Ioan FLORA

 

Lupta voluntară a pompierilor cu incendiul

 

La Fabrica de confecţii Stalin,

din strada Stalin, din oraşul Stalin,

izbucnise în luna Stalin a anului Stalin

Marele Incendiu Stalin.

Pompierii de la Asociaţia pompierilor voluntari Stalin

sosiseră cît ai bate din palme

cu roşiile lor vehicule Stalin,

cu nemărginitele, cu feericele, cu voluntarele lor

furtunuri şi căşti Stalin

şi reuşiseră să stingă în timp record

Marele Incendiu Stalin.

Elevii de la şcoala generală Stalin,

din cartierul, din Piaţa Stalin,

înmînaseră mai apoi, îngenunchind pînă la pămînt,

vajnicilor pompieri mari buchete de trandafiri

şi garoafe.

Era o atmosferă de reală însufleţire Stalin

şi-n ochii trecătorilor apăruseră scînteind

uşoare şuviţe de lacrimi.

 

1985

 

Ana DRAGU

 

păpuşa de ceară

 

 

do not disturb. noaptea îmi radiografiez oasele cu o lumânare. degetele se fac şopârle roşii cu inele ruginite la gât. apoi, pe fereastră intră cineva. degetele se sperie şi se ascund sub pat

 

 

 

şşşşt! nu mai plânge. ia, mănâncă, o să fie bine. te facem noi la loc. din seul ăsta rânced îţi facem un trup potrivit. cât să nu te vezi dintre oameni şi să avem şi noi ce strânge. din buruieni ochii deschişi, să ne aruncăm privirea, că prea ne e spaimă să privim în gol şi prea urât tot vorbind singuri. ia, mănâncă. din carne de vânat, o gură roşie. şi lapte. bea. o să vezi, îţi facem din el nişte oase ascuţite să nu mai îmbrace pielea ta toate nălucile. şşşt. mănâncă, bea. o să fie bine

 

 

 

nu ţi-am spus până acum. la noi e aşa: nu ne strigăm niciodată pe nume. ne chemăm, bătându-ne unul altuia în ferestre. creştem copii sălbatici şi ne tratăm cancerele pe ascuns. nici unul dintre noi nu ştie când celălalt se îmbolnăveşte. abia când unul din noi trage să moară, începem să bem. tot pe ascuns bem. din ceşti ieftine, cu „cea mai bu-nă ma-mă”, cele mai ordinare poşirci de culoarea ceaiului. da’ bem pe ascuns să nu ne vadă aproape mortul. stăm în jurul patului nemişcaţi şi bem până începe să se clatine. până când îi miroase moartea a ţuică fiartă. până strigă: „să nu vă prind la înmormântarea mea”. rămâneţi naibii aici şi bateţi în ferestre pe dinăuntru

 

 

 

dimineaţa, din inima mea înzăpezită doi copii fac bulgări şi numai pentru ei, la noi acasă iarna vine şi vara vine oricând. astăzi e vară. toţi trei sărim pe trambulină în aer.

trec pe lângă oglindă şi-mi ridic bluza. (burta asta mută tot nu crede că a avut de două ori inimă ochi şi gheare)

Cristian Robu-CORCAN

 

CÂND VINE VREMEA

GÂŞTELOR SĂLBATICE

 

 

 

