Tiuk! - Antiteze

Liviu Ioan Stoiciu

Literatura română, în impas?

Au trecut 12 ani de la Revoluţie "ca apa". S-a întâmplat ceva deosebit în literatura română în toţi aceşti ani postcomunişti? A fost Decembrie 1989 o linie de graniţă între viaţa literară din "regimul comunist" şi viaţa literară postcomunistă? Eu ştiu din propria experienţă că după Revoluţie am publicat manuscrise scrise înainte de Revoluţie, cu prioritate - deci, linia de graniţă Decembrie 1989 e "facultativă" în particular. Că a dispărut cenzura? Oricum, n-a dispărut autocenzura. Că putem să ne punem în aplicare liberul arbitru - cui foloseşte?
După Revoluţie n-a avut loc nici o minune "eclatantă" în lumea scriitorilor români. Din punctul meu de vedere, istoria literaturii române n-are capodopere de înregistrat din această perioadă. A fost o stagnare: cu minusuri la proză şi dramaturgie, cu plusuri la poezie şi critică-eseu. O curiozitate sunt istoriile şi dicţionarele literare sau antologiile. O reuşită fără precedent e legată de scriitorii-criticii "universitari", care şi-au impus strategiile "cu tendinţă", inclusiv în manualele şcolare. Altfel, găştile de dinainte de Revoluţie s-au radicalizat şi şi-au întărit baricadele: de o parte "foştii" (cei ce au deţinut posturi-cheie până în 1989), de cealaltă parte "restul, frustraţii perioadei comuniste". "Foştii" îşi văd liniştiţi de lumea lor paralelă (cu două puncte de putere: Academia Română, cu "simpatizanţii lui Iliescu şi parlamentarii PSD", azi, şi PRM-Mihai Ungheanu). Restul, "ceilalţi" (în afara celor ce nu fac parte din aceste două tabere), asemenea "foştilor" - au avut ghinionul să eşueze la Putere după Revoluţie şi să se compromită (îndeosebi cei ce pot fi întâlniţi permanent în listele "elitiste", liste de un penibil absolut, amestecând criteriile şi gusturile, liste care susţin chipurile "valorile democraţiei", dar care n-au nimic de a face cu valoarea literară). Deci, am rămas fără repere morale. Când au avut pe mână Puterea, ministerele Culturii şi Educaţiei, şi influenţa Preşedinţiei României, amândouă grupările "de stânga sau de dreapta" au tocat bani publici, făcând bezele celor care le-a cântat în strună, promovând un clientelism degradant. Între aceste două tabere sunt alte două categorii de scriitori: una, cu scriitori ce au căzut la datorie pe cele două baricade adverse, şi alta cu scriitorii oneşti, care-şi văd de singurătatea lor la masa de scris, atipici, veniţi ca atare de dinainte de Revoluţie. Primul grup, al "intelectualilor rezistenţi" (majoritar, adept al diversităţii), a încercat să dea lovitura: a construit câteva mituri (Cărtărescu, Patapievici), a demitizat altele (Fănuş Neagu, D.R. Popescu). În timp ce caravana celui de-al doilea grup s-a lăsat lătrată şi şi-a văzut liniştită de drum, impunând "opere minore" (e un fel de a zice, fiindcă "opere minore", în toate registrele posibile, au apărut după Revoluţie în general în lumea noastră literară, nu numai într-o parte a hărţii noastre literare; postmodernismul postcomunist românesc a premiat aceste "opere minore", de altfel) - deşi Eugen Simion rămâne un mare critic şi e înconjurat şi de scriitori de primă mână. Curios, totuşi, generoşi s-au demonstrat a fi doar cei din a doua tabără, a "foştilor", poate şi fiindcă sunt ţinuţi sub presiunea culpabilizării şi consideră "actul de creaţie" o formă superioară de ispăşire. Ceilalţi, sunt exclusivişti şi intoleranţi.
Graniţa "Decembrie 1989" e o falsă problemă, spuneam: neîntâmplându-se nici o revoluţie în literatura română. În afara faptului că scriitorul român (mai ales criticul) a dat de gustul puterii publice, al onorurilor fără măsură şi al funcţiilor nenumărate, devenind politician sau demnitar? Puţini scriitori au reuşit în afaceri - unii sunt chiar patroni de edituri de succes (Gabriel Liiceanu-Humanitas, Călin Vlasie-Editura Paralela 45, Ion Vădan-Editura Dacia, ultimii doi cu tipografia lor). Puţini scriitori au ajuns lideri de partide, parlamentari, demnitari pe plan local sau central. Puţini scriitori conduc ziare sau sunt vedete de televiziune (cu impact imediat). Nu pun la socoteală "liderii de opinie"- scriitori. Nici scriitorii cu succes de casă controlat. Dar nu asupra acestor aspecte voiam să insist în acest text.
