Florin Iaru

Poezii noi

Garagația

Ce tu pe eu! În cu e bine!
Eram, în tine, odată, ca o scenă de gen.

Să rămînă memoria, să transcrie pe garduri veline
discursul mic și obscen!

De ce să mă dau de ceasul morții că m-am frecat
de lumina ta răcoroasă așternută în pat?…
că masca morții roșii, la intrare,
ascundea o felie, o rație cu două picioare?
Să mai șnuruiesc o revoluție? Să mai scriu
o rezoluție cu creier mecanic pe viu?
să mă faloșesc prin văgăuni freudiene
cu acizi nucleari într-un scenariu de gene?
să mă las ?agelat de o de?agrație?
să de?orez la mișto o nesimțită stare de grație?
să te invoc sîngeros pînă vei borși poeme?
De ce să ?u tocmai eu vidanjorul avortonilor
din lighene?

Ce labă gigantică, adevărul!
Ce isterie, istoria! Ce garagață, senzația!
Sus poalele! fă-te frumoasă! golește-ți mațu'! vopsește-ți
părul!
să rămînă în locul meu orchestrația
ca o vomă poetică în closete divine -
dar nu mai vorbi în locul meu!

Și încuie dracului ușa de la antreu!

Ce tupeu!
Auzi, mortăciune? Încuie bine!

Dansatorii

Dansam în stradă, dăduseră
muzica tare, la maximum.
Sărea sîngele din timpane și nas.
Curgea bogat, în?ăcărat pe piept.
Și noi dansam tot mai avîntat.
Din ce în ce mai apropiați.
Din ce în ce mai aglomerați în singurătatea
ce ne răsucea răsu?ările
ca pe o batistă, ca pe o mănușă.

Numai chipul ei era palid.

Tot mai ?erbinte, tot mai asudat,
degetele și talia i le-am apucat
și, cu un gest ieșit din minte,
i-am rupt rochia transparentă, cuminte.
Ce nebunie.
Iată pielea de catifea.
Iată subsuoara apunînd în decembrie.
Iată-i sînul iluminat de o
muzică tăind în carne vie.
Erecția o întîmpină bezmetică.
Era de o frumusețe electrică.
Eram dansatorii înfrigurați ai străzii,
alunecînd pe sîngele ce se închega mărturisind
că mai sîntem vii - încă puțin, încă un minut -
dansîndu-ne partea.

Și cînd corpul meu dansator
a intrat în frigul ei calm, palid, perfect,
sîngele a acoperit muzica, grijuliu, precaut.

Așternuturi cu cheie

Adoarme, răs?rată și parfumată,
adoarme cu sentimentul datoriei găurite,
doarme de-a binelea și se răsfață în somn.
Vorbește încurcată de iubire, laudă o pulă de aur, nemaivăzută,
se mîngîie de parcă ar ? alta, alta.

De la marginea patului, îi aștept evadarea.

Pentru că ea fuge de la mine în ?ecare noapte.
Își schimbă gemetele și înfățișarea.
Brusc pielea ei luminează - dar lumina nu trece pe la mine - și
sparge ferestrele, zidurile.
Dintre picioarele încă ude, ies cinci degețele, un braț verde,
un ochi mătăsos. S-ar zice că e un omuleț de chihlimbar și os.
Numai cînd sînii fac zvîc din întunecare,
văd că e o fetiță cu ciorăpei de lînă-n picioare.
E o fetiță de treișpe.
E o fetiță de cearceaf.
Născută, iar nu făcută,
ea nu vede, nu aude, nu simte și nu gustă
decît din carnea ascunsă a iubitei mele.
E o fetiță dulce.
Din carnea la care nu ajung niciodată. Din pofta pe care
nu mi-o satură niciodată.
Din blîndețea pe care n-o pipăi cu gura și mintea.
Din ascunzișurile ei însorite și întunecate.

Ele se îmbrățișează în somnul care mă scuipă.
Ele se pipăie, se freacă, se ling și se bucură
iar eu nu apar nicăieri
de parcă aș ? o pată de sudoare zvîntată pe pat.
Somnul ei rîde și tușește încurcat.
Am un braț mai greoi ca gîndirea unui împărat-poet.
Am gînd încet.
Am păr de pisică pe ?ece nerv.
Ele se bucură-ncet,
iar eu aștept dimineața cînd iubirea ei îmi va tăia
creierul pofticios, de elev.