A doua dimineaţă de după înmormântarea bunicii mele, m-am trezit greu. Abia am deschis ochii, cu mare efort şi cu teama că eu şi tot ce mă înconjoară nu mai există. Mi se mai întâmplase de câteva ori ca, preţ de câteva minute, să am convingerea fermă că totul, absolut totul este o închipuire. Era o zbatere a sufletului, un tumult interior ce pornea în spirală din dreptul ombilicului precipitându-se spre coşul pieptului şi paralizându-mă complet. Vroiam să strig, să gesticulez, însă rămâneam imobil şi mut ca un peşte. Liniile care porneau din colţurile camerei, unghiurile şi perspectiva de dincolo de ferestre, vrăbiile din curte şi motanul de pe pervaz care le privea mirat, toate acestea deveneau diforme, strivite de ceva necunosct, nu o forţă, ci un soi de apăsare a lipsei de sens. Mă înecam cu propria-mi salivă privind o lume care mă înşelase lăsându-mă să cred că viaţa stătea tocmai în raportul de convenienţă dintre ea şi mine, cel care o parazitam. Dar nu dura decât un minut, poate două, şi pactul acela mut şi indiferent dintre mine şi lucruri se instala deodată, degetele de la mîini îmi amorţeau, obrajii îmi ardeau şi motanul, brusc, făcea un salt lung de pe pervaz spre stolul de vrăbii din pom, planând înfrigurat cu o încetineală incredibilă încât puteai crede că nu va mai cădea niciodată. Însă de data aceasta cele câteva minute trecură fără ca senzaţia de înec iminent să mă părăsească. Şi nici amintirea Mirei, bunica mea, nu avea vreun amestec. Era doar un gri pregnant, pătat vag de culori şterse, ca rujul întins din colţul gurii unei femei. M-am ridicat din pat încercând să merg prin acea dimineaţă densă, în care aerul căpătase greutate şi trupul meu înota făcând gesturi bizare. Am deschis larg uşa care dădea în curte şi am privit un timp dalele uşor fosforescente care contrastau izbitor cu plumbul care mă înconjura. Apoi am simţit ceva ca o vibraţie, care venea de sus. Trecea un stol de gâşte sălbatice, şi mişcările lor erau moi, chinuite, cumva asemănătoare gesturilor mele disperate de a străbate spaţiul. Păreau recompuse după o altă ordine, căci gâturile lor lungi rămâneau o clipă în spatele aripilor, apoi reveneau alertate în poziţia lor firească,  şi totul se petrecea după un ritm de neînţeles, aşa cum am răsfoi un album de fotografii fără a intui momentul când, deodată, vreuna neizbutită ne-ar înfăţişa imagini suprapuse care să facă formele de nerecunoscut.

            „Astăzi e vineri”, spuse Celălalt.

            Vorbise încet, încet şi rar, şi vorbele lui se loviră de aerul dens, stârnind valuri mărunte, abia perceptibile.

„Sunt trei zile de când a murit Mira”, adăugă.

„Eşti tare vorbăreţ astăzi”, l-am repezit.

            Tăcu şi făcu un gest sugestiv pe care nu-l pot descrie, dar din care am înţeles că trebuia să merg la slujbă. Soarele începea să ardă, topind plumbul şi făcând contururile lucrurilor din ce în ce mai ferme. Dar senzaţia de irealitate persista, încât, pipăind cu buricele degetelor cămaşa cu care urma să mă îmbrac şi simţindu-i atingerea mătăsoasă, am avut revelaţia că urma să car plumbul din mine toată viaţa, aşa cum cămilele îşi cară cocoaşele fără să ştie ce fac, însă hrănindu-se cu apa din ele şi străbătând deşertul cu pas egal şi ferm.

            „E ca plânsul copiilor”, şopti Celălalt.

            M-am întrebat, în timp ce mă îmbrăcam, de ce în toată copilăria mea Mira îmi vorbise, rar şi cu zgârcenie, doar despre moarte. Respiram greu, sacadat, ceva în mine se diluase şi devenise suportabil. Venea un miros de frunze arse şi gustul amar din gură mi se îndulci. Pentru că moartea este o operaţie chirurgicală delicată, în care chirurgul şi asistenţii săi trebuie să dea dovadă de rapiditate şi siguranţă în mişcări. Totul se petrece repede, foarte repede, legăturile multe şi sofisticate trebuie desfăcute fără greş.

            Aşa îmi vorbea bunica mea, apoi, nu ştiu de ce, îmi punea să mănânc.

            Nu-mi era foame în acea dimineaţă, gustul plumbului îmi era de ajuns. Pantofii îmi dădeau o stare de bine, credeam că trăgându-i în picioare limitez atingerea mea de universul deformat. Erau verzi, cu umbre laterale grena, atrăgeau atenţia şi stârneau contradicţii. Îmi amintesc de o fată blondă, veselă şi cu un trup superb, care, la insistenţele mele, a acceptat o întâlnire. Întâlnirea a durat fix douăzeci de secunde, pentru că, văzând pantofii, a exclamat fără echivoc: „Nu, fără ăştia, fără!” Iar eu nu am putut renunţa la ei, aşa cum sugarii brusc treziţi din somn nu pot fără suzetă, şi asta, probabil, face legătura specială dintre noi.

