Antologie de poezie FLORIN IARU
Aer cu diamante

Ea era atît de frumoasă
încît vechiul pensionar
se porni să roadă tapițeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
mașina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit
înghițitura.
Șoferii mestecați
au plîns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atît de frumoasă
încît și cîinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul își înghiți decorațiile
cînd ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinți
cheia franceză și cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanța inutilă
și broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.

Ei cu toții mîncară
piciorul mansardei
ei cu toții mîncară țiglă
cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiș
cînd ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
își devoră capsula
cînd ea depăși sistemul terestru
- Ce-ai să faci de-acuma în cer? -
au întrebat-o
cu gurile șiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
și-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gîtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanța care creștea mereu
și restul cuvintelor pînă la moarte.

MARILE ETAJE

Iubita mea aleargă prin orașul de mușama
de la cimitirul de fontă la morga de catifea

Ea strînge în brațe buchetele nichelate
ale instrumentelor disecției eșuate

În calea ei cad de la marile etaje
ale necomuncării
melancolici albaștri
îmbătrînind de urechi
în așteptarea asfaltului

Cîinelui meu îi putrezesc prin intestine
regrete canine flori de oțel și suspine

El își adulmecă stăpînul absent
cu botul cu sufletul lui de convalescent

În calea lui ies peste o mie
de suflete de hîrtie
trase pe asfaltul proaspăt turnat
de cîte un mic animal flagelat

Iubita mea cîinele meu află încet despre mine
că mă compuneam din atomi ca oricine
că sub schelăria de case
rîd încă amănuntele nebuloase
iubita mea cîinele meu află încet despre mine
ceea ce se vedea în cordul meu un mohor
care încă din anii cei buni
ajunsese o casă de nebuni
locuită de un măturător.

Ordinul jartierei

Eram ultimul reprezentant
al camerelor locuite
(și cel mai întîrziat)
În urmă, paharul gol mă va descrie
cum nu se poate mai bine...
Femeia care a rîs gîdilată...
Pendula care a fost consultată...
I.M.S.-ul înecat în zăpadă și pe care am scris
un cuvînt mic...
Cîinele care n-a vrut să-nțeleagă
cum se poate trăi în case pe timp de iarnă...
Brusc am început să vorbesc cîinelui
să-i spun îngrozitoarea
a camerelor locuite
cu ferestre nisipoase
cu bibliotecă încinsă la roșu.

Brusc a început cîinele să mă înțeleagă
și coada lui grea a dirijat o clipă timpul.
Brusc ne-am declarat de acord
cu zăpada care înnebunise
în cădere liberă.

- Dă-mi un foc - a adăugat tîrfa - și
hai în parc să facem ceva pe zăpadă!
Apoi și-a suflecat tot piciorul
pînă la jartiera bătrînă
pe care mai putrezea în patru litere
obositul Hony.
- Dă-mi un foc a spus și hai în parc.
Lumea nu merită decît un sfîrșit
în negru pe alb.

Ea își făcea meseria.
Eu nu i-am spus nu.
Eu am dus coasa ei, umbreluță tăioasă pe umăr
fără să mai tai
Cîinele ne-a urmat scoțînd strigăte de uimire.
(Poate că ei îi plăcea să facă asta.
Poate că de aceea suna ceva ruginit
pre brațul coapsei dumisale)
Poate așa umbrele lumii rămăseseră rare.
Dar spune și tu, iubito,
cine-ar fi gîndit ceva rău,
nu zău,
cine-ar fi gîndit ceva rău
pe o asemenea ninsoare?

Hai Ku
Mine peste muntele Fudji

Capul meu cade
pe
mașina de scris
..........................
fruntea de rînduri mi-a plină

cîntec de trecut strada

Ce grea a fost strada pe care m-am culcat!
Sufletul meu a umplut perne cu pietre
cu șisturi bituminoase -
și în oase
a curs cu măduvă de lătrat.
Ce greu era semaforul de treceri pe roșu
în chinuri năștea el culoarea verde!
Ce aglomerație pe zebră
pe rinocerul ce-a refuzat
plimbarea duminicală
pe acuzatul
cu mîinile electrocutate în poală
și o femeie care ieșea șuierînd
din amintirile tale
ca x y din algebră
ca publicul evacuat din sală.

