Partea I
Să mergi la școală, să vii acasă
1
- Tu, Edmundâci, se vede că nu posezi sensul cuvintelor. Să-ți dau dar, pentru mai bună înțelegere, o propoziție cu bostanetă. De exemplu: "Să dau cu bostaneta-n cap lui Gurskii". Și-acum răspunde-mi, ce este un iepure mort cu bostanetă?
- Mai bine fac focul. Tai copacii cu toporul și iau toate florile de tei. Să aibă toată lumea ceai. Cartofi, toate cele.
-Edmundâci, știm cu toții că pardoseala este. Dar ce înseamnă când o pardoseală este bună sau rea?
- Nu moare iepurele. Nu moare niciodată.
- Tu, Edmundâci, nu posezi sensul cuvintelor. Să-ți dau dar, pentru mai bună înțelegere, o propoziție cu bostanetă. De exemplu...
- Un os de pluș sărise gardul în grădină să mă ucidă cu o varză uriașă. N-am spus nimic și cu o singură mișcare am apăsat pe rinocerul meu de gardă. Ce lungă noapte fuge prin ogradă cu doi cocoși în plasa-i de lumină! Mă va ucide oare vreodată cu șiretlicul unui scorpion?
- Întrebarea 904, Edmundâci. Nu se potrivește. Nicidecum nu se potrivește. Adu-ți aminte, Edmundâci. Poate încercăm împreună?
- Nu moare iepurele! Nu moare niciodată! Iepurele nu poate să fie mort!
- Tu, Edmundâci, se vede că nu posezi sensul cuvintelor. Ce vorbă-i asta? Cum să nu moară iepurele? Iepurele moare!
- Iepurele nu poate să moară. Poate să se deghizeze iepurele, dar de murit nu moare. Iepurele poate să stea pe jos, să facă viermi și să adune muște. Dar iepurele nu moare niciodată!
- Moare iepurele! Ce vorbă-i asta, Edmundâci?! Cum crezi că ți-aș fi vorbit eu despre un iepure mort dacă iepurele n-ar muri?! Cum crezi că mi-ar fi venit mie așa ceva în cap?! Iepurele moare! Este un lucru pe care-l știe toată lumea! Altfel toată lumea ar ști că iepurele nu moare! Dar poți să întrebi pe oricine, nu știe toată lumea că iepurele nu moare! Iepurele moare! Moare iepurele, Edmundâci! Ce vorbă-i asta?! N-aș fi vorbit eu despre așa ceva dacă nu ar fi fost așa! Nu m-aș fi gândit!
- Nu știu. Nu știu ce-mi zici.
La paradă mergeam toată școala. Se strângeau bani și se cumpărau baloane. Erau baloane de trei copeici de cinci și de zece copeici. Și erau baloane lungi cu vălurele și cu țâță-n vârf care semănau cu o prostie de care noi băieții râdeam dar mai cu seamă fetele. Erau și baloane mai mici dar rotunde, și acelea erau mai frumoase, căci semănau cu o minge de fotbal, și se putea juca cu ele. Dar cele mai frumoase erau baloanele de zece copeici, căci erau mari și ovale. Dar cred că erau și baloane mult mai scumpe, căci existau și baloane și mai mari. Dar acelea nu știu de unde se cumpărau, căci noi credeam că se vând numai pentru fata lui Vera Ivanovna, care numai ea avea baloane atât de mari. Când nu vroiam să aducem bani pentru baloane, învățătoarea spunea: "Bine, atunci vom cumpăra numai baloane lungi și să vedem cum o să vă simțiți!". Ne era rușine, bine-nțeles, să mergem cu baloanele acelea lungi, care semănau cu o prostie, căci noi vroiam baloane rotunde și frumoase.
Vântul mișca pancardele și steagurile. Deasupra, printre baloane, se vedea cerul și norii care se mișcau. Trăiască Marele Octombrie! Cauza Partidului Comunist al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste s-o îndeplinim în viață! Nu războaielor și lumii nucleare!
Tremurau cravatele și gulerele. Mâinile asudau pe pancarde și pe buchetele de flori. Inimile zvâcneau. Pentru Pace și Dezarmare! Lăsați ca Hulubașul Păcii să se ridice deasupra lumii! Să moară corbul negru al capitalismului!
- Să fie pace într-una!
- Să moară corbul negru al capitalismului!
- Să fie pace pe pământ!
- Lăsați ca oamenii din lumea întreagă să trăiască în pace!
- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită!
- 20 de milioane de morți în Marele Război Pentru Apărarea Patriei!
- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită!
- Victime ale fascismului, setea de sânge a capitalismului!