            „E nouă fără zece”, spuse Celălalt, şi nu puteam înţelege de ce exagerează atât, şi fără motiv.

            Exagerările fără motiv, ştiam eu, aparţineau unei colege de-a mea.

            Mergând, am făcut inventarul caselor mai vechi de o sută de ani. Oraşul părea fixat pe vecie în universul deformat care-mi alimenta plumbul din vene. Numărul era acelaşi: douăzeci şi trei. Din care una, puţin aplecată într-o parte, pustie şi cu storurile trase, îmi dă senzaţia, iarăşi nu ştiu de ce, că adăposteşte orgii sexuale păzite de câini. De aceea îmi spun uneori că trebuie să caut, să caut un drum sigur, chiar ocolit, să merg mai bine printre copaci, la umbra lor, prin iarbă, poate să mă furişez într-un fel, şi poate chiar Celălalt să încuviinţeze aceasta în felul lui serios, aproape sumbru, sigur şi cu expresia mulţumirii pe faţă. Dar pe cine pot mulţumi eu?

            Colega mea exagerează atât de mult, încât uneori nu poate înţelege cum de o fiinţă atât de simplă ca ea trăieşte într-o lume atât de complicată. Ea are doi copii şi va mai face doi, da, soţul ei este de acord. Copiii sunt lucruri simple care o privesc pe ea ca pe un lucru complicat. Şi de câte ori observă discurile, casetele şi rafturile cu partituri începe să exagereze fără motiv, se apropie de mine, plânge şi mărunţeşte din buze: „Alexandru, dacă ieşim minus la inventar?” Şi eu mi-o închipui goală pe o masă metalică, rece, cu picioarele desfăcute şi mania ei pentru exagerare pe frunte, aşteptând facerea copilului. Pentru că facerea este ca moartea. Sau aproape ca moartea. O altă echipă de chirurgi, cu mult mai pregătiţi decât cei ce desfac legăturile vieţii, se apleacă peste colega mea, legăndu-i de pântece, cu rapiditate şi exactitate microscopică, viitorul copil simplu ce o va privi pe ea ca pe un lucru complicat.

            Aşa că am luat-o la fugă ca să scap de ceea ce memoria mea sedimentează constant: imaginea. Eu, colega, patul de fier, rece, şi chirurgii. Eu stau cu mâinile în sân şi zâmbesc. Pentru că mi se pare o exagerare.

            Clădirea în care intru este tot veche, ar fi a douăzeci şi patra, dar uit mereu s-o pun la socoteală, poate pentru că aici muncesc. Bunica mi-a arătat-o cu mult înainte de a deveni Bibliotecă. Pe timpul acela, Celălalt nu exista. Clădirea era părăsită, lăsată în paragină. Armata sovietică îşi făcuse grajd din parterul ei în anii războiului şi aşa rămăsese un timp. Era azilul celor fără casă. Se îngrămădeau unii peste alţii, sărind înăuntru prin ferestrele distruse. Lăsau un miros pe care chiar şi acum îl simt uneori. Sau când, pur şi simplu, îmi amintesc de ei, oriunde m-aş afla. Cu toate acestea, nu pot spune ca sunt un expert în mirosuri. Recunosc doar anumite mirosuri, cele care se îmbină perfect cu imaginile care mă populează zile întregi. Şi, de fapt, mai e ceva: pot descrie întocmai, după mirosul unei case, proprietarul ei, fără să-l fi văzut în prealabil.

            - Da, vă rog! spun automat şi îmi dau seama că publicul a început să se vânzolească prin Bibliotecă.

            Mă priveşte cu severitate un bărbat îmbrăcat în blugi şi cu un tricou pe care scrie: „Deschide-ţi mintea!” Mâna dreaptă dusă ritmic la tâmple ar trebui să-mi indice faptul că-i intelectual. Tricoul: că este angajat în slujba umanităţii şi că, mă poate convinge dacă doresc, Dumnezeu nu există. Blugii: că are o vârstă, e drept, dar nu-i vreun tip prăfuit, în ciuda ridurilor ce-i brăzdează faţa. Mă priveşte ca pe un vagabond, strecurat prin tertipuri şi înscenări în acest templu. Sunt obişnuit, aşa că repet:

            - Vă rog, cu ce vă pot ajuta?