Ce grea era strada, mamă, pe care m-am culcat!
Ce trist trombonistul
care lega trotuare
cu arpegii sfîșietoare
do-mi do-re-mi fa-fa-fa
Mașinile grele - ce multe se adunaseră
și ce discret - mă călcau
triburi barbare
avînd de păscut
de luat femei
de hrănit o Asie mare
cît un început de iluminare
Ce greu era episodul care cădea din televizor
ca o halteră mondială pe un particular picior

Mi-aș fi așternut pămînt de-aș fi crezut în stele -
aș fi dormit străzi și bulevarde de-a rîndul
pentru că
domnilor, da,
eu am făcut sfertul de secol
în orașe fără părere de rău.

Ce greu era corpul tău
în mișcare
prin
dragostea mea
copilul meu
Strig
din nou după tine
cu toată singurătatea de care sînt în stare.


Noutăți despre Euridice

Ce ghinion, frumoaso, cumplit ghinion!
Te-ai îndrăgostit - după lungi ecuații
după lungi tribulații
în care te-ai frecat de toți tatuații -
acum și de omul frigider
cel de te mîngîie înfrigurat și de fier
și care te pătrunde
prin bucătării rotunde
cu falusul lui de ger.
Ce-ai făcut, proasto?! Cum i-ai deschis ușa
Cum de-ai căzut atîta de jos?
Ce-am să mai cînt despre tine
pe coale veline
în zile senine?
Cum să mai trăiesc lîngă frigider?
Cum să mai pun laptele ouăle vinul în frigider
fără să plîng fără să zbier
de ce e atît de frig în frigider?
Ce e becul ăsta cînd deschid ușa și nu te găsesc?
Ce e groapa asta adîncă în metrul lui cub?
Dați-mi, vă implor, un punct fix: un termostat, un șurub...
Domnule cu pălărie!
Obosesc!
Mă opresc!
Nu mai pot să cînt!
De ce tocmai în frigider atîta pămînt?

Am tăcut m-am întors te-am pierdut
în fața ieșirii
și-am fost scos la plimbare cu dricul.
Tu
te-ai rătăcit și mai tare
te-ai iubit, nu te-ai mai fi iubit în continuare
în compartimentul de foarte înaltă refrigerare.

declarația de independență

Această dimineață a început aseară
cu o durere de cap
cu o debarcare în Angola
somn
o femeie
iarbă de sticlă
pick-nick imoral (cu idei)
mai multe femei plimbîndu-și umbra la soare
cîțiva germeni de melancolie
orele
soarele
evenimentele
capul meu strîns
în lemnăria patului
sufletul tău iubito strîns în lemnăria patului
schisma albastră a unui cuțit
pus din adolescență la mijlocul patului
ah evenimentele
ah evenimentele
ne-am îmbrățișat (firește)
jurnalul intim își clefăie foile
pendula pleșuvă face dragoste
cu interiorul domestic
o durere de cap
o debarcare în Angola
o dormi
o dormi
prin parcuri bătrînii ultimului război
zbîrcesc cu umbra lor
soarele
aha - soarele
și dimineața
aha
- Bună dimineața.

high way fidelity
lui tudor jebeleanu

- Ce faci aici, Albă ca Zăpada?
- Trotuarul fac, lupule, numai trotuarul.
- De ce și pentru cine, puicuțo?
- Pentru nimeni - a răspuns fetița cu chibrituri -
pentru nimeni și pentru bunica.
- Drăgălașo, nu ți-e frică aici, la marginea lumii?
- Ai tu ceva, lupule, ceva care să-mi crească
alcoolemia, combustia internă, bucuria?
- Are lupul, gagico, are în sticluță
un suflet lichid de bunicuță!
Ia întinde-ți botu încoa
cățea!
- Dă-mi mai bine să beau în singurătate
și du-te departe, sărmană bestie
umbră de trestie!
- Dar de ce singură, tîrîtură?
Ia dă-i tu lu neica gură! mai spunse lupul
și se rostogoli - biliard împușcat
pe asfaltul rece senin și curat
de la picioarele înalte ale bestiei
care tocmai tranșase
această afinitate colectivă.

