Tiuk! - Florin Iaru – Eseu despre

High hedonismul lui Florin Iaru sau La cea mai înaltă fidelitate, despre orchestra care înnebuneşte şi-i pare rău

Nemurirea poate fi văzută şi printr-un ciorap găurit.
Am iubit pentru că am văzut.(…)
Spuneţi dracului ce vedeţi!
Dacă aş vrea să fac un criticfiction despre poezia lui Florin Iaru, ar trebui să construiesc un puzzle ideatic foarte frumos cu un titlu deosebit de exact şi atrăgător care să unească totalitatea acestor textuleţe într-unul singur, care, după lectură, să ia o unitate lucidă şi să facă lectorul să revină -cu plăcere- asupra lui. Dar "mai bine despre poezie să vorbim".
Ca şi în cazul majorităţii colegilor săi de generaţie, cele trei cărţi de poezie ale lui Florin Iaru (Cîntece de trecut strada, Editura Albatros, 1981; La cea mai înaltă ficţiune, Editura Cartea Românească, 1984 şi Înnebunesc şi-mi pare rău, Editura Cartea Românească, 1990) trădează un cenaclist, un poet care a scris poezie pentru a o citi prietenilor la cenaclu (-l de Luni), "o poezie vorbăreaţă", după cum o numeşte Nicolae Manolescu (Coşmarele lui Pierrot, România literară, nr. 46, 1990). Astfel, poeziile lui sînt întotdeauna spectaculoase - cuvîntul ce-l caracterizează la cea mai înaltă fidelitate pe Florin Iaru, care e un hedonist "high". Poezia lui poate fi comparată cu un curcubeu frumos colorat, însă niciodată kitsch-os, Iaru fiind un aristocrat care se deschide la primii nasturi, (ca şi Romulus Bucur), schimbă fracul pe blugi şi iese de plictiseală în stradă ("Cîntece de trecut strada" - "Cîntece de trecut vremea") , altfel şi cu alte scopuri decît narodniciştii ruşi sau conaşii paşoptişti. Şi altfel decît predecesorii (Ion Caraion: "Poezia face trotuarul" - Fotoliu gol , Greutatea de a fi, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994) şi poeţii mai tineri ("Poezia şi-a aruncat chiloţii în stradă" - Obiect de lux ascuţit pe ambele părţi, Rodica Draghincescu), cronometrul pentru fineţea şi eleganţa "optzeciştilor" numindu-se Nicolae Manolescu, după cum se ştie.
Dacă Alexandru Muşina iese în stradă pentru un experiment temporar, scriind scrisori tomografice către / pentru / din clipa de-acum şi clipei care-a fost, iar Daniel Pişcu scrie în mod existenţial pe stradă la propriu ("m-am apucat să scriu versuri pe stradă" - Pe stradă din Srisorile de acasă), Florin Iaru coboară de la "marile etaje ale necomunicării" (aproape) la nivelul zero al mării şi-al scriiturii, şi la braţ cu poezia, obiectul de bază al căreia e dragostea, tot atît de pătimaşă ca la Conachi, tot neîmplinită şi neîmpăcată ca la Lermontov, Eminescu, Esenin sau Shelley, văzută însă prin prisma oamenilor "neimportanţi", cum se întîmplă şi-n celebrul poem care împrumută titlul şi primului volum colectiv (în ordine temporală, fireşte) de la Cenaclul de Luni - Aer cu diamante (Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Ion Stratan). Ca şi Luceafărul, Demonul, Omul Negru sau celelalte euri poetice romantice, personajele lui Iaru din Aer cu diamante: şoferul, paraliticul, portarul, mecanicul, pensionarul, au ca obiect erotic o fată frumoasă, Florin Iaru ajungînd la superlativul său nu pe cale tradiţională, ci (sic!) prin temporalitate: "Dar ea era atît de frumoasă / încît a fost la fel de frumoasă / şi-n continuare". Iaru schimbă doar un element din cele două: vizorul, aşa cum se întîmpla cu multă vreme în urmă şi în cazul lui Lamartine, care pur şi simplu a urcat pe munte şi a descris, în doar şapte poezii, ceea ce vede (Iaru: "Spuneţi dracului ce vedeţi!", Cu ochii deschişi), astfel avînd loc schimbarea paradigmei poetice la Florin Iaru. E vorba de dragostea / poezia coborîtă în stradă doar pe jumătate, ca o glumă sau un experiment, aici fiind foarte aproape de Muşina, dar şi de Cărtărescu, tehnicieni foarte fini, care ridică poezia realului pînă la limita manieristă a artificialului ("Nu vom putea trage niciodată o linie despărţitoare între întîmplat şi neîntîmplat" - Nicolae Manolescu, România literară, Mecanismele liricii, nr. 38, 1989). Poezia Aer cu diamante e atît de frumoasă "încît vechiul pensionar / se porni să roadă tapiţeria / scaunului pe care ea a stat. / În iarna curată, fără zăpadă, / maşina uscată încearcă s-o ardă. / Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit / înghiţitura. / Şoferii mestecaţi / cu plîns de volanul păpat / căci ea putea fi ajunsă. / În schimb era atît de frumoasă / încît şi cîinii haleau / asfaltul de sub tălpile ei. // Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile / cînd ea intră în casa fără nume / iar mecanicul sparse în dinţi / cheia franceză şi cablul / ascensorului ce-o purtă / la ultimul etaj. / Paraliticul cu bene-merenti / începu să clefăie clanţa inutilă / şi broasca goală / prin care nu putea curge / un cărucior de lux. // Ei cu toţii mîncară / piciorul mansardei / ei cu toţii mîncară ţiglă / cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiş / cînd ea nu putea fi ajunsă./ Meteorologul de pe muntele Golgota / roase timpul probabil / iar ultimul Om in Cosmos / îşi devoră capsula / cînd ea depăşi sistemul terestru / -Ce-ai să faci de-acum în cer?- / au întrebat-o / cu gurile şiroind de regrete. / Dar ea era atît de frumoasă / încît a fost la fel de frumoasă / şi-n continuare.// Iar ei nu găsiră în toată / lumea largă / destule măsele / destule gîtlejuri / în care să spargă / să macine să îndese / distanţa care creştea mereu / şi restul cuvintelor pînă la moarte". Altfel spus, "ea era atît de frumoasă", încît la lectura acestei poezii nu te emoţionezi de eul poetic feminin care dă gata personajele masculine, definitiv şi fără excepţie, ci de scriitură, de felul în care autorul spune cît de frumoasă poate să fie "ea", situaţie asemănătoare cu cea în care (îţi dai seama că ) admiri rama tabloului, nu tabloul, diamantele de această dată fiind mai importante decît aerul, titlul caracterizînd perfect poemul în care autorul prinde cu exactitate ideea de ideal, pe care o şi caracterizează / descrie cu acelaşi lux ("de amănunte"), ideal care cu timpul se îndepărtează mereu şi pentru care niciodată nu ajung "destule măsele, destule gîtlejuri", dar tot atît de adevărat şi de important e şi că lui Iaru i-au ajuns (iar) cuvinte pentru a reda la cea mai înaltă ficţiune această nebunie de trecut viaţa ("şi restul cuvintelor pînă la moarte"). Invitaţia făcută poeziei de către gentlemanul florin Iaru e asemănătoare