- Să moară corbul negru al capitalismului!
- Și vacile!
- Iepurii și potaiele!
- Să se usuce ca Leningradul în blocadă!
- Să le moară de foame copilul pe un scaun, iar ei de pe altul să nu se poată mișca!
- Să moară corbul negru al capitalismului!
- Nu lumii nucleare!
- În drum spre groapă să-nghețe cel care-i duce cu sania și să cadă!
- Să moară pe scaun cu ochii deschiși!
- Să intre cineva să-i răstoarne cu piciorul, să ia scaunele să facă focul!
- Să se încălzească la mâini și la picioare!
- Să vină pe urmă altcineva să-i tragă de picioare în coridor ca să ia podeaua!
- Să cadă cu capul pe scări!
- Să le moară iepurii vara, când cade puful de pe dânșii, să nu poată face nici o cușmă!
Un soare verde s-a lăsat peste Sophie, luminând casele din jur. Un soare digital și pervers cu umezeală deschidea ușile vecinilor și pătrundea cu unghiile ca într-un buzunar adânc. N-ar fi găsit nimic decât un ban. Un ban ieșit din uz, o rublă mare de fier uitată acolo și devalorizată odată cu căderea Uniunii Sovietice.
2
Luna lumina fereastra mică de la grajd. Sașa se apleca peste nuielele legate cu sârmă și lovea porcul peste bot. Așa știa el că mor porcii cel mai bine, peste bot. Ieșind din grajd Sașa și-a șters sandalele de iarbă ca să nu-l miroase tata. Era un miros puternic mirosul de porc care nu ieșea nici după ce-și ștergea sandalele de iarbă. Un miros care rămânea în haine și în piele și nu ieșea nici cu săpun. Când transpira puternic simțea un miros asemănător sau poate că nu era asemănător, dar pentru el era un miros ca al porcilor se temea stând în pat și mirosindu-se subțioară că se transformă încetul cu încetul într-un porc. Era un gând într-adevăr strașnic și pe cât de strașnic pe atât de absurd. Dar a fi absurd sau imposibil încă nu înseamnă a nu putea să producă spaimă. Spaima se menținea în trupul lui Sașa ca o bilă de fier într-o sticlă cu dop, sau ca o bulă de aer într-o sticlă cu apă, care se mișcă dintr-o parte în alta a sticlei atunci când o apleci, la fel cum spaima lui Sașa se ducea dintr-o parte în alta a trupului.
- Ce faci aici Sașa?
- Nimic.
Era un sentiment îngrozitor. Și parcă oasele pieptului nu ar fi fost ale lui ci ar fi fost niște oase străine care-i intrau prin spinare rupându-i carnea și făcându-i respirația greoaie și rară, ca și cum și-ar fi interzis să mai respire aerul acelei nopți vinovate, acelei nopți din amintirea lui în care s-a gândit să facă asta. Ce se va spune despre el?
Îmi plăcea să mă agăț de mașinile și tractoarele care brăzdau satul nostru încărcate cu paie și cu grăunțe sau cu nutreț pentru ferma de vaci. Mă agățam și mergeam o bucată de drum așteptând ca mașina sau tractorul să încetinească. Tractoarele mergeau mai încet și de ele mă puteam agăța mai ușor și tot așa puteam să cobor când vroiam eu. Mașinile mergeau tare, dar puteam să urc, căci le așteptam la cotitură, unde încetineau, dar de coborât nu mai puteam coborî unde vroiam eu și trebuia să merg uneori departe de tot, până când încetinea mașina și schimba vitezele, dar și atunci mașina mergea mai repede decât tractorul și eu cădeam pe burtă. Mă întorceam acasă pe jos și eram obosit, și nu mai aveam chef de joacă. Ieșeam cu furca la poartă și așteptam să treacă tractorul cu paie. Tractorul mergea încet și eu dădeam jos un balot de paie și fugeam în ogradă. Toți oamenii făceau așa, dar eu nu știu de ce făceam așa, căci mie nu-mi trebuiau paie, mie îmi trebuia numai ața cu care era legat balotul ca să-mi fac arc. Era o ață albă și groasă cu multe fire subțiri, ca ața de pescuit, dar erau și mai subțiri decât ața de pescuit. La unele baloturi era ață roz. Aceasta era și mai frumoasă. Și mie îmi plăceau arcurile cu ață roz.