lovitura întîrziată

Vestea plecării tale mi-a parvenit vineri.
Sîmbătă am tras cheia nesfîrșită din buzunar
și am fost foarte preocupat.
A doua zi chiar m-am împiedicat
de o ieșitură întîmplătoare din covor.
În zadar am ieșit să cumpăr ceva folositor
duminică noaptea în bazar.
Luni a fost ger și am înghețat în pantofi
pe trotuar.
- Ce se întîmplă cu noi - mi-a spus ea -
de ce nu mai sărim într-un picior
ca atunci cînd aveam două picioare?
Lupta sufletului cu pantofii a durat pînă marți
și lupta inimii cu televizorul înnorat al iubirii
și casa care cu toate din casă a căzut în brînci
și am ieșit prin dărîmături cu ochelarii sparți.
Un steag ca un covor persan mi-a luat ochii
miercuri.
Cuvintele au rămas grele
andrele înfipte cu sete
în piepții vizi ai unei rochii.
Fără ah fără vai seara căzu definitiv.
Joi creierul fabrica rapid un leac, un vomitiv
gura nelegată fugea pe stradă țipînd:
- O să fete! O să fată! O să se vadă ceva
neapărat ceva pe tîmpla răzuită
de lîngă tîmpla mea.
Abia
ziua ce s-a născut din absența părinților
din strînsoarea cu crăpături smălțuite, a dinților
m-a găsit plecat de tot
cu apă multă la bord
cu vînt potrivit.
..........................................
Vestea plecării mele ți-a bătut la ușă vineri.
Ai alergat să deschizi. Ai privit
prin vizor.
Toate scările urcate pînă la tine s-au prăbușit.
- Ce se întîmplă, domnilor?
ai răsuflat strîmt.
Ai încercat vineri
să deschizi pentru sîmbătă și neamurile sale
vestitoare de vid.

Dar clanța era iarbă verde pe o ușă de pămînt.

fulminata

Dragostea mea a ajuns la locul faptei
cu mii de zile întîrziere.
Te găsiseși să mori în America
în brațele colorate ale unui ecran-bărbat
și te-a plîns numai Hermes electricul
acolo, căzută și arsă lîngă pat.
Tu nu mă știi deloc pe mine, Fulminata!
Tu nici n-ai visat!
Cum te mai căutasem, zornăitor de brațe și glasuri
și gînduri și nasuri suflate
și inimă - un fel de inimă
atîrnată de trup
ca un deget plimbat
prin foiala hebdomadarelor de scandal.
Te-ai găsit să mori în America...
Și încă cum!
Carne și sentimente sfîrîiră
pînă te-ai abandonat și te-ai făcut scrum!

Așa s-a-ntîmplat:
am auzit brusc, într-un fier înnoptat
grohăitul scîrțîit, animal și mizer
cu care ai atins moartea.
Am zărit brusc
flacăra botului
ochiul umblat al înotului
sînii sexul și inima ta în bikini
făcînd condensatorii să pocnească
și - intrînd în tine - scîrțîitul flasc al luminii
cu care moartea mi te-a adorat.
Și numai Hermes, electricianul, te-a plîns
cu toată compania.
Și-a stat în aer o clipă
un fetus enorm
într-o cagulă de somn.
Și moartea mi te-a adorat, Fulminata,
electrica finală a unui orgasm de gală
te-a adorat.

Am auzit brusc, am văzut brusc
sentimentele spărgeau metodic ochii timpului de iarnă
și iarăși brusc am uitat că nu aveam cum te cunoaște
căci simțurile își luaseră pauza de masă
și scoteau salamul de vis din hîrtia de ziar
(colorat sintetic - aromatizat artificial).
Un regret sări brusc să-mi ofere
neputința rostogolirilor moi din sfere.
Numai că tu... numai că tu... Fulminata...
ce să mai vorbim... să mori în America....
(Bănuiesc că pe undeva, prin morga orașului natal
te-a plîns numai electricianul Hermes ca un erou imperial)
Atît.
Ochii tăi moi, Fulminata
șterși de dorințe electrice
tipăriți încă o zi două trei
pe prospecte de bikini cu petice
ochii unei posibile tandre femei
(spun acum la rece
în clipa lecturii
cu verbale bucurii ale gurii)
pe care n-o am aflat în poemul naturii.