cu aducerea banalului şi derizoriului în proză de către Camil Petrescu, act repetat, oarecum forţat, şi de Geo Dumitrescu, care se simte nevoit să accepte această situaţie. Poezia realului cotidian intră în poezia lui Geo Dumitrescu întruchipată sub chipul cîinelui Degringo ("Cîinele de lîngă pod"), care fuge după roata bicicletei lui, pînă cînd eul poetic cedează insistenţei şi fidelităţii personajului ce se află în mişcare, lăsîndu-se de acel "Pleacă" de la început, fiind nevoit să deschidă poarta şi să zică "fii binevenit în viaţa mea!". Cîinele Degringo e un strămoş de-al personajelor lui Matei Vişniec şi un prieten de-al lui Florin Iaru. Poezia lui Florin Iaru e ca şi All Star Game-ul baschetbaliştilor americani, care nu urmăresc neapărat victoria, ci plăcerea jocului şi de aceea în ambele cazuri reluările nu sunt doar "mater studiorum", ci-s aşteptate şi binevenite datorită frumuseţii lor, care, dacă nu va salva lumea, a adus mulţi bani (şi nu numai) acelor negri păsări-lăţi-lungilă, şi multă popularitate acestui alb mustăcios şi înalt care se joacă "de-a waţi ascunselea" cu mingea lui Michael Jordan ("Frumoasă e rasa albă. / Frumoasă e rasa neagră" - La negre). Această spectaculozitate e obţinută în primul rînd prin familiarizarea, socializarea şi aducerea la "absurd" şi la oralitate a limbajului şi a demersului poetic, dar şi datorită hedonismului, ludicului, ironiei şi vioiciunii care se subînţeleg cînd textele sînt iscălite Florin Iaru, la care impresionează şi îmbinarea diferitor straturi lexicale, destul de colorate şi deosebite: lexic de armată, de cartier, cuvinte ţigăneşti, intertext cu / din epoca arhaică, din filme, telegrafiate sau străine, dar nu în ultimul rînd crengiene, caragialiene, eminesciene, bacoviene, populare sau ştiinţifice, toate amintindu-ne de Urmuz. Poezia lui Iaru găzduieşte fragmente din straturi diferite ale existenţei (livreşti, cotidiene, ştiinţifice, artistice, sportive, etc.), atît de firesc, încît acest fragmentarism aproape că nu este observat. În general, Iaru pare a nu forţa nimic, nu abuzează, tehnicile utilizate de el venind firesc şi de la sine. Intertextul e întors pe toate feţele, din toate punctele de vedere, politic, cultural, intern, extern, natural ("supernatural" - Santana) şi internaţional, ironic, comic şi serios. Florin Iaru are puterea să ridiculizeze cu eleganţă, cu graţie, uneori printr-o simplă parodiere a lexicului, vocabularului, mentalităţii, stilului înalt, sobru, academic ("Iubito, primeşte aceşti / trandafiri galbeni ca / expresie a înal- / tei mele consi- / deraţiuni /etc etc / etc" - Trandafiri galbeni pentru iubita mea din La cea mai înaltă ficţiune), demonstrînd, exemplificînd ceea ce spunea - direct - Mariana Marin în Limba scrisă sub pleoape: "Vremea poemului înalt, ameţitor a trecut". Asta e poate cea mai importantă deosebire a lui Florin Iaru faţă de majoritatea colegilor de generaţie: el rămîne artistic, fiind în acelaşi timp direct, dar nu spune/teoretizează , ci demonstrează, exemplifică în şi prin propriile texte, trăsătură caracteristică şi pentru Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu şi, pe alocuri, Traian T. Coşovei, patru scriitori înrudiţi care