Tiuk! - Hai ku 80-iştii

Nicoleta Cliveţ

Hai ku 80-iştii

Decît critic, mai bine inginer!
Optzecismul a dat cîteva minţi teoretice de-a dreptul sclipitoare, de o mobilitate într-ale conceptualizării ce te lasă vînăt de invidie. Asupra capacităţii optzecistului, ajuns la o vîrstă fragilă, de a trăi în propriile ficţiuni teoretice - aproape că nu mai merită insistat. Totuşi, un exemplu cum rar găseşti este interviul contrafortist al lui Alexandru Muşina (devenit, între timp, autor de epigrame şi epistole), care încearcă să-şi convingă cititorii că puţin îi pasă de critici şi de cronicile lor. De fapt, cam încearcă să se convingă pe el însuşi că-i aşa şi nu altfel (că prea vorbeşte despre asta, dar rămîne vorba între noi!). Lui Muşina îi plac tipii "meseriaşi", dar numai cînd vine vorba de poezie. În cazul criticii, criteriile se schimbă. Şi limbajul. Care alunecă pe o pantă simţualist-epidermică, în parte şarmantă, în parte riscantă, că uite aşa ajunge vorbitorul să calce-n străchini. Cu o superioritate agasantă, criticului - recunoscut doar ca un simplu "intermediar" - i se întocmesc mai multe contracte de prestări-servicii, fie pe post de "prostituată" ori "demimondenă", fie pe unul de "proxenet" (dublă specializare, de!) şi, de ce nu?, de "funcţionar al culturii", că tot ne învîrtim în jurul aceleiaşi categorii socio-profesionale. După turnarea străvechii obiectivităţi critice într-o terminologie atît de pragmatică şi de crizată, era şi normal ca preferinţele intervievatului să meargă în cu totul alte direcţii: decît un critic-curtezană, care se dă cu împrumut, dar nu se dăruieşte, mai bine un lector ingenuu, chiar un simplu inginer, cu privire inteligentă şi interes pentru…Budila Express, nu? ("Eu prefer un cititor care (…) nu se poate exprima, n-are sofisticarea criticului…"). Totuşi, să nu disperăm, că "mai sînt critici care îşi păstrează un fel de "virginitate" chiar după nu ştiu cîte experienţe "erotice" (de lectură poetică perfectă) cu poeţi foarte diferiţi. Cred că în momentul cînd simt că-i vorba de una din aceste "virgine eterne", mă interesează părerea criticului respectiv". Ar fi interesant de ştiut cum se "simte" o chestie de-asta şi care sînt "virginele eterne" ale criticii noastre literare, cele care, în fond, au reuşit să simuleze extazul mai abitir decît "prostituatele" breslei şi să-l păcălească în asemenea hal pe "vînătorul vegetarian". La începutul interviului, Al. Muşina - un optzecist demisionar ajuns în manuale - privea în urmă cu emoţie şi-i dădea un sfat lui Săndel de altădată, sfat ce rămîne valabil în continuare şi la care merită subscris: ""ţine-o aşa, înainte, băiete, e bine. Şi, mai ales, nu fi atît de naiv, nu crede chiar tot ceea ce ţi se spune"".