Memoria - unde nevroza făcuse o cută
am călcat-o mărunt-mărunt în picioare.
Sîngele l-am oprit cu lipitori de ziare.
Iar hîrtia subțire a cardiogramei
am traversat-o cu munci și zile.
Mai rămîn
icnete ofuri speculații
ce... săă... ah, Fulminata, bezmetico!
De aceea închei apocrif aceste zadarnice ore
cu titluri de-o șchioapă, de-o surdă, de-o moartă:

FULMINATA DAL TELEVISORE
DURANTE UN FOLLE GIOCCO EROTICO!

de-a wați ascunselea

Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai
la periferie.
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
mașina 34, înhămată la șoferi singuratici
își cîștigă existența.
În piața de flori a singurătății
eu cînt o baladă
la pianul mecanic
femeii
ce a coborît în întunericul
acestui de-a wați ascunselea.
Ea se sufocă fragilă
în dragostea mea
lipsită de viitor.
- Dă-mi energia electrică - suspină ea -
dă-mi voltajul, dă-mi amperajul
dă-mi parfumul electrizat
din care m-am coborît pînă la tine!

Mașina 34 nechează ducînd-o înapoi.
Ea
de la geam
nu știe vai dacă să mă regrete
nu știe vai dacă să rîdă cînd mă vede urcat
pe epava pianului din piața de flori și dîndu-mă
peste cap la plecare.

"Îți pare rău" mă acuză un om albastru
cu suflete de vînzare.
"Îți pare rău?" mă întreabă o femeie ruinată
din dragoste pentru asfaltul autostrăzii.
"Îți pare rău..." conchid vidanjorii, sentimentalii
mînuind pompa, aspirînd canalul
aruncînd cu becuri uscate după cotoii îndrăgostiți.
"De ce să-mi pară rău?" răspund
căzînd de pe pian
"mai funcționează șurubul
pinionul
și piulița
mai bate
roata mașinilor de cusut
se învîrte
cilindrul cu găuri
se aprinde motorul
de la flacăra
inimii mele
Nu-mi pare rău!
Prietenii mei dorm pe acoperișuri
prietenii mei dorm
dar ar putea depune
ceva în acest sens"
Mai bine ajutați-mă
voi, vidanjorilor
tu, femeie de autostradă
tu, albastrule somnambul
ajutați-mă
să trag această grea perdea
a camerei mele
peste viziunea mașinii 34
înhămată la șoferi singuratici
și care continuăcontinuă
să își cîștige existența.

cîntec de trecut vremea

Era o mare neagră - ah - neagă mai era
și-o insulă sărată acolo tra la la...
Mi se umflase pieptul, cu dor sărind din coaste
și sternul drept tăia-o în valuri foarte vaste...

Era o mare neagră și-un raliu-afurisit;
se clătinau pereții cu vesel clinchenit.
Tot capul se-ntrecuse pe sine încît mintea
plutea în grota neagră ca un barcaz de chit -
o literă de fosfor în frazele-vapoare.
Era o mare neagră.
Ah, mama ei de mare!
Pe întuneric viața se despuia mai tare
și-afurisita-ailaltă încet-încet cînta
și inima în mine înmănușat pompá.

Hai, inimă! împinge atom după atom
prin tromba transformată cînd tubă cînd trombon
într-o femeie neagră și-o mare despicată
mișcînd corăbii, zbaturi de moarte nemișcată,
însîngerînd nisipul cu trupul meu adus
de flux, pe întuneric, spre insula de sus.

Femeia - pe-ntuneric - cînta strivindu-și gura:
- Hai să ieșim ca iarba, să înverzim natura,
nebune diamanturi și ne-azvîrlim în deșt
și pe alergătorii grăbiți - să-i dăm la pești!
Dar pompa inimoasă - ah - cum se balansa
și marea moartă poartă de nemișcat era
cînd insula sărată, bătută de calești
urca la cer grăbită.
S-au șters de zațuri cești
și marea tra la la la m-a dus m-a dus la ea.