Peisajul rural o făcea pe Sophie să roșească. Ierburile înalte îi ajungeau tatei până deasupra capului. Din când în când, Sophie făcea "ah, ah". Sau tatăl ei făcea așa? Căci ierburile erau înalte, iar Sophie era mică. Se citea în ochii lor un câmp deschis cu flori galbene și portocalii cu frunze care ajungeau la pământ, dulci ca bomboanele. Sophie se ridicase pe umerii tatălui ei și rupse o bomboană. O bomboană mare cât un balon. Un balon verde la parada pionierească. Nu se cade Sophie, zise tatăl. Bine tati, dar ce să mai fac acum? zise Sophie. Elicopterul s-a oprit din zbor. N-a mai stropit acel câmp de lângă Volovca.
3
Ce este, așadar, o scară pitorească?
Opusul la ceea ce ar fi o scară rustică, când scara rustică e făcută din lemn de frasin lung și subțire, ca să poți culege merele din copac. Și să o poți duce în spinare dacă e copilul mai pipernicit. Dar scara pitorească nu este o scară rustică și Sașa știe asta, căci l-am bătut cu arătătorul peste degete. O scară pitorească este o scară dintr-un copac mare care ajunge de la noi de acasă până la iaz și poți s-o ridici în picioare până la cer, ca să se suie Dumnezeu pe ea. Dar la noi nu cresc copaci atât de mari. Cel mai lung copac este un ulm înalt pe care mi l-a arătat în pădure. Dar el nu este lung ca de la noi de acasă până la iaz, el este mult mai scurt. El cred că ajunge numai până la poartă, dar nu până la iaz. Dar nu cred eu să fie un copac atât de mare. Cum poate să fie un copac așa de lung? Dar el trebuie să fie și gros și nu poți să faci o scară așa de groasă, căci nu poate să o ducă nici tata meu. Dar ce face Dumnezeu cu scara după ce se suie în cer? Căci el nu poate să o tragă după el, căci este grea. Ce, o lasă așa în picioare? Dar este o scară ca de la mine de-acasă până la iaz și se vede, căci este mare. Dar n-am văzut eu o scară ca asta. Și Dumnezeu stă în nori și are cai de foc care fulgeră. Dar nu cred eu că stă el în nori. Cum să stea el în nori dacă norii sunt făcuți din aburi din iaz care plouă? Când mama face borș eu m-am uitat cum iese aburul și m-am gândit că nime n-ar putea să stea pe aburi. Nu cred eu așa ceva. Nu se poate să fie o scară așa de lungă.
Dar unde stă el acolo dacă Iurii Gagarin a zburat cu racheta și cu avioanele și n-a văzut nimic? Nu-i nici un Dumnezeu, îți zic eu.
Sașa intra în clasă întotdeauna cu întârziere, căci el era din satul mic unde nu era școală și pe el îl aducea autobuzul din satul lui mic în oraș, căci numai în oraș era școală și toți copiii se uitau ciudat la el. Și învățătoarea spunea: "Hai treci la loc". Dar lui îi era rușine, căci toți copiii se uitau la el. El ar fi vrut mai bine să vină el primul să se așeze în bancă și să nu-l vadă nimeni, ci să-i vadă el pe toți cum intră. Dar mai întârzia și Stela, dar la ea parcă nu se uitau așa. Ea intra repede și-și lăsa paltonașul în cui, după ce-și lăsa ghiozdanul în bancă, și nu era nimic.
În fața clasei era portretul lui Lenin și Lenin avea o față bună. Sașa se uita la el și-i părea rău că a întârziat la școală. "Învățați, învățați, și iar învățați!", scria sub Lenin și lui Sașa îi era rușine. Dar Lenin a fost un copil bun și învăța bine la școală, și nu întârzia. Odată el se juca prin casă și a spart din greșeală o vază. Dar Lenin nu e mincinos, el sparge vaza și recunoaște. Lui îi plăcea să se joace, dar el învăța bine la școală. El îi arăta mamei sale caietele numai cu note de cinci și când era de joacă se juca, dar când era de învățat, învăța.
Da, a fost copil și Lenin.
Da, a fost și el școlar.
Și în geanta sa pe vremuri
A purtat abecedar.
A rostit cuvântul mamă
Și duios l-a repetat
Iar din mijlocul pădurii
Mamei flori i-a adunat.
Sașa își aminti această poezie și o repetă de câteva ori în gând. Lenin stătea deasupra clasei și vedea tot. Sașa a văzut de mai multe ori că scrie "LENIN VEȘNIC VIU". Aceasta nu era scris doar așa, Lenin chiar era viu! El stătea deasupra clasei și-l privea. Ochii lui erau blânzi și el îi ajuta pe săraci. Lui Sașa îi părea rău că nu s-a născut pe timpul lui Lenin. Era un gând ascuns al său.