ar fi putut alcătui un aer cu diamante fără cusur. Celebra & admirabila ironie & ironizare floriniar … iaeriană e obţinută de cele mai multe ori prin parafrază şi prin înlocuirea unor sloganuri politice coborîte în cotidian, această coborîre ("în jos", vorba poetului "naţional") creînd nenumărate situaţii hazlii, cum e de la un capăt la altul poemul politic (prezidenţial) Est Etica ("Ştiu că-i de necrezut, dar chiar azi dimineaţă / l-am văzut pe Todor Jivcov cu legume în piaţă. / Era un cetăţean cumsecade, încîntat de ardei şi de roşii. / Lîngă el, Janos Kadar controla cocoşii, / gîscanii, raţele, claponii, curcile la grămadă. / Nici nu părea să mă vadă, / aşa cum explica, expert, preţul cu de-amănuntul / lui Honecker ce-şi expusese smîntîna şi untul. / Lîngă tarabă, Brejnev Leonid, cu un succes nebun / vindea carne tocată scoasă din tun, / vindea puieţi de mesteacăn, ruseşti, veritabili. / La concurenţă cu Husak, păreau doi conetabili / cînd cel de pe urmă, nu-l luaţi tărbacă, / vindea pulpă sau coapsă înmiresmată şi cehoslovacă. / Nici cumătrul Jaruzelski nu se lăsa mai prejos / înconjurat de producţia mică a ochelarilor de os. / Toţi cumsecade, toţi cu faţă umană, toţi, deopotrivă, / cuprinşi în aceeaşi cooperativă / a lucrului bine făcut. Iar la loc de onoare / trona încins în halat peticit, între sule, cosoare, / un cizmar genial ciocănind cuişoarele. / Ştiu că-i de necrezut, dar lumea le zîmbea la piaţă / iar ei zîmbeau lumii, verde, în faţă. // Şi peste verzeala zidurilor strălucea soarele." sau Jos mîinile de pe robinet (La cea mai înaltă ficţiune), unde "Puterea Sovietelor" e înlocuită cu un obiect cu totul banal - robinetul. Autorul experimentează parafraza pînă ajunge la "greşeala" care aproape că exprimă adevărul: "Mai bine bogat şi cinstit decît… astaa… mai bine hoţ / şi cinstit / ptiu! Mai bine sărac şi bogat… mai bine, mai bine…". Pentru Florin Iaru adevărul este egal cu realitatea, iar realitatea lui Iaru e adevărul pe care l-a descoperit Iaru, La cea mai înaltă ficţiune nefiind un simplu titlu ("am recunoscut adevărul, nimic nu este adevărat./ - Nu-ţi rămîne decît ficţiunea! -mă / latră viteza / Mă miroase prietenul omului şi dă din coadă: / - Noi, cîinii, iubim poezia pe care o scrii despre noi!" -Pauză de respiraţie). La Iaru realitatea se îmbină cu literatura (Literatură, viaţă - Romulus Bucur) pînă în faza cînd nu se mai ştie care e mai accesibilă, mai cunoscută şi mai familiară, încît ceşcuţele sînt "ca un hai-ku", şi nu invers, cum, totuşi, ar fi fost normal. Fireşte că nu scapă neironizată nici Măria Sa Rima ("Era o mare neagră -ah- neagră mai era / şi-o insulă sărată acolo tra-la-la…" - Cîntec de trecut vremea), artificiu tehnic care nu are nici o justificare în zilele noastre dacă nu e ironică şi nu e ludică, ca la un Emil Brumaru ori Şerban Foarţă, sau n-are nici un sens, cum demonstrează, ca întotdeauna dezarmant de convingător, Alexandru Muşina: "Rima nu se adresează ochiului (mai ales în limbile cu scriere etimologică), ci urechii. În fond, rima nu are sens dacă poemul e doar citit, în singurătate (şi lectura nu e dublată de o "rostire în gînd")." (Eseu asupra poeziei moderne, Editura Cartier, Chişinău, 1997).