Obişnuinţa de a o lăsa mereu în coadă de peşte

Răspunsurile la ancheta pe care Calende-le (în speţă, Nicolae Oprea şi Călin Vlasie) au făcut-o în perioada 1991-1993, avînd ca ţintă "restabilirea tabloului sinoptic al valorilor autentice viciat în cei nouă lustri de dictatură comunistă", au fost de curînd adunate în volumul Literatura română postbelică între impostură şi adevăr (Edit. Paralela 45, 2000). Un volum totalmente inutil, ce probează cu vîrf şi îndesat eşecul proiectului (sau, mai elegant spus, rămînerea lui în faza de… proiect), transformat cu suspectă naturaleţe într-o frecţie la un picior de lemn. Cele cinci întrebări (care, de fapt, sînt vreo şapte-opt), se referă, sintetizînd, la "amurgul falşilor idoli", la colaboraţionism, la o posibilă schimbare la faţă a literaturii române prin reintegrarea scriitorilor din diaspora şi din Basarabia şi (cum altfel?) la o nouă periodizare a literaturii postbelice. Cei mai provocaţi de dezbatere au fost optzeciştii ("de la Cornel Moraru la Ioan Milea", cum precizează autorii, într-o cuprindere cam laxă, dar foarte în spiritul anexionist al generaţiei), dar, din păcate, nu şi cei mai la obiect. Adevărul e că ei au percutat şi continuă să percuteze la tot felul de anchete, interviuri, numere tematice de revistă etc., ce le dau posibilitatea să se manifeste la fel ca în tinereţe (cu aplomb, cu şarm, cu plăcerea de a improviza teorii). Uimitoare e, însă, oboseala lor, amorţeala, lipsa de radicalitate, aerul buimac, deprinderea de a vorbi aluziv, fără a da prea multe nume. La momentul anchetei, mulţi dintre cei care au răspuns nu păreau convinşi de ireversibilitatea schimbării produse. Încă le mai era frică. Ca să nu mai vorbim că timpul li se părea infinit de răbdător, căci abundă formulările de genul: reaşezarea valorilor se va face "în timp", "cu greu", printr-un proces "îndelungat", "lung şi anevoios". Ba mai mult, "Fratele nostru, Dumnezeul nostru - Timpul - îşi va spune cuvîntul", sau "… nu se cade să ne omorîm cu firea… Timpul lucrează perfect!" O asemenea pasivitate exasperantă, jalnică, ce duhneşte a neputinţă, nu-i caracterizează, din fericire, pe "bătrînii" exilaţi: Paul Goma, Sorin Alexandrescu, Dumitru Ţepeneag, Gheorghe Grigurcu (un exilat intern). E paradoxal (sau nu?), dar ei sînt adevăraţii intransigenţi, care au curajul de a pune punctul pe i şi de a trece la treabă (cazul lui Grigurcu). Optzeciştii, în schimb, se împotmolesc într-un discurs profetic (Ioan Buduca: "Trebuie să ne luăm în serios suferinţa, asta-i singura profeţie pe care-o pot face"), patetic-exclamativ (Gh.Izbăşescu: "Ehei, Oblio, Oblio, Ţara absurdului!"), au viziuni şi presimţiri funeste, dar le fac faţă cu succes (Liviu Ioan Stoiciu: "… falşii idoli comunişti sînt în plină reînflorire "capitalistă". Ce chestie… Amurgul falşilor idoli? Cum îl văd eu… Păi, să zicem că-i văd pe aceşti falşi idoli în viitorul Parlament, senatori sau deputaţi: e bine? Sau privatizaţi milionari, cu cheag…"). Că optzeciştii au o părere bună despre ei înşişi, e lucru ştiut, aşa că nu mai miră pe nimeni cînd îi dau înainte cu superlativele (Gh. Crăciun: "Cel mai important eveniment din toată literatura noastră "de după Eliberare" l-a constituit apariţia şi afirmarea Generaţiei '80"). Excepţie face L.I.Stoiciu care, însă, greşeşte şi dezamăgeşte din cauza grabei cu care pasează în grija generaţiei tinere sarcina revizuirilor: "Să mai lăsăm să se coacă noile generaţii, ale copiilor noştri, nepătimaşi, poate ei vor avea distanţa necesară să ne judece…". Întrebarea e ce fel de generaţii "se vor coace" în acestă atmosferă de "promiscuitate deplină literară"? Şi chiar trebuie aşteptată "coacerea" lor pentru o muncă de salubrizare? Şi cam cît ar fi dispusă să aştepte literatura română? Şi, la urma urmei, de ce s-ar sinchisi tinerele generaţii de un trecut literar destul de sărac în modele sau de un prezent îmbîcsit, în care li se trasează sarcini ce-ar fi trebuit îndeplinite de alţii? Poate că "cei ce vin" ar merita să găsească ceva mai mult decît o literatură "la cheremul ideologiilor, o literatură de vanităţi şi ambiţii prosteşti gîndite de la mînă pîn' la gură, o literatură în coadă de peşte, în coadă de rîndunică, în care esenţialul rămîne mereu la coada discuţiei…", cum bine zicea Gh. Crăciun acum zece ani. Şi cine-ar băga mîna-n foc că, între timp, s-a schimbat ceva?

Despre complexe şi alţi demoni

Contemporanii (mai ales cei apropiaţi) Simonei Popescu scriu despre postmodernism. Ea, încă nu. Deocamdată. Şi asta o cam complexează. Nu prea înţelegi de ce. Cel puţin, nu din ultimul său eseu, Salvarea speciei (Despre suprarealism şi Gellu Naum) (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000), care poate fi plasat, fără a greşi, în continuitatea fragmentelor din Volubilis (1998). Simpatizantă declarată a "farmecului discret al inefabilului postmodern", autoarea nu a fost şi nici nu e o "postmodernă". Dimpotrivă, textele ei nimeresc invariabil în jurul unor termeni "tari", ca identitate, autenticitate, capacitatea revelatoare a scrisului. Cînd Paul Cornea îi propune să-şi transforme lucrarea de diplomă într-un doctorat, Simonei Popescu îi fuge gîndul la colegii care se doctorau cu postmodernisme, ezită, apoi se explică de parcă s-ar scuza: "Mi-a plăcut ideea ca, atunci cînd aproape toţi colegii mei universitari (şi apoi foştii studenţi) începuseră teze de doctorat despre postmodernism, eu să scriu despre suprarealism, suprarealismul fiind, într-un fel, modul meu de a vorbi despre postmodernism, altfel…"(p. 10). Asta ca şi cum ar fi obligatoriu să vorbeşti, astăzi, despre postmodernism, ca şi cum numai aşa existenţa în spaţiul literelor române îţi poate fi legitimată. Erezia, cu sectarismul ei cu tot, e mai veche, opera optzeciştilor dezorientaţi care, ieşiţi din "rezistenţa prin cultură" şi ajunşi universitari, aveau nevoie de un subiect al lor şi, pe cît se poate, sincronic Vestului. Nu le-a fost greu să-l găsească, să-l "nuanţeze" pînă la ambiguizare, să-l manipuleze şi să-l transforme într-un spectru ce bîntuie acum printre cei mai tineri, puşi deja pe făcut şi desfăcut ierarhii, pe practicat "jocuri cu mai multe strategii", după modelul predicat. Din această cauză, în momentul de faţă, a rămîne în afara parlamentărilor despre postmodernism nu e o ruşine, nici o dovadă de provincialism, ci o chestiune de igienă intelectuală. Se poate face, în continuare, literatură şi critică literară fără apelul înverşunat la tot felul de -isme, aşa cum, pînă la urmă, reuşeşte şi Simona Popescu în ultima sa carte.