Tunderea lui zero

Numai cîteva secvențe pentru care, dragă,
toată primăvara ți-am făcut reverențe.
Cum să rămîi cu mintea întreagă
dacă te vizitează demențe?
L-au luat pe unul cu mustață, un barosan
și… baaaam de zid… Apoi un șut ?uid,
un cap, ba nu, două, trei, în gură
cum spargi o murătură.
Cînd l-au mai dus nițel, curgea din el dușcă.
I-au înghesuit dinții pe gît cu patul de pușcă.
Totul pe viu. Meseriaș. Cameră ascunsă
de parcă ?lma o dumnezeire tunsă.

Te-ai ? crezut la ecarisaj cînd,
?lmat în picaj,
șoferul s-a lăsat îmbrățișat de copac.
O ?acără mică. Micuță. Dar ea, pentru telegenicul înțelept,
reprezintă victoria acelui element
ce stă lumii la bază.
Am zis? N-am zis?
Alunecam pe-o rază
din tubul catodic erect.

Credeam c-ai să înțelegi. Că legătura ?lozofală
dintre elementele fragede și lumea de ieri
nu e nici o scofală și nu duce nicăieri.
Cînd unii se-mbrățișează, alții plîng programatic.
Alții se ridică la cer.
Pe ecranul strategic se iubesc șe? de state,
stelele strălucesc acuplate,
aurul se lasă pătruns de carate,
iar omul și-o trage pe șantier.
Chiar că nu mai e nimic de făcut cînd
se-ndrăgesc molecule răzlețe cu valențe-n etate.

Eu nu pot accepta ce-i acolo.
Cu cît scriu mai mult, mai lungă-mi pare calea.
Așa că-mi iau catrafusele și valea!
Ca o imagine televizată
divinitate realitată.
Zadarnic îți arunci ochii după operator.
Singur motorul strigă "motor!".
Singură lentila lustruiește lumina.
Antena singură captează nevinovăția și vina
ca un mare maestru.

Sau ca o motocicletă de curînd liberată,
fugind pe pistă, dorind să ?e
moartă și dînd din aripi
ca tine, cînd țipi
rostogolindu-se niciodată ridicîndu-se ?stichie
agonică de capul ei căpiată
cinci zece cinșpe secunde o mie
disperată în tentativa de veșnicie
colorată cărnie răscrăcărată
dar crede-mă crede, la fel ca
tine de vie.

Palide, Imitații, Perfecte

De mă cum ușa afară pofti,
mi-am dat seama că greșisem orașul.
N-am băut, n-am fumat, nu m-am dedat la prostii,
dar, brusc, în decembrie, greșisem orașul.
Semăna cu al meu - București la marginea universului - semăna foarte.
Însă țipenie.
Autobuzele circulau conduse de melodii moarte.
În vitrine pluteau nori roz și grei, la ferestre nu spînzura nici o vedenie,
prin mîzga subțire a lui decembrie
nu miorlăiau mîțe și nu lătrau căței.
Foarte curînd mă bufni disperarea
înțelegeam ceva: o bucățică de zid -
pricepeam că acelea erau străzi asfaltate -
blocurile se înșirau moi ca în lumea noastră,
dar tot ce era scris pe oraș nu putea ? citit.
Nici un magazin nu-și lăsase poarta deschisă
iar în marile pasaje subterane, pe care le străbăteam în fugă,
claxonat de camioane bete, goale, isterice,
nu erau haine, deșeuri, aburi sau chei.
Nu se putea ști dacă baricadele putrede
fuseseră vreodată locuite de bărbați și femei.
Deși lumea nouă păstra o adiere umană
nu se putea vorbi de oameni aici.
Erau numai lucruri. Lucruri de capul lor. Lucruri aproape însu?ețite.
Nu puteau ? pipăite
nici mai mari, nici mai mici.

Țiuiam de foame. Bîiguiam de frig.
Am urcat scările multor blocuri.
Erau ușile ca la noi, verzi, căcănii,
se auzeau în spatele lor televizoare, aspiratoare, mixere,
aparate,
dar nu trăia nimeni acolo.
Acolo nu erau libere locuri. Acolo nu erau vii.
Săream garduri de sîrmă,
cădeam în gropi delăsate.
Emiteam tot mai des mormăieli cu spumă.
Strigam că nu vreau să mor în acest oraș nebunesc.
Ploaia îmi intra gata înghețată în gură.
Mă loveam de lăzile de gunoaie ordonate - ar ? trebuit
să ?e pline cu resturi umane. Nimic.
Nimicul atingea dimensiune ?nală.
Iar eu rătăceam tot mai pierdut, silabisind ca la școală:
- Ceea ce văd eu e adevărat. Este rațional.
Pe aici, pe undeva, trebuie să ?e ieșirea,
am nevoie de numai o păsuire.
Dar o bucată de tablă subțire
îmi închidea privirea.
Mă și vedeam năclăit, încovrigat,
putrezind în orașul care zornăia lunatic.
Urma să devin un obiect static.
Obiect de studiu uitării.