Florin Iaru e nemilos cu cititorul, el, în comparaţie cu scriitorii bătrîni, exemplul perfect fiind Nicolae Breban, are încredere în cititorul său, şi de aceea e un "antrenor" foarte dur. Se întîmplă ca parada ludicului din poezia lui să fie întreruptă brusc (aşa cum cascada de driblinguri a lui Ronaldo s-a încheiat cu o fentă care i-a fracturat un ligament ce îl ţine şi astăzi în afara gazonului) printr-un segment mai nervos - "A aruncat cu paharul în perete" (Leul cu picioare de argint) sau de-a dreptul dramatic (ca şi-n cealaltă paranteză), cum e acest "Capăt de linie - pentru mine" (Marcaje noi fundaţii ceasuri), ce-mi aminteşte iarăşi de Mariana Marin, care spunea că "ai putea să pierzi cu adevărat tramvaiul…" (Campionat de popice), doar că Mariana Marin îşi pregăteşte cititorul, în comparaţie cu Florin Iaru care izbucneşte în timpul valsului, şahului sau cenaclului (de Luni?) cu un "may ghery" (procedeu din karate-do) în burta realităţii sau sub bărbia poeziei. Aceste situaţii sînt şi haioase, dar - să recunoaştem - şi dureroase ("Maşinile grele - ce multe se adunaseră / şi ce discret mă călcau" - Cîntec de trecut strada; "Sînt dat politicos afară" - Marcaje; "Te doare, tată?"- O zi ploioasă pe strada păcii).
Însă, oricît de grav şi trist etc. ar fi în unele momente ("Derizoriul şi seriosul sînt puse în contrapunct. Este, de altfel, tehnica preferată a acestei poezii, a cărei linie melodică este necontenit fracturată" - Nicolae Manolescu, Coşmarul lui Pierrrot, România Literară, nr. 46, 1990), conţinutul, forma şi stilul lui Iaru nu pot să nu înveselească şi să nu bucure. Deşi ne dăm seama că "Vestea plecării tale mi-a parvenit vineri"(Lovitura întîrziată) nu este un mesaj tocmai vesel, pe mine mă amuză teribil, şi asta din cauza solemnităţii verbului, inclus într-o propoziţie normală şi plină de sinceritate care cerea un verb simplu, un simplu verb, nicidecum un pretenţios "a parveni" sau o expresie frazeologică hiper-uzată şi banalizată, cum se va întîmpla în partea a doua a poemului, care începe după un rînduleţ de punctişoare: "Vestea plecării mele ţi-a bătut la uşă vineri".
Această "luptă a sufletului cu pantofii" din poeziile lui Florin Iaru e continuă şi omniprezentă, trăsătură ce aduce un zîmbet pe buzele literaturii române ("aha - soarele"). Iar acest mozaic stilistic acţionează paralel cu unul ideatic, mai ales prin metonimizare, poeziile lui Florin Iaru fiind pline de obiecte, lucruri ("Şi ferestrele făceau ape şi scaunele se înmulţeau / prin sciziparitate şi o pisică într-un magazin / de pălării ne-a zis: / - Mergeţi cu bine , feţii mei! / şi tramvaiul se lungea ca un acordeon" - O pisică într-un magazin de pălării… ), organe ("şi am schimbat capetele între noi / şi ne-au/ legat la ochi / cu o batistă neagră" - Batista neagră; "Am fost şi enervat nopţi lungi / şi ţi-am plîns pe ţîţe / între / braţele sufocante" - Jocuri prea multe jocuri…), părţi ale corpului uman, uneori despărţite destul de sadic ("Şi am cerut cu vocea scîrţîită / somn legănat de cîţiva bani / Şi taxatoarea s-a tăiat în două / cu o oboseală de cîţiva ani / Şi elastică, partea stîngă a adormit / fără exclamaţie / pe masa sticlei de operaţie / Iar partea dreaptă şi-a păstrat demnitatea / Şi ochiul drept a boţit lumina - calina / şi jumătatea dreaptă a gurii / a bîlbîit îndelung enunţul scris cu cîţiva bani mai jos…" - O pisică într-un magazin de pălării; "Dar ce n-am făcut, Maria, ce n-am făcut! // M-am răsturnat - cuprins de o grozavă lingoare- / pe scurt, în faţa oglinzii în care te fardai./ Mi-am tăiat un picior un nas