Boala nu era un prilej de durere, de spaimă, sau disperare. Sophie mergea lângă tatăl ei și câmpul își deschidea culorile sale galbene și portocalii. Sandalele ei roșii cu cataramă mică de fier călcau prin iarbă, dar ea nu le vedea, căci iarba era înaltă și ochii ei erau îndreptați mai mult în sus, printre florile galbene și portocalii, ca să vadă cerul. Tatăl ei o ținea de mână și o mai ridica și pe umeri ca să fie Sophie mai înaltă. Sophie era mare și purta rochie umflată ca în filmul cu d'Artagnan, o rochie ce-i ajungea până la pământ, și avea părul prins într-un coc din care cădeau șuvițe crețe. Ce frumoasă era Sophie!
Câmpul era galben și portocaliu și era tot timpul ziuă, și era soare, căci Sophie era mică și obosea mergând, și adormea înainte de asfințit, și se trezea când soarele se vedea jumătate din florile galbene și portocalii, care erau umede și respirau un abur răcoros. Tatăl ei o ducea pe umeri și ea dormea cu mâinile ei mici încolăcindu-i capul, respirând un șuierat plăcut. Numai tatăl lui Sophie vedea noaptea, ea n-o vedea. Ea își bălăngănea sandalele micuțe pe pieptul lui când soarele se vedea jumătate ca o pâine tăiată și putea să și le vadă căci acum era mare.
Ea nu mergea la școală, ea era mică. Ea mergea toată ziua cu tatăl ei.
4
La școală mai erau și mai multe. Era un coridor în care trebuia să intri, dar mai întâi trebuia să urci niște scări și după asta intrai în coridor. Pe coridor erau mai multe uși și puteai să o iei la dreapta sau la stânga, și, dacă nu erai prea atent sau te gândeai la ceva, te puteai rătăci. Dar era bine că pe uși erau scrise niște numere, care nu se repetau niciodată, și dacă puteai să ții minte numărul ușii tale ajungeai întotdeauna bine. Dar și atunci puteai să o iei la dreapta sau la stânga dacă te gândeai la ceva, numai că așa, dacă țineai bine minte numărul, ajungeai mai repede. Intrai mai întâi pe ușă și era mai întâi o ușă mare, căci erau mai multe uși, pe care scria: "BINE AȚI VENIT" și era pus un semnul exclamării. După această ușă era un coridor pătrat, unde stătea elevul de serviciu ca să se uite dacă nu ești murdar pe picioare și era un ceas și un buton de unde se dădea sunetul, și deasupra butonului era portretul lui Lenin și scria ÎNVĂȚAȚI, ÎNVĂȚAȚI, ȘI IAR ÎNVĂȚAȚI, iar dedesubt era scris în paranteze (V.I. Lenin).
Și era mare hărmălaie în fiecare dimineață, căci dimineața copiii veneau la școală. Și parcă mai mult se vedeau ghiozdanele decât ei. Erau tot felul de ghiozdane, dar cele mai multe erau cafenii și aveau ceva desenat pe ele. Tot felul de animale cu ochii mari care zâmbesc și sunt încălțate și îmbrăcate, și au numai trei fire de păr pe cap. Pe urmă mai erau ghiozdane pe care era desenat un semafor și un copil care trece strada pe verde, și un milițian cu un băț în mână, care parcă spune: "Bine, așa se trece strada, nu pe roșu". Dar într-o zi la noi la școală era să-l calce mașina pe un băiat care avea ghiozdan cu semafor. Se vede că degeaba avea el ghiozdan cu semafor, dacă era să-l calce mașina. Mai bine își cumpăra ghiozdan cu iepure. Știu eu pe cineva care are ghiozdan cu iepure și încă nu l-a călcat mașina. Și mai multe feluri de ghiozdane erau. Și se vedeau pe coridoare cum fug și câteodată săreau pixurile și creioanele din ele și merele pe care și le luau la școală. Căci în înghesuială cineva îi deschidea ghiozdanul și după aceea îi trăgea o palmă peste cap și fugea și când celălalt fugea după el ca să-i dea și el cu palma în cap, și avea ghiozdanul deschis, îi săreau merele și creioanele, și trebuia să le strângă de sub picioarele celorlalți.
