|
Nicoleta Cliveț
Despre feminitate, altfel
Poemele Doinei Ioanid din recent apărutul volum E vremea să porți cercei
(Aula, 2001) nu diferă fundamental de cele din Duduca de marțipan (Univers,
2000). Ritualul luării în posesie a lumii continuă, însă nu doar prin
privirea safică, participativă de la debut. Aceeași scriitură precisă,
directă, rafinată concentrează acum un mod propriu de a concepe, de
a aproxima feminitatea (în fond, supratema volumului). Insistența pe
momentele de trecere dezvăluie o natură vibrantă, alarmată de îmbătrînire,
singurătate, moarte și preocupată să vorbească despre toate acestea,
și despre altele, "cu groază, ca o adevărată estetă": "O strămătușă
mi-a vorbit odată despre sexul clopoțind al bărbaților. Cu groază, ca
o adevărată estetă. Mi-a vorbit despre imperfecțiunea lor notorie, despre
umbrele ce le străbat carnea și-i bîntuie neîncetat. Despre frica ce
le macină pielea și imaturitatea lor obositoare.
Dar ce știi tu despre bărbați, cățelușă cu dinți fragezi?
Știu numai cum dimineața privirea ta se revarsă asupra mea deodată cu
lumina încăperii, cum mă încurc într-un gînd trimis de tine la extremitatea
degetelor. Știu doar să descifrez imagini răzlețe apărute pe brațele
tale și încercările de roman înscrise în palmele mele" etc. Cele cîteva
imagini mai brutale, mai îndrăznețe nu pot înșela asupra firii profunde
a poetei, ele fiind doar încercări de a brava și de a abate astfel atenția
de la sentimentalismul și patetismul funciare. De o senzualitate "vegetală",
de interior și cu un aer buimac, ea caută să-și dibuiască feminitatea,
să și-o lămurească mai ales în aspectele ei exterioare, căci efortul
de a o explora arheologic e, deocamdată, amînat. Asupra aspectelor abisale,
scandaloase ale feminității se tace zgomotos, nu însă și asupra confuziei
femeii la treizeci de ani, a indeterminării apăsătoare, a refuzului
de a deveni, dintr-o Afrodită adulată, o Demetră (dez)iluzionată: "Femeia
la treizeci de ani. Vîrstă imatură, cînd încă iubitul te înconjoară
ca o apă caldă. Ziua de vară de după perdele prăfuite. E vremea să porți
cercei. Urechile însă refuză, se umflă. Atîrnă grele ca niște ghivece.
La treizeci de ani urarea să faci copii frumoși de turtește de tot.
Să crești copii ca să uiți de trupul mototolit, de frica dospind în
măruntaie, de iluziile care-ți dau tîrcoale. Te împotrivești cu blîndețe:
mai sînt atîtea de făcut".
Împovărătoarea condiție feminină își are, însă, și momentele ei de grație;
în orizontul corporalului, al senzualului deruta se risipește, la fel
și sentimentul de ființă amînată. Erotismul îmblînzește angoasele, dă
sens, instaurează un continuum el-ea (și ei-moarte), suprimă distanțele.
Descoperirea celuilalt (printr-o ființă concretă, prezentă, mereu invocată),
ieșirea în întîmpinarea lui și dorința identificării marchează o evoluție
în raport cu volumul de debut. Contactul se revelează ca formă profundă
de cunoaștere și de comunicare, nicidecum ca simplu schimb, reciproc
avantajos, între două epiderme: "O negresă răgușită cîntă în surdină,
aspirînd singurătatea camerei. Prin fereastră, lumina felinarului. Mîinile
mi se plimbă pe umerii încă firavi, refuzînd căptușeala mușchilor. Zgura
de peste zi alunecă de pe noi.Vocea negresei se stinge. Somnul alături
de tine. Căutînd căldura coapsei. Frumusețea se naște sub palmele mele.
Visele migrînd de la unul la celălalt. Dimineața, deprinderea luminii,
chipul amenințat de zgomotul străzii. Îmi lipesc gura de umărul tău
și simțurile mele zbîrnîind se întind spre tine. Cînd nu mai rezist,
îmi apăs fruntea de perete, iar peretele bubuie gata să explodeze. Deschid
geamul și încerc să respir. Totul devine suportabil: putem sta față
în față, sorbind din ciocolata fierbinte, discutînd despre o mie de
nimicuri. Și totuși, ca o eșarfă molatecă, parfumul cărnii tale mi se
înfășoară în jurul gîtului. Din ce în ce mai strîns".
Dacă prin Duduca de marțipan debuta o poetă atipică, dar deja formată,
prin E vremea să porți cercei se prefigurează un al doilea debut al
Doinei Ioanid - cel de prozatoare. Consistența epică a ultimelor poeme
îndrăgostite lasă să se întrevadă o astfel de evoluție.
|
Mihai Vakulovski
E vremea să porți chiloți
sau Două înghețate topite la soare
"Poezia și-a aruncat chiloții în stradă" (Rodica Draghincescu)
"Vreau doar un bărbat plămădit după asemănarea mea" (Doina Ioanid)
Doina Ioanid îmi place, iar ultima ei apariție editorială, "E vremea
să porți cercei", e o carte frumoasă și elegănțică, mai ales că grafica
îi aparține cui îi aparține, iar poeta nu se întinde (ca frații "optzeciști",
dar să nu mai arătăm cu degetul) pe sute de pagini (ci doar pe 38 minus
4) și-și scrie poezioarele doar în josul paginii (cineva, din afara
cîmpului/lagărului literar, mi-a zis, cînd a văzut cartea, că înainte
credea că Doina Ioanid e poetă, da uite că ea scrie proză
). "E vremea
să porți cercei" este declarată de către autoarea ei (pe afișele de
la lansarea care va avea loc în podul unei biblioteci și-n autografele
de pe pagina 3) o "carte îndrăgostită".