şi-o ureche…" -Jocuri prea multe jocuri; "A alergat cel mai repede, cel mai viu, / cu piciorul stîng lipsă, cu dreptul scutit, / ea, cu cel mai frumos suflet julit / pe treptele galbene de din mai tîrziu"- Ceaţă …), doar că şi sadismul la Florin Iaru e vesel: "Acolo, vectorial, masculin, îi cîrpi două palme / şi, pocnind-o cu capul de scaun, o întinse de podele", care aminteşte de sadismul moralizator dintr-un poem de-al mai tînărului său coleg Caius Dobrescu: "Întrun fel / părea ciudaccă / bărbatussă stea p scaun iar femeia / lui în picioare / cu bagajelen crcă. (…) Vroia să spună / că fiecare dintre ei îşi ocupă / locu lui în imensitatea lumii"(Nimic). Ca şi Caius Dobrescu, Florin Iaru este un precursor al performance - ului poetic actual, fiecare poezie de-a sa fiind un performance care poate fi "repetat" doar prin reluare, fiincă pleacă "trenul" despre care vorbeşte colegul său de generaţie Traian T. Coşovei într-o definiţie foarte originală a poeziei lui Iaru, care, spune Coşovei, "este aidoma unei valize ticsite ce se desface catastrofal pe peron în clipa plecării trenului" (Pornind de la un vers, Editura Eminescu, 1990), definiţie ce i s-ar potrivi mai mult lui Mircea Cărtărescu, pentru a-l caracteriza pe Florin Iaru aici lipsind prezenţa obligatorie a posesorului acestei valize, care ori rîde de această "scenă" din uşa trenului, ori e o ea care… (vezi Zile de viol şi rîs, apropo de sadismul "liric" al poeţilor (încă) tineri). Poezia lui Iaru apare ca o aglomeraţie de situaţii, obiecte, vederi, acţiuni, …, care pînă la urmă sînt dirijate astfel încît să reflecte un anume segment din realitatea care ţipă la noi în toate felurile, Florin Iaru fiind oglinda care o refractează spre cititorul lui Nicolae Breban, care poate că are ochelari de soare (sau de cal). De aceea poezia lui Iaru uneori pare artificială, pentru că e oarecum "la mîna a doua", fiind soarele din oglindă (sau de pe lentilele cititorilor), un fel de "soare" pe care îl vedem după ce, de fapt, a apus, situaţie ilustrată exemplar pe copertele cărţii Înnebunesc şi-mi pare rău, pe prima copertă fiind o imagine artistizată-prelucrată-falsificată a imaginii de pe ultima copertă, pe care n-o vedem dacă nu întoarcem cartea pe partea cealaltă sau dacă nu ne mutăm sub ea, în acest moment cartea simbolizînd globul pămîntesc care trebuie parcurs, înconjurat, cititorul reprezentînd, pe bună dreptate, fiinţele care locuiesc această planetă, iar imaginea autorului - soarele ("aha - soarele").
Poezia lui Florin Iaru, blazată, ironică, oximoronică, distractivă, scrisă de, cu şi pentru plăcere, conectată la toţi "de-a waţi ascunselea", e o poezie stereoscopică, în care obiectul e văzut din mai multe părţi concomitent ("Din stînga te mai iubeam, din dreapta te mai iubisem / şi eram nefericit de două ori odată / ca un parc de maşini" - Stereoscopie sau 143 de cuvinte), o poezie de o mare tehnicitate, dar şi cu multă tehnică, începînd cu păpuşele mecanice şi omul-frigider de care se îndrăgosteşte frumoasa sa iubită, tragedia lui nefiind faptul că ea se îndrăgosteşte de altul, ci că acel "altul" e tocmai "frigiderul" pe care trebuie să-l vadă-întîlnescă zi de zi ("cum să mai trăiesc lîngă frigider? / Cum să mai pun laptele ouăle vinul în frigider / fără să plîng fără să zbier / de ce e atît de frig în frigider?.." - Noutăţi despre Euridice). Şi pînă la tehnica imaginii ("Tehnic vorbind / imaginea de anul acesta / bate la puncte poza de anul trecut" - Moarte luminată ca ziua) şi a reclamei ("Dar noul detergent şterge mai eficient" - Moarte luminată ca ziua).