            Nici nu aşteptam un răspuns prompt, aşa că m-am abandonat în unduirea greoaie, dureroasă a gâştelor ce-mi traversaseră dimineaţa. Sunt oameni care nu te lasă oricum, nu te slăbesc, te fixează de îndată cu o privire din care tu, instantaneu, să-ţi însuşeşti fără prea multe întrebări o falsă biografie eroică a lor. Să arăţi pe loc un anume respect faţă de persoana lor, să-ţi controlezi gesturile, privirea şi modul cum articulezi cuvintele. O mică scăpare, o nevinovată greşeală, un biet calambur sau, ştiu eu, un sunet nepotrivit şi o poţi păţi.

O, dacă ar vedea plumbul din venele mele, omul acesta m-ar  reclama.

            - Vreau să ştiu ce găsesc de Mozart aici. Tot ce aveţi.

            Aş fi putut să-i răspund pe loc, dar nu puteam vorbi. Gura îmi era încleştată, participa la efortul întregului corp de a nu se mişca, de a nu avea o tresărire, pentru că, deodată, tabloul gâştelor care înotau prin pâcla acelei dimineţi mutilate de universul deformat îmi reveni cu putere în faţa ochilor revelându-mi amănunte pe care nu credeam să le cunosc. Cumva în coada cârdului era o biată gâsculiţă abia ieşită din bobocie, aşa părea, şi care, chiar dacă înţelesese ce înseamnă să te ţii în pluton, nu putea pricepe cum să-şi aducă în poziţia lui firească gâtul rămas în spatele aripilor. Şi aveam convingerea că, dacă acest gât n-ar fi fost adus la locul lui, timpul s-ar fi derulat cu repeziciune înapoi şi viaţa n-ar mai fi fost posibilă, totul ar fi încremenit în acea stare hipnotică până ce unul ca mine s-ar fi străduit să pună gâtul de gâsculiţă la loc. Ori pentru asta trebuie o nemişcare totală, chiar cu riscul de a muri sufocat, deoarece şi respiratul este interzis.

            - Poate n-ai înţeles, e vorba de Mozart, se scrie aşa: m, o, z, a, r, t.

            Sunt unii oameni care reuşesc să depăşească greutăţile vieţii sprijinindu-se pe lucruri mărunte şi aparent lipsite de importanţă, cum ar fi, de pildă, o fotografie din copilărie. Un grup de copii, poate, o cabană de munte în spatele lor, mă rog, ceva care să aducă a tabără şcolară, şi undeva în grup omul nostru, mic şi de nedescifrat, cu părul zburlit de vânt şi de gîndurile lui neştiute de nimeni. Şi oricât l-ar terfeli viaţa pe omul nostru, oricât l-ar lovi cu dragoste apropiaţii, oricâte ticăloşii l-ar îngenunchia, el s-ar ridica şi ar râde, pentru că ceea ce este batjocorit nu-i el, el este în altă parte, în fotografia de la poalele muntelui şi nimeni nu ştie că are de-a face cu o fantomă care, noaptea, când toată casa este plecată în vise, învie şi se strecoară uşor pe lângă pereţi, ajunge la buzunarul secret, extrage de acolo fotografia şi priveşte un destin pe care nimic nu-l poate atinge. Alteori, oamenii îşi pun sufletul nu într-o fotografie, ci într-un obiect, cum ar fi o căsuţă minusculă, fabricată din beţe de chibrituri. Căsuţa a fost făcută la zece sau la doisprezece ani, a fost purtată prin toate focurile vieţii. Acolo, în ea, e sufletul celui ce a făcut-o cu propriile-i mâini. Şi se întâmplă câteodată ca tovarăşul de viaţă să se împiedice de căsuţa din beţe de chibrituri, să strivească sub tălpi viaţa cealaltă, apoi sângele să ţâşnească pe pereţi descriind curbe graţioase.

            Reuşisem să pun gâtul de gâsculiţă la loc.