Dar era o școală frumoasă școala aceasta. Era mare și puteai să alergi prin ea cât voiai, dar numai să nu te vadă Nadejda Petrovna. Și pe pereți erau tot felul de cuvinte scrise. Erau tablouri și tot felul de pionieri care au învățat bine la școală și poezii întregi scrise foarte frumos și mare. Mai erau desenați și sportivi care aleargă, ei duceau în mână o flacără care semăna cu flacăra de pe steagul cu Lenin pe care îl duceau pionierii după ce îl scoteau din cancelarie. Dar eu cred că era aceeași flacără și au copiat-o. Am văzut-o și pe Stela cum copie din cărți cu o hârtie neagră și pe urmă ia numai nota cinci. Cred că așa au copiat și ei flacăra. Dar cred că au copiat-o de pe steag pe perete, căci de pe perete nu puteau să o copie cu hârtie neagră pe steag, că prin perete nu trece. Erau numai litere frumoase pe pereți și erau făcute rame cu frunze pe la colțuri, și erau poezii întregi scrise pe stele de carton.
Sașa avea întotdeauna timp căci autobuzul venea întotdeauna mai târziu și el putea să stea pe coridoare, dacă nu-l alunga elevul de serviciu sau vreo învățătoare care tocmai pleca, și să citească tot ce scria pe pereți. Erau multe cuvinte pe care nu le înțelegea. Dar cele mai multe le înțelegea și cel mai tare îi plăceau pionierii eroi, căci erau desenați frumos, cu tancuri care ard în spatele lor, dar ei stăteau drepți și nu le era frică de nimic. Dar și mai tare îi plăcea de-o fată care era desenată acolo. Ea avea o cravată de pionier la gât și era cu părul galben. Era frumoasă fata aceea și era serioasă. Sașa se gândea cel mai mult la ea și parcă nu-i venea să creadă că ea a murit. Când se uita la ea lui Sașa i se făcea foarte ciudă pe nemți. De ce au omorât-o, dacă ea era frumoasă și avea părul galben? Dar Sașa s-a mai gândit că a trecut foarte mult timp de-atunci și, chiar dacă nu ar fi omorât-o nemții, ea ar fi fost bătrână acum și n-ar fi avut părul galben, ci alb și-ar fi avut și mâinile zbârcite ca la baba Hania. Lui Sașa nu-i plăcea acest gând.
5
Tata tăia porcul. Sașa a fost nevoit să rămână acasă, dar nu numai că era nevoit, căci lui Sașa îi și plăcea să rămână acasă să asiste la tăierea porcului. El avea să stea lângă bărbații care se porăiau în jurul porcului, pârlindu-l cu gaz și răzând de pe el straturi grețoase de păr ars și mizerie. Sașa stătea la dispoziția acelor bărbați și la dispoziția tatălui său, alergând în casă la mamă-sa să o întrebe dacă nu s-a încălzit apa, să aducă ligheanul pentru sânge, ligheanul pentru mațe, ligheanul pentru măruntaie, să aducă cuțitul de pe dulap, care taie mai bine. Sașa băga degetul în căldarea cu apă să vadă dacă este caldă. El va mânca urechile și coadă. Bărbații își suflecau mânecile și erau murdari până la coate de mizeria care se lua de pe porc. În urma cuțitelor rămânea o piele albă gălbuie, așternută pe porc ca o pătură. Sașa se uita la porcul mort întins pe scândură cu picioarele în sus, cu pieptul desfăcut de topor și se bucura. Iată în sfârșit porcul acesta mort. Bine că l-au tăiat. Sașa îl bătea peste bot și nu murea. Dar acum a murit. Foarte bine că a murit. Era un porc nesuferit. Dar acum iată-l aici cu mațele întoarse. Tata l-a tăiat cu cuțitul pe burtă. Mai jos unde avea o umflătură. Tata a tras un maț roșu-albăstriu care se vedea prin ceva alb, ceva de parcă ar fi stat la frig și mațul se desprinse până sub coadă, de unde tata îl și tăie. O ură ascunsă și o rușine totodată simți Sașa. O rușine pe care îi era greu să o ascundă, părându-i că toată lumea îi cunoaște gândurile, că toți acei bărbați știau la ce se gândește Sașa, știau dar nu voiau să arate ca să nu-l facă pe Sașa să se rușineze și mai tare. Sașa se gândea la asta cu înfrigurare. O slăbiciune grea și-a făcut loc în pieptul lui Sașa și curgea încet spre genunchi, de parcă Sașa ar fi fost gol pe dinlăuntru și numai slăbiciunea aceasta umbla prin el cum voia ea. Tata a aruncat mațul la câini.
După ce porcul a fost curățat, tata l-a stropit cu apă caldă amestecată cu sare și l-a acoperit cu pături. Sașa stătea călare pe porc. Zece minute înainte de a-l fi fost tăiat în patru și de a-l fi dus în spinare în casă.