Chiar din primul poem al primei sale cărţi (care începe cu "Orice") , Florin Iaru foloseşte o tehnică dadaisto-caragialiană care trimite şi la Eugene Ionesco şi la teatru în general, astfel ilustrînd tocmai realitatea cotidiană prin care Iaru trece înnebunit de cîntecul (Cîntecel(e)) pe care-l dansează (Dansează Ianuş) în ritmurile unei combinaţii de rock internaţional şi ("-mi pare rău") naţional.
Acum, îmi pare rău că nu pot să fiu de acord cu Traian T. Coşovei, dar la Iaru nu e vorba de nici un "duel", doar poate în titlul unui poem, poezia lui Iaru nu-i dialogică, ci multilogică, pe mai multe voci, aşa cum va observa în aceeaşi cronică acelaşi Traian T. Coşovei ("Iaru populează lumea cu propria lui fiinţă împrăştiată într-o aglomerare dezordonată de oglinzi paralele" - Asurzind hîrtia poemului). Aici intervin mai multe glasuri (mai aproape de stilul Iaru - "gîturi"), e un fel de bîlci ("Să închidem jurnalul. / Să urmăm bîlciul, balul…" - Trandafiri galbeni pentru iubita mea) goliardic, doar că spectatorii la Iaru sînt invitaţi (uneori cu forţa) în poem, luînd locul personajelor-euri poetice. E şi firesc, aceste cîntece fiind de trecut strada, un loc cît se poate de public (deci şi colectiv), strada e trecută la verdele care uneşte acea mare de picioare-capuri-gîturi-ochi, care, deşi atenţi la acelaşi lucru care îi uneşte, se va despărţi imediat după, şi se vor mai întîlni doar poate întîmplător, un fel de "singurătate în mijlocul focului de tabără"(Traian T. Coşovei), întîlnită şi-n prozele lui Mircea Cărtărescu, în special în Travesti, dar şi-n Handke, Marquez, Yehoshua, Boll. Aceste cîntece nu sînt duetice, dialogale, e un cor Florin Iaru. Orchestra Florin Iaru, care gesticulează-gesticulează (Gesturi - Em.Galaicu-Păun). Poeziile lui Iaru sînt nişte scenete. Aşa cum Urmuz, Borges sau Harms au îngustat şi redus romanul (proza) la cîteva pagini, Florin Iaru e un dramaturg care-şi scrie "piesele" pe o singură pagină. De aici acţiunea/naraţiunea, viteza şi succesul textelor lui Iaru, dar şi înghesuiala cuvîntului "spectator", mai mare decît a cuvîntului "cititor". Umorul şi ironia îi permit să ţină textul oarecum la distanţă, care, altfel, ar fi putut să se desfacă asemenea celui al lui Cristian Popescu din Arta Popescu, de care uneori se apropie destul de mult ("Ca să vezi! L-a aruncat pe bătrînul lui tată în stradă! / Cînd era mic era drăguţamabilcurtenitor - mi-a dat de exemplu / trotineta sa mă plimb eu cu ea. Las'că şi acela, javră bătrînă / ce dacă avea un castel? îi rupea bluza, îi ridica / fusta; ea nu l-a iubit niciodată. Dar a suferit, dom'le / deşi mi-a pupat mîna pînă la buric! În acvariile lui vaste / în planetarii s-au strîns doi-trei derbedei şi au scris porcării pe pereţi. I-a pus bătrînul! (avea un picior mai scurt / un ochi de sticlă, o pompiţă, un şold de argint, un intestin fin) / Mi-a spus mie cineva că a tipărit iarbă verde de hîrtie pentru săraci. Îşi aprindea trabucul cu bancnote de-o mie. L-am / văzut muncind la o maşină de scris