            - Mozart, repet, m, o, z, a, r, t. Uite, o întrebare: măcar distingi între muzica uşoară şi cea clasică?

            Răspund cu repeziciune:

            - Da, domnule, avem chiar o integrală Mozart, ediţie jubiliară.

            Pare nemulţumit. Are nemulţumirea unui judecător ce vrea cu tot preţul să condamne un nevinovat şi care elaborează grăbit argumente paradoxale, ce conduc într-un mod perfect credibil tocmai la nevinovăţia nevinovatului. Dar asemenea oameni nu se lasă bătuţi, ba, mai mult, în principiu, nici nu pot fi învinşi.

            - Dar Bach, ce aveţi?

            Se întâmplă uneori să mă aud strigat. Alexaaandru! Scârţâitul denaturat al unei uşi, convertit în litere, zgomotul unei mulţimi aflată departe, şuieratul tramvaiului care pleacă din staţie, urletul porumbiţei al cărei cuib a fost atacat de ciori, o fereastră trântită pe neaşteptate sau frunzele uscate adunate de un vârtej care geme prelung, toate acestea mă cheamă uneori pe nume. Alexaaandru! Cuvântul format creşte instantaneu, creşte, se duce tot mai departe, în străfunduri, şi abia când se întoarce îl aud venind spre mine, aproape, tot mai aproape, ca un ecou ce devine din ce în ce mai puternic. E ca lumina reflectată de o oglindă, şi eu alerg după ea, deschid uşă după uşă. Sunt case lungi în drum, nesfârşite, înşirate ca vagoanele din depouri, şi nu mai e nimic altceva, decât o răsuflare fierbinte, o respiraţie sacadată şi picături de sânge ce sar în toate părţile şi lasă pete lucioase pe pereţi. Apoi se întâmplă alteori să-l aud strigat pe Celălalt. Dar atunci nu simt decât teamă. Şi nu o teamă obişnuită, ci altceva, un fel de teamă-ruşine.

Erau momentele când Mira mă privea foarte atentă şi mă ţinea strâns de umeri, să nu fug.

            - Tot o integrală, răspund.

            Nemulţumirea s-a transformat în ciudă. Apoi repede şi uşor (ca atunci când sari peste un pârâiaş firav), în ură. De aceea, când bat munţii şi dau de un torent, cumpănesc bine săritura şi mă gândesc mult la toate implicaţiile acelui dincolo. Şi am sentimentul că mă privesc mii de ochi nevăzuţi, hrănindu-se hulpavi din mintea mea dizolvată în incertitudini, aşteptând să se suspende timpul în saltul rapid din care nu te mai poţi întoarce niciodată.

Alexaaandru!

- Dar cine a compus Cavaleria Rusticană? Ai fost angajat în această secţie muzicală şi trebuie să-mi răspunzi. Pentru asta eşti plătit. Eu nu ştiu, şi am venit la Bibliotecă să aflu. Şi vreau să ştiu cum se scrie numele compozitorului, pe litere.

            - Mascagni, răspund. M, a, s, c, a, g, n, i.

            - Şi prenumele? întrebă îndârjit.

            Îl uitasem. Aşa cum îţi uiţi câteodată propriul nume. Şi îţi vine să plângi, nu de ciudă, ci de spaimă că te-ai pierdut pe tine însuţi. Alberto? Şi spaima se adânceşte, se repede sfredelind pământul, străpunge plăcile tectonice, îşi face loc, devine o pungă de lavă incandescentă. Giovani? Fierbe spaima ta şi tu eşti absent, eşti şi nu eşti. Alessandro? Şi, când izbucneşte, lumina furibundă îţi arde ochii, şi tu eşti de negăsit, ca atunci când îţi cauţi disperat ochelarii pe care îi ai pe nas, şi răstorni sertarele, le spargi, furia ta creşte odată cu spaima.

            - Prenumele, strigă acuzator umanistul, prenumele, vreau prenumele!

            Şi, brusc, mintea mi se deschide, ca atunci când te regăseşti. Ca atunci când îţi aduci aminte cum te cheamă.

            - Ieşi afară-n pizda mă-tii, răcnesc eu, cu prenumele pizdei mă-tii, şi cu toate prenumele pizdelor neamurilor mă-tii.