Am căutat un zid mai curat unde să decad
dar am dat colțul străzii și am căzut în mijlocul unei cozi
la cuptorul de pîine turcească. Cîțiva morți fericiți
se sprijineau de fereastră.
Ploaia spăla niște imitații. O clipă de ?er m-am crezut în cer
într-un delir mai abitir.
Amorțită, din coada stupidă,
o mînă mă prinse de cot. Era un cetățean mort
cu o față lucioasă, strălucitoare, misterioasă.
- Sărbători fericite - a îngînat fericitul
dezacordîndu-mi gîndul.
Stai lîngă mine, vecine,
că mie acușa-mi vine rîndul.

Brusc a înviat orașul pierdut, damf de pîine
de la sînul turcesc al cuptorului.
Am recunoscut bulevard. Am recunoscut casă. Am reinventat groapa, cărămida, gunoiul, betonul.
Mi-am recunoscut blocul mizer, mi-am
recunoscut ploaia ofticoasă.
Au început să rîdă picioarele - pline de sînge
au rîs fericite hainele - rupte-n bătaie
hîrtiile ude se țineau de burtă.
Eu plîngeam fără șir
și scuipam sticla ploioasă a nopții.

Cînd ușa m-a poftit să intru,
atît mai pot să spun:
camera mi s-a părut cam răcoroasă.

O iubire contemporană

Ninge în draci și se pune grozav.
Ea se tăvălește cinematogra?c
prin zăpada marilor sentimente și idei.
- Sînt singură, doamne, cît sînt de singură!

Vine un cîine și-o miroase, dă din coadă,
(- Noi, cîinii, iubim poezia pe care o scrii despre noi!)
dar se depărtează scîrbit.
Vin motani cu ochi albaștri.
Dar ea, nimic și nimic.
Zice:
- Ce n-aș da să intru într-o femeie de stradă,
să mă ascund bine
și lumea să mă vadă
cînd mă cațăr pe pieptul bărbaților
ca o pată de singurătate.

A ieșit din brațele mele -
?acără de la bricheta lu' pește -
și scoate fum:
- Nimeni nu mă
nimeni nu mă, doamne, nimeni nu mă iubește.
Și în zăpada arti?cială
ea simulează manipulări neînvățate la școală.
Apoi se lipește iar ca o ventuză de singurătatea din oglindă.
Rămîn după ea inimioare de ruj.
În frigul ei științi?co-fantastic
popoarele de bărbați carnivori fac sluj.

Va sfîrși într-o cameră pe măsura ei: o cameră de vată
într-o casă de turce dultă
dintr-un oraș cu mentalitate adultă.
Să-i garnisească visele de fată
pînă la adînci bătrînețe ca zăpada imaculată.
Să n-o dezamăgim.
E cea mai bună. Cea mai frumoasă.
Cea mai cuminte. Cea mai însingurată.
Nimeni nu o, doamne, nimenu o iubește.
Păi nici cîinii să nu înțeleagă o asemenea tragedie?!

Să o lăsăm nesatisfăcută și dezbrăcată
de marele bărbat nenăscut cu marea lui idee su?ecată.
Să o lăsăm la oglindă. Să o lăsăm.
Ninge în draci și se pune grozav.
Dar pentru ea nu se pune.

Primăvară tîmpită

În creierul meu
o femeie astenică suge pula.
De îndată ce mă împotrivesc,
se dă cu capul de pereți,
mă tîrăște așa dezmățat în stradă
să vadă lumea unde-am ajuns.
Și-atunci totul se tulbură. Străzile din capul meu
seamănă întocmai cu cele de pe lumea cealaltă.
Acolo circulă persoane demne, în haine-ncheiate.
Dar nu întorc capul. Să nu se răstoarne
străzile interioare de unde femeile lor
îi tîrăsc neînduplecate.
Cu cît mă împotrivesc mai tare,
cu atît astenica se trezește la mecanica vie.
În pauzele mici, ea bucătărește și strigă.
Pe dinăuntru, mintea mea e numai sînge, sex și mămăligă.

Iar cînd mă uit în vitrină,
în ochii altei femei,
în inima computerului care-mi spune taina,
ea strigă foarte tare
că va face moarte de om dacă,
pe lumea asta uitată de dumnezei,
mai este vreo femeie atît de scoasă din minte
încît să-mi facă mie una ca asta
cu ochii în ochii mei.