în formă de femeie./ cumpărase / numai ferestre sparte pentru plămînii ei subţiri. / cînd a prins-o odată în pat cu trei răcani / a dus-o de păr prin tot palatul. Iar fiu-su - ciumatul şi cîinele - / a adus la noi aerostatul! Las'că ştim noi! / Nu poţi cumpăra totul pe bani!" - Ecoul invidios); fiind prezente şi alte segmente "psi", multe dintre ele construite după principiul inelelor ce se leagă dar nu se mai desprind, ca-n poemul Comunicat, în care în timpul războiului este aruncat un paraşutist despre care nu se ştie dacă…, şi dacă…, şi dacă…, "important e că s-a rătăcit un paraşutist" care avea o paraşută şi un număr, de care…, şi care…, şi despre care s-a aflat că…, şi că…, însă despre care nu se ştie dacă…, şi dacă…, şi dacă…, ş.a.m.d., care trimite numaidecît la Despre primul şi al doilea de Viorel Padina; sau cu ajutorul rimei, ca la Daniel Pişcu (vezi O pisică într-un magazin de pălării, de exemplu).
Chiar dacă nu l-am auzit niciodată pe Florin Iaru citind poezie, cînd îl citesc, parcă îi aud glasul ("E o poezie vorbăreaţă, care nu mai tace din gură. (…) Poeticii tăcerii I se preferă poetica vorbirii. Originea ei este limpede: avangarda" - Nicolae Manolescu, Coşmarul lui Pierrot, România literară, nr. 46, 1990), cum se întîmplă şi în cazul Cărtărescu sau Galaicu-Păun, de exemplu, pe care însă i-am auzit citindu-şi versurile. Florin Iaru nu este nici pe departe un poet "jegos", cum sînt văzuţi beatnicii americani ("uneori mai regret epoca beat" - Uneori regret ) şi -ciudat- poeţii romantici. El nu scoate poezia în stradă ca să rîdă de ea, ci să se distreze şi să se binedispună împreună (cu ea) de ceea ce văd acolo, dar şi de poezia dinainte, de ceea ce-au putut să vadă pînă la ei poeţii bătrîni (Urăsc poeţii bătrîni - Corso), care se uitau la acelaşi "afară", dar nu cu plăcere şi graţie, ci cu frunţile încreţite şi cu simboluri şi metafore în priviri. Poezia lui Florin Iaru e ca jonglerul care se joacă cu obiecte şi sentimente pe care le împrăştie treptat şi deliberat pe jos şi rîde. Această jonglerie veselă geamănă cu gesticulaţia vine în ajutor cuvintelor care, nu-i aşa?, nu sînt poezie sau nu sînt de-ajuns pentru a forma poezia, la Iaru mai importantă fiind starea la care (se) ajunge decît aceste cuvinte şi sintagme prin care se ajunge la această stare. Aşa cum Marta Petreu coboară poezia/iubirea la temperatura şopîrlei, Florin Iaru o coboară la temperaturi reci de tot, la temperaturi "de frigider", cînd lucrurile (şi iubirea!) pot fi fotografiate lejer de cititorul interesat. Poezia îngheţată pentru tine. Îngheţată de cocos cu diamante şi stafide (ştiu pe cineva căreia o să-i placă această propoziţie). Poezia îngheţată ca acea femeie din O femeie frumoasă la fereastra unui tren paralel, făcută pachet de mişcarea trenurilor paralele ("făcută pachet între: compartiment şi fereastră / fereastră şi fereastră / fereastră şi compartiment / de unde eu / cel care acum o admir / mă îndepărtez - fără ca ea să ştie / că se îndepărtează"). (Mihai Vakulovski)