High fidelity

Ne vom iubi ne vom iubi
în tristul high fidelity
tu vei pleca eu voi trăi
urlînd în high fidelity
ce pușcă grea ce haine gri

Apoi în high fidelity
iluzii verbe zeci de mii
istorii high fidelity
și vast ne va măcelări
copilul high fidelity

Și tra la la și tra la li

STEREOSCOPIE sau 143 DE CUVINTE

Atunci te-am văzut din două părți deodată
(universul se zgîia în oglindă).
Din stînga te mai iubeam, din dreapta te mai iubisem
și eram nefericit de două ori odată
ca un parc de mașini.
Inima mea începu în demența ei tulburată
să mărșăluiască șuruburi și scame
cu care să te cucerească
din două părți deodată.
Ochiul tău stîng luminà verde
dreptul era roșu de sînge
și stai și treci laolaltă
ca o arteră aglomerată.
"Iubește-mă" te-am văzut și
"ne vom iubi nebunește" și
"ne-am iubit cîinește" și
goală
și îmbrăcată.
Întunecarea căzu din două părți
peste viziunea aceea și belă și florelinte
cînd încercam să văd cu un singur ochi
ceea ce nu-nțelegea nici-o singură minte.
Iar eu?
Agitat foarte
în senzația aceea ratată
voiam numai să ies la liman
și nu să spun toate astea în
143 de cuvinte.

zile de viol și rîs

Sparse cu umărul pintenat toate ușile
dincolo de care se auzea chițăitul ei fezandat.
Acolo, vectorial, masculin, îi cîrpi două palme
și, pocnind-o cu capul de scaun,
o întinse pe podele.
Efortul îl costă un rîgîit de șapte secunde,
burta lui mare acoperi pîntecul mic.
Scoase un cuțit și, scrijelind-o pe față
o îndeamnă să-și desfacă picioarele.
Răcnetele gurii mai roșii ca sîngele
gîlgîiră
făcînd să zboare bibelouri din noptieră.
I se sparseră cu plăcere în cap.
O boți ca pe un pachet de caramele
într-o digestie externă,
după care, ridicîndu-se în picioare,
se pișă pe ea.
Soarele chicotea auriu după cercevea.
Se șterse de uși, de ferestre, lăsînd în camera deflorată
o scriitură obscură, urmînd a fi descifrată.

est etica

Știu că-i de necrezut, dar chiar azi dimineață
I-am văzut pe Todor Jivkov cu legume în piață.
Era un cetățean cumsecade, încîntat de ardei și de roșii.
Lîngă el, Janos Kadar controla cocoșii,
gîscanii, rațele, claponii, curcile la grămadă.
Nici nu părea să mă vadă,
așa cum explica, expert, prețul cu de-amănuntul
lui Honecker ce-și expusese smîntîna și untul.
Lîngă tarabă, Brejnev Leonid, cu un succes nebun
vindea carne tocată scoasă din tun,
vindea puieți de mesteacăn, rusești, veritabili
cînd cel de pe urmă, nu-l luați în tărbacă,
vindea pulpă sau coapsă înmiresmată și cehoslovacă.
Nici cumătrul Jaruzelski nu se lăsa mai prejos
înconjurat de producția mică a ochelarilor de os.
Toți cumsecade, toți cu față umană, toți, deopotrivă,
cuprinși în aceeași cooperativă
a lucrului bine făcut. Iar la loc de onoare
trona încins în halat peticit, între sule, cosoare,
un cizmar genial ciocănind cuișoarele.
Știu că-i de necrezut, dar lumea le zîmbea la piață
iar ei zîmbeau lumii, verde, în față.

Și peste verzeala zidurilor strălucea soarele.

La negre

Frumoasă e rasa albă.
Frumoasă e rasa neagră.
Bine mai cîntă ultima, frumos socotește întîia
cum se trec piticele albe
cum se sting monstruoasele stele
cum am decăzut molatec din 23
în 24
în 25 de ani șamd.
Frumos mai cîntă ultima, bine zice întîia
că limba mea ascuțită va împodobi un pantof
că universul e dementa umflare în pene a unui cartof
că nu sînt decît un vizitator
ah, un vizitator alb
la bordelul negru.
Frumos ciripește rasa galbenă
că totul
e o picătură căzătoare
în care coexistă bacterii
spre o picătură mai mare.
Frumoasă e această tîrfă intens colorată
care mă are pe un pat de hîrtie.
Dar ce tristețee poate să fie?