Și acum să le luăm pe rînd, în ordinea în care ea scrie. Și, totuși,
pe scurtătură. Să facem pași. De vals, ca Nicolae Fechete, chiar dacă
nu prea le am cu dansu ista. Pas 1. Titlul: "E vremea să porți cercei".
- Pas 2. Dedicație: "Lui Mihai". - Pas 3. Primele 3 rînduri. Minus 6
cuvinte: Primele două rînduri care se revarsă (2 cuvinte) în rîndul
3: "Într-o zi însorită. Realitatea feselor ușor granulate. / Moartea
tatălui, eveniment precar. Îmi trec mîna peste / sexul tău. " O.K..
Pentru cititorul care nu știe. Și căruia îi comunicăm un singur detaliu:
Mihai din dedicație e soțul Doinei Ioanid, "amantul anului 2000": Mihai
Ignat, asistent universitar și poet. Din cei 3 pași plini de grațiozitate,
no, putem deduce că (1) cel căruia i-a venit timpul să poarte obiectul
ăla (la urechi) e asistentul Mihai Ignat din dedicație (2) și
ceva
detalii din (3), pe care cititorul doar un piculeț ingenios își și poate
imagina (îți închipui?), acțiunea-scena fiind îndeajuns de filmică pentru
asta, taman așa cum se cere la "Brașoveanul". Pe cititorul din mine
l-a lăsat rece (ba mai mult) corporalitatea -realitatea acelei zile,
fie și însorită ("la mare, la soare
", vorba cîntecului), însă nu putea
să-mi scape partea activă, ca să zic așa, cea cu (deja) cercei, a cuplului
care "Îmi trec mîna peste / sexul tău", iată. Și acum să nu-mi vorbiți
de eu poetic, ea poetic, tu liric ș.a., că n-am făcut teoria literaturii
cu Mircea Martin și nici cu Gheorghe Crăciun, deși poate că mi-ar fi
plăcut. Ca și eului liric, de altfel. Și, dacă tot am pornit la drum
cu citatele, să continuăm. Începutul celui de-al doilea textuleț: "De
cîte ori încercam să prind un bărbat, îl vedeam cum / se destramă. Fără
chip, fără trup și fără nume. Numai tu ai / rezistat atingerii mele,
refuzînd să te risipești." - ha-ha-ha
Început poem 3: "O strămătușă
mi-a vorbit odată despre sexul clopoțind al bărbaților" - no coment
sau cum asta? Și, mai la vale: "mă încolăcesc în jurul sexului tău.
/ Pielea mirosind a lapte și migdale. Alunecăm apoi pe / covor, ca două
înghețate topite la soare."
Chiar dacă e, cum am mai zis, subțirică, "E vremea
" e scrisă în timp
destul de întins, în cel puțin doi ani ("Femeia la treizeci de ani.
Vîrstă imatură, cînd încă / iubitul te înconjoară ca o apă caldă" -
"La treizeci și doi de ani furia se izbește de pereți și se / întoarce
împotriva mea.") și, cu toate acestea, se pot vedea cu ochiul liber
influențele, de la Blaga la Cărtărescu și alți poeți "optzeciști" pînă
la Mihai Ignat din ultima sa carte, "Klein spuse", cea "fără coperte",
"fără ISBN", cu care poate fi citită în paralel (Doina Ioanid: "Îmi
spui că ești mangă, dar eu nu știu încă ce / înseamnă asta. Mangă, dar
n-am băut nimic. Și-mi sttrivești degetele" - Mihai Ignat: "Nu reușesc
să mă-mbăt și nici nu simt nevoia"). Ce zici dacă mai citez un rînd-două:
"Să-mi păstrez ponderea, să fiu înțeleaptă", "Nimeni nu se poate compara
cu mine". Și încă unul, ei, numai unul: "Acum totul pare irelevant".
No.
Ca și în "Jurnal-ul" lui Mircea Cărtărescu, cea de-a doua carte a Doinei
Ioanid e doldora de o mare dorință de a scrie. Dar
despre ce? Despre
"Bruma din octombrie (care) udase casele, asfaltul"(pag. 26)? Despre
"Cîmpul întins, fierbinte, copacul plasat chiar în mijlocul lui. Plin
de ciori."(p. 23)? Despre "Scîrțîitul porții de fier. Mingea lovind
asfaltul"(p. 26)? Despre cum "Dugheana e slab luminată. Înghesuiți,
oamenii beau / halbă după halbă. Și ca să treacă timpul mai repede /
povestesc, zumzăie, își aruncă sudălmi transparente. Fețele / uleioase
plutesc peste spuma de bere" (p. 31)? Despre cum "Trenul oprește într-o
haltă" (p. 32)? Despre cum "Greierii țîrîie"(p. 36)?
Texte care încep
cu "E iarnă", ca-n compunerile școlărești, de care Doina n-ar fi uitat
dacă, după absolvirea facultății, și-ar fi încercat talentul măcar un
an și-n liceu sau gimnaziu. Texte pe care le uiți imediat după ce le-ai
citit.
(De menționat că, ca și "Duduca de marțipan", "E vremea să porți cercei"
are un sfîrșit optimist: "". Sfîrșit optimist).
|