În ultimii 12 ani, în viaţa literară românească s-a întâmplat şi ceva nou: s-au redistribuit centrele de putere. Dar n-a ajutat la nimic "descentralizarea" ca atare. Mai rău a asmuţit scriitorii între ei, sau a trimis într-o pasivitate fără ieşire breasla din "provincie". Pe de altă parte, ruptura dintre generaţii n-a lăsat victime, deşi ea s-a radicalizat după ce Mircea Nedelciu a iniţiat ASPRO, iar Ion Bogdan Lefter a scos săptămânalul "Observatorul cultural" (în amintirea săptămânalului optzeciştilor "Contrapunct", îngropat la un an de la apariţie chiar de optzecişti). Altfel, Generaţia '80, cu scriitori ajunşi azi la maturitate, a inventat noi reviste literare (pe banii sponsorilor lor) sau a preluat după Revoluţie şefia multor reviste literare mai vechi în întreaga ţară (cu excepţiile de rigoare). În altă ordine de idei, s-au promovat revizuirile literare, o vreme, dar combatanţii s-au plictisit repede, amintindu-li-se că şi ei s-au făcut "de baftă" înainte de Revoluţie şi că bat câmpii, o dată ce n-a avut loc şi o "revoluţie" în creaţia sau măcar în mentalitatea scriitorului român, după prăbuşirea comunismului. Ce s-a mai întâmplat nou după Revoluţie? A apărut cartea memorialistică în care a fost dezavuat totalitarismul - din păcate, însă, n-a fost nimic asimilat în proză şi poezie sau teatru din această materie documentară crudă, "marea operă românească" nu s-a născut. Că n-are românul organ pentru tragic? Deci, încotro?
S-a încercat o reabilitare a ierarhiilor literare. Dar nu s-a ajuns nicăieri. Fiecare scriitor are ierarhia lui. Trăiesc deja cu senzaţia că de aceea s-a adus pe tapet după Revoluţie postmodernismul şi s-a făcut atâta caz de el, să se aplatizeze clasamentele literare, să se dea credibilitate mediocrităţii cu ştaif. Că la modă e "gândirea slabă", scrisul fără cap şi coadă, spiritul confuz. Să dau un exemplu: textualismul din proza postcomunistă asta e, o mediocritate cu ştaif. Apropo. Se experimentează încă în proza optzecistă prost. Dacă în poezie experimentul are sens, prin el poezia mergând înainte, în proză e un pas înapoi experimentul. E un blestem: proza noastră nu reuşeşte nicicum să iasă din conul ei de umbră - nu e băgată în seamă în străinătate (deşi e singura ce ar putea să aibă valabilitate pe piaţa de carte postcomunistă). N-are nimeni răbdare să citească texte inteligente, lipsite de epică. Continuăm să batem câmpii cu texte de laborator de doi bani, în faţa cărora cad pe spate "universitarii", dar unde e "marea proză, de construcţie"? Nu e. "Bătrânii" noştri prozatori au intrat în fundătura propriilor lor stiluri anacronice, cu vorbărie retoric-psihologică, dar fără conţinut "existenţialist", în timp ce tinerii prozatori se "rescriu" inutil (la bază cu un post-textualism răsuflat, întors pe toate feţele). Am tot sperat că optzeciştii "îşi fac mâna" experimentând în proză, dar… au trecut anii şi ei se cramponează într-o aceeaşi formulă fără viitor, plină de fleacuri livreşti, într-o realitate cotidiană nereflexivă - de ce? Mă întreb naiv şi repet: îmi e imposibil să înţeleg de ce noi, românii, nu reuşim să explodăm în proză precum au explodat latino-americanii, măcar în cheie magică, în condiţiile în care nimic nu ne-a lipsit, nici basmele, nici dictatura, nici scepticismul înnăscut, cu dus-întors, nici mentalitatea lui "lasă-mă să te las". Trenăm, nu facem faţă la "provocările literare" ale noului secol, pierdem vremea cu teme estetice… Ne extaziem până şi în faţa textelor vulgare, considerate "subţiri"! Nu mai spun că ne-am pierdut şi cititorii de proză şi că mass-media ne fură subiectele tari, cu faptul divers care întrece literatura. Totuşi, trebuie ieşit din acest imobilism, prozatorul român trebuie că are specificul lui…
Literatura română de azi e într-un impas? Nici un gen nu străluceşte (deşi poezia îşi continuă mersul glorios, generaţiile care vin îi susţin cursul ascendent). Apoi, pe cât se scrie şi se publică mult, e adevărat, pe atât se citeşte din ce în ce mai puţin (cronica de promovare mai degrabă lipseşte, iar agentul literar de publicitate n-a apărut). Spiritul critic e ameţit. Nu mai spun că o carte nu există dacă autorul ei e un "exclus"! Exclus de "confreriile" care au putere în viaţa literară (şi simpatii la "cel de sus"), au reviste şi ziare la îndemână, emisiuni în mass-media audiovizuală şi critici-contracost (că e o afacere ca oricare alta să citeşti şi să scrii despre cărţi; cunosc scriitori care îşi plătesc recenziile).
17 decembrie 2001. Bucureşti