Sașa s-a văzut trezit de ceasul cel roșu. Mare cu buton și cu tălpi de fier ca o sanie, care suna foarte tare. Mama i-a prăjit două ouă pe care el le-a mâncat cu pâine și ceai, somnoros și nespălat, gândindu-se la ceasul blestemat, la clasa lui plină și la învățătoarea care se oprea din vorbit când intra el în clasă și la copiii care îl privesc. Și de ce mama lui îl trezea cu jumătate de oră mai devreme, dacă autobuzul venea la opt fără un sfert și, mai ales, că toată lumea știa că nu vine el la opt fără un sfert, ci întotdeauna întârzie? El ajungea întotdeauna ultimul și când ajungea el, copiii stăteau deja acolo și așteptau de jumătate de oră lângă gardul care împrejmuia tabăra pionierească, tabără care se afla acolo, în satul lor, căci satul lor era un sat cu multă iarbă și cu copaci, și mulți pionieri din satele din apropiere și chiar și din orașe se adunau să-și petreacă vara acolo, în mijlocul naturii, și să respire aer curat. Când apărea autobuzul galben mic și umflat ca un balon pe care s-a așezat cineva, dar nu s-a așezat sus, ci s-a așezat dintr-o parte, dintr-amândouă părțile. Și numai deasupra era umflat, căci jos erau roțile. Sașa se bulucea la ușă să prindă un loc pe bancheta din spate, căci așa făceau toți copiii. Pe bancheta din spate era mult mai bine, chiar dacă acolo era o gaură și toți rupeau bucățele de burete. Era bine pe bancheta din spate, pentru că aceea era lată cât tot autobuzul și sărea la hopuri. Sașa știa patru hopuri în drumul său spre școală și le aștepta ca să sară. Era cel mai frumos lucru din viața lui de școlar.
- Alexandru Vaculovskii, poftim caietul! Uitați-vă, copii, ce caiet are Vaculovskii, uitați-vă și voi oleacă, ăsta-i caiet, Vaculovskii, sau îi o cârpă de șters tabla? Ai învelit plăcinte-ntr-însul? Sau cum Vaculovskii? Uite și tu ce caiet ai! Îți place, spune drept, îți place, Vaculovskii? Ce caiet ai, numai țiganii din piață, care vând semințe… Uite și tu, Vaculovskii, o pus mamă-ta tigaia pe dânsul? Sau, uite aici și-o pată de vin! Fu! Vaculovskii! Ia caietul ista de-aici să nu-l mai văd!
Sașa nu avea caiete îngrijite ca la Stela. Dar Stela avea caiete foarte îngrijite și erau învelite în învelitori frumoase cu Lupul Pagadi și iepurele, și nu erau murdare, nici boțite. Și Stela avea numai note de cinci, dar el mai avea și trei și nu putea să scrie frumos ca Stela. Căci Stela făcea literele mari și frumoase și erau înclinate în dreapta, iar Sașa făcea literele mici și urâte, și mânca literele, dar el știa să scrie bine și se gândea tot timpul să nu mai scape litere, dar totuna le scăpa. Și pentru asta lua bătaie acasă și trebuia să scrie frumos și înclinat pe dreapta, și să fie literele toate totuna. Dar lui i-a spus cineva că Lenin tot nu scria frumos, dar numai că Lenin nu mânca litere și că atunci când a fost mic a scris frumos și înclinat pe dreapta, și toate literele totuna, și numai după ce a făcut Revoluția și a stat în pușcărie, acolo și-a stricat el scrisul și a început să scrie urât, căci trebuia să scrie repede și mult ca să salveze pe oamenii săraci. Sașa voia să crească și el mare și să stea în pușcărie, ca să poată și el să scrie urât.
Mai bine nu era școala asta, gândea Sașa, mai bine era război și avea să se ducă în pădure să se facă partizan și să omoare nemții, ca Pavca Morozov, că acela nu umbla la școală.
Era după casă o bârnă lungă de tei. Lungă și dreaptă și rotundă, dar tot nu era așa de lungă ca de la el de acasă până la iaz. Tata o păstra de căprior, căci era lungă și dreaptă, și a adus-o din pădure. Sașa a tăiat-o cu ferestrăul de la jumătate, căci a vrut să vadă cum taie ferestrăul. El a văzut cum tatăl lui ascuțea ferestraiele și a luat și el pila, și a ascuțit ferestrăul. Dar trebuia să vadă dacă taie bine și a tăiat bârna de după casă. El a crezut că a ascuțit bine ferestrăul și s-a bucurat. Era mai greu să ascuți ferestrăul, căci tata spunea că nu e pentru el și este greu să ascuți un ferestrău. Dar n-a făcut bine că a tăiat bârna de după casă, că era o bârnă bună. Dar tata nu l-a bătut și i-a spus numai că nu era bine să taie bârna, că era o bârnă bună pentru căprior și acum va trebui să aducă alta din pădure. Tata era bun și Sașa l-a întrebat ce fel de bârnă a dus Lenin la subotnic, că el a învățat la școală că Lenin a dus o bârnă la subotnic, pentru că Lenin era bun și lucra cot la cot cu muncitorii. Probabil era o bârnă ca și asta, iar Sașa a tăiat-o cu ferestrăul și-i părea rău. Mai bine nu tăia Sașa bârna cu ferestrăul.