            „Nu trebuia”, interveni Celălalt, şi părea supărat.

            Se lăsă liniştea.

O linişte absolută.

Nu am înţeles niciodată liniştea absolută.  În absolut, liniştea se manifestă printr-un ţiuit constant, o vibraţie a cărei frecvenţă de sunet nu se modifică niciodată, un mod de manifestare care depăşeşte putinţa noastră de a localiza sursa, pare că este, pur şi simplu, iar când încetează dispare orice urmă. Încât te întrebi: cum poate exista ceva ce nu există? Pentru că liniştea pe care o înţeleg eu are o particularitate: este formată din infinite voci care se aud în surdină, de foarte departe, din abisuri care plutesc sub mine. Sunt voci de bărbaţi şi femei, scâncete de copii, gemete de bătrâni, câteodate animale care vorbesc în limbi necunoscute, dangăte funebre ce articulează cuvinte din litanii nesfârşite, strigăte înnăbuşite. Şi tocmai alternanţa de intensităţi şi tonuri, depărtarea de nemăsurat, sunetele seci cu care abisurile se ciocnesc unele de altele, pleura uriaşă care cuprinde totul trecând prin sită noţiunea, tocmai astea fac şi dau sensul liniştei.

            - Foarte bine, ştii ce-o să se întâmple, nu-i aşa?

            Ieşisem din absolut. Domnul care deschidea minţile mă fixa satisfăcut, chiar voios, şi aştepta zâmbind să-i răspund. L-am zărit pentru o clipă pe Celălalt. Mă privea blând, cu căldură, aşezat pe bancul de audiţii, cu obrajii în palme. Poate din cauza Mirei, mi-am spus...moartea bunicii mele îmi dă dreptul în faţa lui să înjur.

Şi am văzut prin ferestre, spre orizont, mulţimi de oameni ucigând în numele copiilor lor.

            - Te reclam, asta o să se întâmple. Te reclam!

            Apoi plescăi vesel şi ieşi pe uşă.

            Sunt oameni pe care crezi că n-o să-i uiţi toată viaţa, dar a căror figură n-o poţi reconstitui niciodată. Sunt oameni fără faţă. Doar credinţa de nezdruncinat că nu poate exista un om fără cap ne face să ne împăcăm cu convingerea că am vorbit cu o fiinţă umană, şi nu cu o altfel de fiinţă. Şi nu puteam să-mi amintesc cu nici un chip ce fel de om era cel care abia ieşise, ce fel de ochi avea, dacă avea urechi sau nu, gură, sprâncene, dacă avea păr sau era chelbos. Şi dacă avea păr, ce culoare? Doar ridurile lui adânci mi le aminteam, dar nu reuşeam să le adun la un loc, să fac într-un fel încât să prefigurez o formă, un indiciu, oricât de vag, de la care să plec. Căci în acest efort al minţii de a reconstitui chipuri trebuie să existe o credinţă, o făgăduinţă pe care o faci şi care nu se va mai şterge în veci, că omului căruia îi reconstitui în sinele tău fiinţa, de la elementele cele mai subtile, volatile şi până la amănuntele carnale, epidermice sau viscerale, nu o să-i faci vreun rău. De aceea, de câte ori sunt întins în pat, prins în cleştele acestui univers metalifer, cu reflexele lui mercuriene şi tuburile de aramă care intersectează toate punctele din spaţiu, cu exploziile lui de culori solide prin ale căror structuri sofisticate sufletul meu s-ar stinge precum o lamă de ras în acid, îmi scot din spatele frunţii mele fiinţele cele mai dragi. Şi fie că doar le privesc, fie că le ating sau suflu uşor pe suprafaţa lor moale, rarefiată, fie că le ţin în palmă sau, dimpotrivă, schiez prin interiorul arterelor lor piranesiene, răul nu poate exista aici. Şi totuşi unde-i chipul celui care abia ieşise? Mă părăsiseră şi ridurile lui, planând furioase deasupra pămîntului şi căutând un loc unde să se răzbune, apoi întinzându-se de-a curmezişul, încât, privite de sus, ar fi putut părea nişte canioane.

- Trebuie să mănânci, Alexandru! aud un smiorcăit şi o văd pe colega mea.

