Tiuk! - Ştefan Baştovoi

Prezentare Ştefan Baştovoi

Întrebat, într-o anchetă a defunctei Erate (nr.4/1998), ce aduce nou în poezia tînără, Ştefan Baştovoi răspundea ferm, deşi uşor dezamăgit de platitudinea întrebării: "Nimic. Pentru că poezia înseamnă în primul rînd modalitate. Ceea ce aduc eu nou nu este propriu poeziei, ci este împrumutat mai degrabă dintr-o filosofie religioasă". În realitate, însă, autorul Elefantului promis (1996), al Cărţii războiului (1997) şi al Peştelui pescar (1998) scrie şi altfel, şi despre altceva. În esenţă, despre cum - într-o lume în derivă, ce-ţi hrăneşte copios angoasele şi-ţi lichidează prompt seninătatea - este posibilă salvarea. Spasmele, trăirile contradictorii, declinul (ontologic) surprinse de poeziile lui Ştefan Baştovoi nu sînt articulate pe un fond nevrotic-delirant, cum s-ar putea crede (şi cum s-a crezut!), ci pe unul patetic, în bună măsură legat de o inocenţă structurală şi de un fior religios autentic. Cu o dicţie pasională, profetică pe alocuri, dar deloc lipsită de limpezime şi directeţe, poetul face să vibreze tot ce-i cade sub ochi. E, cu siguranţă, o privire de "ales", aptă să transforme instantaneu percepţia în frison şi realitatea percepută în mediu pulsatil. Firescul, uşurinţa cu care intră în viziunea poetică e un semn al forţei talentului său. Poţi avea strania senzaţie că el nici nu-şi aparţine, că se lasă disputat de impulsuri şi răscolit de energii ce cristalizează, finalmente, în structuri poetice. Că scrie aşa cum respiră. Nimic mai fals, însă, pentru că Ştefan Baştovoi îşi trudeşte versurile, scrise cu toţi nervii, cu toate disperările la vedere şi cu un scop reperabil: resacralizarea lumii prin poezie. Deşi imaginarul său e construit pe un regim de forţă (fiind unul nocturn şi thanatic, în principal), poemele nu mizează pe asta, ci pe ţinuta penitentă, cvasimonahală a discursului. Sinceritatea de confesional şi tranşanţa întreţin tensiunea, în timp ce privirea alunecă pe sub "coaja lucrurilor" mărunte, banale, previzibile, făcînd să ţîşnească de-aici adevăruri de mult uitate: "totul e sfînt" - sînt cuvinte pentru care-ţi trebuie curajul simplităţii şi darul mărturisirii ei. Cît de riguros orchestrate sînt textele lui Ştefan Baştovoi se vede de la prima ochire. Efortul de construcţie, atît pe cicluri, cît şi în ansamblu, e tot mai susţinut de la un volum la altul. Faptul că are o imagistică, o sintaxă poetică şi un proiect propriii (cel al reontologizării pe fundamente religioase) ţine şi el de domeniul evidenţei. În lumea lui, bizară, crepusculară, întotdeauna ceva cedează, urmînd dezastrul sau înălţarea; golurile, absenţele sînt savant distribuite, astfel încît - oriunde te-ai uita - o teamă născîndă prinde contur. Este cazul celor 10 poeme ale lui Garcia Marquez din Cartea războiului; ample, narative, cu spaime infinitezimal detaliate, ele reuşesc o nouă combinaţie de termeni în interiorul formulei realist-magice: apariţii fabuloase animează o scenă amplasată parcă în adîncul unei prăpăstii. Neguroase, entropice, poemele tentează permanent atingerea unui fragil echilibru în dezechilibru, situaţie avînd ca emblemă imaginea devoratorilor "cîini cu două falusuri". În continuare, ciclul Copiii graşi mor în somn oferă spectacolul unei sălbăticii, a unei primitivităţi sacre, cu ecouri vechi şi nou testamentare. Universul pe care îl reprezintă, la modul arhetipal, "copilul cel gras" este de o vitalitate agresivă, marcată prin gesturi ritualic-dionisiace şi prin energii vitale ce răvăşesc asemenea unor orgii elementale. Somnul este cel care, ca un spaţiu matriceal, protejează jocul stihiilor şi-i neutralizează parţial nota de terifiant. Astfel, delirul fabulos, matematic conceput, se impregnează de aerul rarefiat al esenţelor şi devine o încercare de recuperare în şi prin text a vîrstei ce-şi rîdea de încremenire şi de crize. În Mergem să ucidem băşinoşii pămîntului, un eu hipertrofiat se prevalează de valorile sacre ale violenţei, cu scopul instaurării unei noi ordini. Belicoase, cum rar se-ntîmplă pe la noi, poemele sînt orientate, cu o inocenţă furioasă, împotriva răului, a negativismului, a descompunerii. Limbajul e vituperant, "războiul" - atroce (cruzimea lui poate fi afiliată imaginaţiei fără cusur şi limite, în domeniu, a copiilor), iar exigenţele "războinicului " ingenuu - cu adevărat supraumane. Forţa purităţii şi puritatea forţei ar fi, cu un chiasm, comandamentele ce-ar guverna noua realitate. Tensionata relaţie cu ceilalţi face loc, în ultimele poeme, îndreptării exclusive spre sine şi spre origini. E un traseu invers ("În susul curgerii,/ înspre izvoarele tainice ale vînturilor,/ gîndul meu a pornit" - Peisaj stradal), prefigurat însă de creaţiile anterioare, pe care le continuă în sensul hieratizării expresiei. Alura ascetică e mai pregnantă, atît tematic, cît şi stilistic, iar dicţiunea biblică îşi proiectează la modul fericit influenţa asupra celei poetice. De la Elefantul promis şi pînă la Peisaj stradal, drumul lui Ştefan Baştovoi nu e decît o apropiere, pe căi diferite, dar purtînd toate însemnul experienţei religioase, de "esenţa trandafirie a lucrului în sine", cum ar zice Emil Brumaru. Un astfel de proiect scapă înregimentării în vreun -ism în vogă şi anunţă o schimbare de sensibilitate. (Nicoleta Cliveţ)