6
Țarul era rău și l-a împușcat pe fratele lui Vladimir Ilici. Dacă ar fi rămas țarul la putere, ne-ar fi împușcat pe toți, așa cum l-a împușcat pe Sașa, fratele lui Vladimir Ilici, care era bun. Dar așa, noi, copiii de azi, putem trăi în pace. Noi avem școala gratuită și caiete bune, dar copiii din țările capitaliste plătesc pentru școală și mulți copii nu pot să învețe, pentru că părinții lor sunt săraci. Și copiii se duc și lucrează la burgheji ca să-și câștige bucățica de pâine, căci părinții lor sunt săraci și n-au bani ca să le cumpere de mâncare. Nu este ca la noi când te trezești dimineața să mergi la școală și mama îți dă bucăți de pâine cu unt și cu dulceață, și cu ceai cu zahăr. Copiii americani nu văd niciodată zahăr. Ei lucrează la burghez ziua întreagă și în loc de răsplată sunt bătuți cu biciul și ținuți în subsol. De aceea, copii, trebuie să fim fericiți că trăim în Uniunea Sovietică și că putem să învățăm liniștiți, și să mâncăm pâine cu unt.
De aceea este bine că țarul a fost dat jos de pe tron și puterea a fost dată în mâna proletară, căci țarul îi exploata pe copii.
În liniștea solemnă care ne însoțea, din când în când, mai pocnea câte un balon, făcând pe toți să ne uităm în sus. Era prilej de chicoteală și de libertate, și noi ne întrebam oare cine l-o fi spart?
Mergeam înainte, rânduiți pe clase, pe înălțime și pe îmbrăcăminte, ținându-ne de mânuță și încercând să nu fim gălăgioși. Baloanele fluturau deasupra noastră acoperindu-ne cu desăvârșire, așa încât, de departe, am fi semănat cu o turmă uriașă de baloane colorate de trei, de cinci și de zece copeici, bătând străzile orașelor și încercând să nu fie gălăgioase. Era ziua de 7 Noiembrie. Ziua Marii Revoluții Pentru Pace. Zi în care, mulți ani în urmă, clasa muncitoare, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, au învins regimul țarist, iar proletariatul liber a preluat puterea. Era ziua biruinței noastre. Mergeam la paradă, noi pionierii. Noi, viitorul Patriei Sovietice!
Boala era ascunsă în trupurile lor ca un iepure mort într-o vizuină nepopulată. Vizuinile erau încăpătoare și curate, și razele de soare le luminau până în adâncuri. Sandalele ei roșii stăteau la intrare ca două ciupercuțe roșii crescute pe nisipul galben, risipitor al florilor. O lumină greu de explicat lumina degetele ei mici cu unghii albe ca petalele de romaniță, desfăcute în două evantaie cu gleznă, cu care câmpul se apăra de soare. Era ziua cea veșnică lăsându-se peste ea. O zi însorită ca cele care vor urma. Florile galbene și portocalii ajungeau până deasupra tatălui ei, ca niște baloane, și ea le ferea cu mânuța.
Era amiază și Sașa se întorcea de la școală adus de autobuzul cel galben și umflat. Își prăji singur patru ouă, pe care le mâncă cu ceai și cu pâine cu unt. Trebuia să-și facă lecțiile și să dea de mâncare la scroafă din căldarea de lângă ușă. Își scoase jacheta și îmbrăcă un pulover peste cămașa lui albăstruie, fără să-și mai dezlege de la gât cravata. Era o zi liberă în care el avea să aibă grijă de casă. Părinții erau duși la o înmormântare, căci murise baba Vera și trebuiau să se ducă și ei, căci cine o să vină și la ei la înmormântare, dacă ei nu se duc la înmormântări? Sașa știa că ei o să vină tocmai seara și tata va fi beat, căci vor sta și la praznic și acolo vor mânca și vor bea. Dar lui Sașa nu-i plăcea să meargă la înmormântări, căci nu-i plăcea să o vadă pe baba Vera moartă, că era grasă și urâtă și nu-i plăcea de dânsa, pentru că puțea a lapte. Nu-i plăcea să mănânce nici colivă, că la toată lumea le place, dar lui nu-i place. Sașa s-a dus cu căldarea să ducă mâncare la scroafă.