Asistase la toată scena, mută, exagerând cu tăcerea ei, îndurând totul şi căutând acum salvarea întinzându-mi câteva sandvişuri cu şuncă. Era atât de blondă, atât de cârlionţată, încât nu m-am putut abţine:

- Ce cauţi tu, draga mea, într-o Bibliotecă? De ce nu te-ai angajat, ştiu eu, la o firmă care comercializează peşte oceanic şi unde să ţii evidenţa contabilă? Te-ai fi bucurat de viaţă. Ai fi scăpat din mers copii unul după altul direct în containerul de hamsii şi ton feliat. Soţul tău, poate gestionarul portului, te-ar fi trântit pe un pat de pisici de mare şi te-ar fi iubit printre crabi uriaşi care v-ar fi ciupit invidioşi de funduri. Şi mirosul ăla de peşte v-ar fi ţinut de urât toată viaţa, alinându-vă zilele lungi de pensionari pe la care rar, foarte rar ar mai fi trecut vreunul din mulţii copii pe care i-aţi fi făcut.

Mă priveşte. Mâna întinsă cu sandvişurile aşezate pe palma ca o tavă trădează o demnitate pe care simte nevoia să mi-o arate de câte ori îmi dă să mănânc. Există o anume demnitate a celui care îţi dă să mănânci din sentimentul unei datorii. Şi acest om nu este acelaşi cu cel care te invită la masă. Sunt atât de puţini oameni care îţi dau să mănânci şi atât de mulţi cei care te invită la masă. Pentru că omul care îţi dă să mănânci nu cunoaşte nici ruşinea, nici mândria, prin mâna lui trece o mâncare care nu-i nici a lui, nici a ta. Din acest act dispare simpla mecanică a unui gest, a gestului cotidian multiplicat la nesfârşit în nuanţe fără rost. E un gest atât de puternic încât pare crud, ca primele semne ale vieţii, care atunci când apar nimic nu mai poate fi întors înapoi. Probabil de aceea bunica mea, după ce îmi vorbea despre moarte, îmi punea să mănânc. Şi mă înduioşează colega mea, cu tot cu copiii ei încă nenăscuţi, pe care-i va concepe pe o masă metalică, rece, încât regret răutăţile pe care i le-am spus.

Pornesc prin Bibliotecă muşcând din sandvişul cu şuncă. Şunca este lipită de felia străvezie de pâine cu un adeziv numit margarină. În Bibliotecă s-a făcut deja aglomeraţie, cohorte de oameni migrează de la parter la etaj, şi invers, urcând şi coborând scările în formă de scoică, cu privirile în jos, atenţi la treptele ce se îngustează spre arcurile interioare. De câte ori mă plimb fără nici un rost prin Bibliotecă, neglijându-mi munca şi lăsând totul în seama colegei mele, simţurile mi se ascut, animalul din mine se încordează într-o pândă istovitoare, vânând printre rafturile cu cărţi victimile. Victimile sunt cititorii. Iată doi! Necunoscutul şi necunoscuta  se opresc o clipă distraţi asupra unei cărţi, o răsfoiesc, o abandonează la fel de distraţi, mai fac câţiva paşi, apucă o altă carte, surâd, o pun la loc, el îşi unge cu salivă mustaţa sau moţul din frunte, ea îşi tamponează buzele cu un şerveţel de hârtie, pun întrebări surprinzătoare, „clădirea aceasta mai are un etaj?”, primesc răspunsul, „nu”, şi par a găsi în răspuns semnificaţii din cele mai adânci, apoi apucă o altă carte, se uită mult la ea fără a o deschide, cu luare aminte, minute în şir, o pun la loc, el îşi sterge repede, pe furiş, cu degetul arătător, dinţii din faţă, incisivii, ea se retrage într-un colţ unde îşi suflă în palma direcţionată spre nas astfel încât răsuflarea să poată fi analizată, răsfoiesc un album de artă, îşi dau cu părerea, „aici trebuia mai multă culoare”, el devine ţeapăn şi-şi încordează fesele când se apropie ea, ea se cambrează şi-şi dă părul pe spate când se apropie de el, trec câţiva copii râzând, „sunt obraznici”, exclamă amândoi într-un glas, apoi îşi zâmbesc, „sunt tehnician veterinar”, spune el, „eu operez pe calculator”, spune ea, „ce rafturi frumoase”, spune el, „da, sunt de aluminiu”, încuviinţează ea, copiii râd în continuare, „să mergem, în Biblioteca asta nu găseşti nimic interesant”, continuă el, „aşa sunt Bibliotecile”, surâde ea, copiii urlă şi rup din Anatomia Omului pagina cu organele sexuale. Guuus-tos!