Și totuși
mi-ar fi plăcut să nu sufăr de boala melancoliei
de-a fi iubit o femeie cu nume de poezie decadentă
de-a fi ieșit cu brațele pline de chitanțe și indigo
cînd secolul vine la mine
pe fondul evenimentelor roz-bombon sau maro.
Mi-ar fi plăcut
ca tu iubito să știi pe cine îmbrățișezi
tu iarbă să știi pe cine crești
tu cititorule să știi pe cine silabisești.

Uite-așa se sting monstruoasele stele
uite-așa se trec piticele albe
și un pitic bate nervos la ușa bordelului animal...

Nu nu nu și nu
nimic altceva decît negru
noian de negru
pe fondul evenimentelor
roz-bombon sau maro.

Pauză de respirație

Am umplut cu mări de hîrtie faleza
am pălăvrăgit,
m-am dat de ceasul morții
am recunoscut adevărul: nimic nu este adevărat.
- Nu-ți rămîne decît ficțiunea! - mă
latră viteza
Mă miroase prietenul omului și dă din coadă:
- Noi, cîinii, iubim poezia pe care o scrii despre noi!
Mă îmbrățișează memoria anterioară
cu delicata ei subsuoară.
Am umplut cu un căluș de hîrtie gura mare a iubirii de
frumos
dar nimic nu a fost adevărat.

...Cad secerat din așternutul somnoros
căpățîna mă doare ca după un vis amputat.
Iau două-trei pastile, beau un pahar, ronțăi un coltuc -
Deschid radioul
în difuzor cîrîie vidul
caut prin dulap
cineva mi-a furat hainele.
Dezbrăcat și/sau dezinformat
deschid ușile și/sau ferestrele
Aerisesc
mă trezesc
dau tîrcoale aparatului
trag aer în piept și, cu forțe proaspete,
o iau de la început.
Apăs pe buton (pornesc aparatul)
acopăr zidul cu cearceaful
dau drumul la sonor
și proiecția deschide cu un spot ochiul încleștat al gîndirii.
Ce văd?
O producție de serie
în care o fată golașă doarme-n picioare, cu capul pe
umăr.
Vine și monstrul (oase goale, moațe-nfipte, scrîșnită
hîrtie)
și-și vîră genunchiul colțos între coapsele ei parfumate
pianina mecanică a falangelor îi tapează sînii
năstureii sufletului se desfac toropiți într-o lumină mare
pe umărul ei
ireal ca o deflorare de ceață
strălucește aura ermetică a obrazului nins, a paradisului
roz
pentru care graba privirii umple ecranul de chinoroz...
Monstrul se freacă de frumoasa adormită cu un batalion
de fălci...
În plăceri, aparatul se apropie de cele două fantasme
cînd scheletul tocmai mimează bărbăteștile spasme.

Rolul e greu și e jucat tot de o femeie
foarte machiată și de aceea foarte atrăgătoare.
Nu cunosc. Dar îmi amintește ceva de nescris...
o forfoteală.... un batiscaf... o vorbire sărată...
un golf însorit....
Cred că nu mă-nțelegeți.
Dar se pot vedea foarte precis
tresăriri asudate de piele sub machiajul cumplit.

S-ar putea să aibă prea multă experiență.

hai ku fidelity

Gîfîim în mașina de vid.
..........................................
Un gol istoric se întinde

Pe strada Pavlov

Pe strada Pavlov
cîinii-mpăiați
se lasă dresați.
Strada Pavlov
cu un bec în brațe
îi cheamă la datorie:
- Uite luna, cîinilor,
lătrați!
Uite pisica, domnilor,
lătrați!
Uite osul, doamnelor,
salivați!

Și ei aleargă
după becul de 60 de wați
după cum au fost învățați.
Animale albastre și mov
sentimente -
picioare de broască
pe strada Pavlov.
Într-o gură de lup
trăgînd de șnurul senzației
indivizi doritori să cunoască.
În eprubete
menuete
(epidermo-venerice)
și regrete.

Hai, stradă Pavlov,
născătoare de cîini
iubită encefalogramă,
urlă tu de durere
pentru drepturile omului.
Stradă Pavlov
stradă pavlov
Țara orbilor
unde cîinii-mpăiați
sînt împărați.