Frumoasa fără corp

Spart de băutură și oboseală am alunecat
spre dimineață în așternuturi jilave.
Știți cum e în zori, după chef.
Lumina bate camera-n cuie de ?er
albastru și rece.
Un glass-papier
pe care - dacă te freci puțin -
te-ai julit.
Ca inima celor ce
deja te-au bifat.
Aproape visam că mă fac praf respirînd
su?etul cenușiu. Și
din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine,
parfumul unui corp mic, uitat
m-a luat în brațe.
Era o îmbrățișare foarte grăbită,
foarte gălăgioasă,
carnea mea a țipat de groază și încîntare.
A fost o iluzie, o idee, o arătare,
dar avea gură și sîni
și avea păr la subsuori și-ntre picioare.
Aidoma vieții
mai vie
mai adevărată ca adevărul.
Vorbea ?ecărui simț în parte,
se supunea și se revolta deodată,
adunată dintr-o materie împrăștiată.

Sfîrșitul urît al petrecerii se rostogolea pe scări,
iar eu adormeam într-o lume fără urmări.
Pe urmă somnul, adică trezia,
adică uitarea de-a binelea, bine.
Frumoasa fără corp s-a iute evaporat de la mine.

Săbiuța

Am văzut pe unul tăiat în două bucăți perfecte
de o fetișcană.
L-am văzut plîngîndu-și de milă,
dînd geană pe geană
cu o jumătate de gură udînd o jumătate de ureche.
Așa încep frumoasele povești de iubire,
cînd omul este ?ară sau ?er.

Personajul retezat, crezîndu-se fără pereche,
visase o femeie cu mîner
dar se tăiase în ea.
Acum nu mai era nimic de făcut. Din atîta iubire
omul nostru nu-și mai dorea
decît liniște, bunăstare și sănătate.
Ce naiba să mai susuri muierilor
cînd nu ești tocmai întreg?
Și cine, mama dracului, să se uite la tine
cînd nu poți da măcar un pupic lăbărțat?
Ca să nu mai vorbesc de poziția grea
în fața funcționarilor de stat!

V-am descris, pe scurt, o tînguială de bărbat
spintecat. O săbiuță de fată l-a curățat.
Toți îl ocoleau cu grijă.
Toți se fereau de ciumat.
Veți spune că nimeni nu poate supraviețui
unei vivisecții perfecte.
Viața ne oferă, din păcate,
exemple mult mai infecte.

Florin cel mic

Nu te-am uitat. Dar nu mai înțeleg
ce-ți trecea prin cap cînd intrai la cuvinte
descreierate cu spărgătorul de gheață atomic.
Prin ceața fonogenică, cobor în infernul comic
dintr-un trecut bleg.
Și tu cobori în hruba cu băutură
și nu ți-e frică de noaptea în care dispari prin decolorare.
Pielea unei fetișcane uitate-n orașe provinciale
șterge parfumată numele proprii, numele străzilor, sexul
cu care te-ai iscălit în vînt.
Oricum lipesc ocheanul de creier, trecutul e frînt,
mic și urît.
Caverne vii admiră ?lmul unei radiogra?i
prin ochelari de tablă. Iar umbrele lungi
care marchează ?nalul
nu-s decît cuneiforme pe brînci.
Ai ieșit din rînd.
Ți-am moștenit cărțile, manuscrisele, bancurile, batista
și bricheta care arde-n buzunar.
Și mult mărunțiș cu care cumpăr nimicul în rate.
Resturile nemestecate
ale morții tale nehotărîte și agitate.
Și amintirea de care mă rîd.
Ca la comedie.
Cînd singurătatea bagă cheia în broască,
cînd amărăciunea îmi toarnă-n pahare cuburi de gheață,
cînd scîrba mă rade și mă coafează,
cînd iubita mea vorbește cu tine în brață,
tu ai coborît definitiv la cuvinte.
Nu te-am uitat. Nu te mai țin minte.

Epilogolul

Trec prin toate astea cu o mare viteză tristă
cînd - hop! - o demențial de frumoasă autostopistă
îmi face semn cu lumină de mi se-neacă ochii.
Frînez într-o clipă. Cobor. Mi-o apropii.
Piele de aur în montură de smoală.
Gura - o epilepsie roșie în pielea goală.
Țîțele - trase la compas și pline
de gaz ilariant - făcute-s pentru mine.
În sfîrșit! Să răstorni ceva viu în iarba culcată!
Trag fermoare, cotrobăi, bag botul
în carnea care mi se deschide cu totul
și mă silabisește înfrigurată.

Cînd mă ridic, ziua plutește moale și fără idei.
Plăcerea îmi înnoadă la gît eșarfa ei.
- Chiar ți-a plăcut?
- La nebunie frumoaso! Adio!
Fluier… Viteza crește…
în retrovizoare
moartea rîde satisfăcută la marginea unei șosele cu soare.