De câte ori mi-e sete, mai întâi mă spăl pe faţă, apoi beau apă. Pentru că setea îmi este cumva exterioară. Mă simt mai sătul stând în apa mării ore în şir decât turnându-mi pe gât un litru de apă. Dacă pielea mea ar fi asimilat din apa mării tot ce mi-ar fi trebuit ca să trăiesc, mi-aş fi petrecut toată viaţa înotând prin oceanele lumii. Aş fi înotat fără odihnă zi şi noapte, oră de oră, secundă de secundă. Nimic nu m-ar fi oprit din marşul meu triumfal, din această sete pe care vechile fregate nu şi-o potoleau decât după ce se izbeau de stânci. Aş fi despicat cu fruntea val după val, până ce oasele mele s-ar fi înmuiat, ar fi devenit elastice, şi eu m-aş fi dilatat, aş fi crescut din ce în ce mai mult, din ce în ce mai mare, ca o meduză uriaşă care ameninţă să acopere oceanul, aşteptând glorios ca umbrele masive, terifiante, din adâncuri, să muşte din mine.

- Alexandru, a venit un grup de copii. Te rog, mergi şi prezintă-le Biblioteca!

Şefa mea.

Nu ştiu de ce are atâta încredere în mine, aş putea să le spun cine mai ştie ce copiilor. Plec spre etaj, eu sunt capul cometei iar alaiul vesel din urma mea coada. Le vorbesc despre clădirea în care se află, despre cum s-a înfiinţat pentru prima oară Biblioteca, despre perioada interbelică, despre epoca totalitară. Şi râd de se strică. Le vorbesc despre oamenii prezenţi în cărţile din faţa lor. Despre faptul că vor începe şcoala şi e bine să înveţe temeinic. Doamne, ce-au mai râs, au râs de s-au prăpădit. Una dintre educatoarele care-i supravegheau a insistat asupra unui mare om de stat, mare general, fără de care ei, copiii, n-ar mai exista astăzi ca români. Şi nu m-am mai putut abţine, că-mi deveniseră dragi, şi râdeam şi eu cu ei. Aşa că le-am spus că generalul cu pricina, în timp ce cobora de pe calul lui mânjit de sângele duşmanilor, a nimerit cu piciorul stâng drept într-un rahat. Şi i-a puţit piciorul până la moarte, de aia a rămas neînsurat toată viaţa. Şi iar râsete, de se zguduiau geamurile.

Şi râdeam şi eu cu ei, până când, brusc, am simţit un nod în gât, căci mi se făcuse dor de Mira, de bunica mea.

„Doar trei zile de cînd...”, şopti Celălalt, şi l-am văzut cum trece prin pereţii Sălii Maure, îndepărtându-se.

Apoi au rulat orele ca autobuzele goale, oprind o clipă în dreptul meu, deschizând şi închizând grăbite uşile, şi eu nu mă urcam. Doar priveam farurile orbitoare, apoi stopurile roşii pierzându-se-n întuneric. Şi toate aceste curse infernale m-au dus până în miezul nopţii, agăţat de o masă rotundă de pe pe terasa Marinarul, privind cum curge Dunărea.

 

(va urma)

 

 

 

Răzvan ŢUPA

 

celor care se îndoiesc

 

organul crede că ne luăm în gură cu el

dar organul nu este pizda şi nici măcar un cap de pulă nu e

 

organul visează muia eternă şi pacea mulsă

dar organul vede numai flocii şi crede că sunt gândurile pizdii

întrupate firav pentru gustul lui

 

organul crede că poate să oprească orice i se ordonă să oprească

numai să facă şi el ceva care să-l plaseze de partea sufletului

 

dar noi avem spiritul care este şi futut & amintirea fututului de-o dată