7
- Am tăiat copaci ca să facem lemne. Am cules frunze late de stejar, ca să facem focul. Lemne late de stejar, ca să facem frunze. Pădurarul se plimbă cu motocicleta printre lemne și animale. Braconajul să fie lichidat, să punem capăt braconajului! Căci animalele sunt prietenele oamenilor și ne îmbogățesc cu oxigen. Ce ne vom face dacă se termină oxigenul?
Vladimir Ilici cu căciulă mare de iepure l-a certat pe pădurar pentru că nu are grijă de lemne. Să facem focul ca să fie cald în casă și oamenilor să le fie bine! Lemnele uscate și tăiate drept, ca să nu facă mizerie pe jos. Am strâns ciuperci otrăvitoare pentru copiii din America să le spele bine cu săpun și să nu mai trimită bomba atomică peste copiii din Hiroshima. De ce să moară oamenii nevinovați? Mai bine să fie în toată lumea Uniunea Sovietică!
Tăiam copacii cu toporul și-i aranjam frumos. Stăteau pe mese ca pâinea. Să mănânce copiii americani. În iarbă am găsit ceva alb și întins. Un iepure mort cu schije-n cap. Vladimir Ilici și l-a pus în cap: "Priviți ce schije am în cap, sunt schije capitaliste!" Le vom băga noi schije lor în cap, să meargă lumea pașnic la serviciu! De ce mor iepurii în păduri, uciși de schijele capitaliste? Ce este, pădurarule, capitalista bombă trompetilă?
- Să nu se facă focul în pădure, căci iepurele trage cu pistolul și dă cu scara după pietoni. Mai bine rupem fragi și ghiocei, și-i punem în rezervorul cu benzină, să crească frunze pe roți!
- Ce este, pădurarule, când mama aduce, cu poșeta, flori la porc și ce se plimbă alb și mic printre ciupercile extrapolare?
- Virus benign cu ochi de viorea, de ce să dăm cu pușca după fluturi? Mai bine radem porcul cu lanterna, căci luminează cerul înstelat. Și drumul omului beat, când întunericul îi pune cărăbuși stelari în ochi. Să-i dăm un smoc de păr descreierat în crăpătura lui de la măsea. Eu n-am de ce să mor pentru vecinul meu Pavel Andreevici!
- Nu-i mai bine să răsădim flori și să creștem porumbei?
- Mai bine, sigur că da. Să fie copaci pufoși ca pâinea scoasă din cuptor, Vladimir Ilici?
- Și să le creăm condiții să se înmulțească?
- Și să luptăm cu braconajul!
- Să fie cerul plin de porumbei, albi, cum sunt gingiile pline de dinți?
- Să mănânce ideea capitalismului! Sigur că este mult mai bine să creștem porumbei! Aceștia o să-i sperie, căci își fac cuib în căștile soldaților, să le intre puf în ochi!
- Să măturăm pădurea ca să se odihnească bine muncitorii. Nu vreau, Anatolii Macarovici, să mai prindem hoții în pădure.
Steagul nostru este pătat de sângele ostașilor sovietici. Ei și-au vărsat sângele ca să trăim noi astăzi în pace. Și să nu ne asuprească jugul nedreptății. Și voi, pionieri, purtați la gât o părticică din acest steag pe care ostașii sovietici l-au stropit cu sângele lor, ca să trăiți voi astăzi în pace.
Sașa mergea în rând alături de Mișa Zaborov, care ținea de ață două baloane lungi. În megafon o voce felicita pe toată lumea cu sărbătoarea Marelui Octombrie și toți copiii răspundeau cu urale. Soarele pătrundea printre baloane. Ce mult sânge a trebuit ca să se facă steagurile roșii! Dar de ce să rupă steagurile ca să ne facă nouă cravate? Sașa numără patru pionieri la întâmplare și se gândi că trebuie să rupă patru colțuri dintr-un steag ca să le facă lor cravate. Interesant, cum se fac cravatele din steaguri. Se iau steagurile și se taie cu foarfeca și pe urmă se coase pe margini cu mașina de cusut și se duc la magazin să se vândă. Pionierii le cumpără și le pun la gât. Dar de ce trebuie să facă niște cravate din steaguri dacă pe urmă trebuie să le rupă și să le coase la mașina de cusut? Nu mai bine fac dintr-odată cravatele și nu mai trebuie să rupă steagurile? Dar nu cred eu că le stropesc cu sânge, eu cred că le fac cu vopsea. Asta-i numai o vorbă că le stropesc cu sânge, dar de fapt ei le fac cu vopsea.