Cosmin PERŢA

Bocete şi Jelanii

o producţie un cristian, Ed. ISBN, 2009

 

Bocet

 

 

Au venit deodată,

beţi, de abia ieşiţi dintr-o lume a lor,

cu mâinile osoase şi lungi, cu pântecul dureros,

axila putredă şi piept găunos.

Au venit, mi-au cerut ţigări şi bani de o sută de votcă,

apoi au plecat chiuind, arşi de soare şi de tutun,

să construiască un sat. Un sat de fildeş şi marmură,

cu râuri de-absint şi dale de-azbest.

Mult nu le-a luat şi nici nu au stat mult acolo.

Pântecul gol, putred şi gras al celui mai bătrân dintre ei

cerea izbăvire. Nici o mână de atunci nu l-a atins

şi nu-l mai atinge. Plânsetul surd al celui mai bătrân dintre ei

îmi aminteşte de satul acela de-azbest

şi de oamenii lui cu piepturi crăpate

din care duhori potrivnice izbucnesc.

 

Au venit deodată, trei oameni,

goi ca o ploaie, şi-au zis că vor face-o biserică.

 

Imi recunosc carnea fărămiţată.

Fărămiţată pentru că înainte vreme de asta ea s-a uscat,

s-a uscat bine şi de abia aştepta să se destrame,

ceea ce s-a şi întâmplat odată cu venirea primului vânt

când carnea mea moale şi fragedă de odinioară

mi s-a scurs ca un scrum de pe oase

împrăştiindu-se pe jos şi prin aer,

lăsându-mă cu oasele goale goluţe

care începuseră şi ele a se usca.

Dar oasele mele goale goluţe le-am legat cu cârpe

şi am început să umblu prin lume,

târându-mi os după os

pentru a-mi recunoaşte carnea fărâmiţată

împrăştiată prin ierburi

şi pe spatele chitinos al insectelor,

pentru a o vedea aşa cum e ea de fapt

şi asta, înainte să mi se usuce şi oasele de tot

aşa cum e de aşteptat.

 

 

 

 

 

 

Jelanie

 

Viaţa mea de acum se împarte între familie şi singurătate,

între mândreţea de fată pe care o aştept şi cărţile mele,

între zilele petrecute cu ştreangul în jurul ochilor,

ca un orb spânzurat, sau ca un spânzurat orb,

şi nopţile petrecute în faţa calculatorului,

sau în calculator, indecis, ca un virus tânăr,

între familie şi singurătate, între viaţă şi moarte,

între a fi aşa şi acum, cum ar trebui să fiu,

şi între a fi acum şi aşa, aşa cum nimeni n-ar trebui să fie vreodată.

 

Să mi se ierte tristeţea şi neîndemânarea,,

melancolia şi lamentaţia, sunt doar un om gol,

umplut doar de vorbele pe care le spune în momentul acesta,

sunt doar un om singur care se împarte

între familie şi singurătate cum se împarte la măcelar

carnea macră de carnea cu zgârciuri,

carnea roşie şi crudă de cea violetă stătută la soare.

 

„Mic tratat de pisicologie. 

Bucăţi feline în felii strînse la un loc de Şerban Foarţă”,

Ed. Humanitas, 2008

 

 

Guillaume Apollinaire

 

PISICA

 

Dorinţi domestice am trei:

Priveliştea unei femei,

Un mâţ haihui printre volume

Şi,-n orice timp, amicii mei

Fără de care-i greu pe lume.

 

 

 

Mihail Vakulovski

 

* * * * *

 

să fii mîţă să stai la fereastra apartamentului de la etajul 11

şi să priveşti în jos

să treacă doi iubiţi încruntaţi aiurea

parcul să înverzească de la ochii tăi

cu ace de ceasornic din secolul trecut

să fie viaţă

să ştii că aşa e bine

şi să te întrebi de ce anume tu

trrrebbuie să fii mîţă

să stai la fereastra acestui apartament

de la acest etaj din casa asta

să primeşti kity kat carne de pasăre tînără peşte

fiert din mîna acestei apetisante codane

şi să mănînci

să priveşti în jos să fii mîngîiată pe blana

de la care dimineaţa soarele îşi aprinde ţigara

să te gîndeşti că peştele n-are nici sînge nici inimă

să te plictiseşti să sari pe masă pat scaun

frigider televizor noptieră

şi să-ţi vină subit să te-arunci după propria privire

pe care o iubeşti ca pe ochii din cap

 

 

 

Şerban Foarţă

 

Pisica are gratii,

dragile/dragii tatii,

şi-aceste gratii-s

gratis,

adică din născare...

Nu, însă, fiecare

mâţ le are,

căci ăia mai pramatii

se vâră, ca să scape

(subit sau în etape)

de propriile gratii,

pe după alte gratii,

ce,-adesea, pot să fie

cele de colivie,

care se suprapun,

metalice şi lungi,

pe propriile dungi

ale pisicii...

 

Pun

pariu că s-a-nţeles

că nu rămâne-o dungă

sub alta să n-ajungă, –

a, bineînţeles,

pisicii, sub grilajul

volierei, care, dungă

cu dungă, – ambalajul

i-l schimbă fie-n negru,

fie-n alb...

 

Acest op, cred, necalp

şi, sper, integru,

dar neîntreg (mă mâţâi, nu mă vait!)

din pricină de copyright, –

e colivia-n care

de mâncare

pisica-l are

pe-autorul

care invocă ajutorul,

printre gratii,

al păsărilor nepramatii,

cântând ca nişte viori Amati, –

în timp ce ea se face,

e vorba de pisică,

neagră de tot

sau albă

din bot

şi până-n talpă,

răstimp în care tace

căci n-are ce să zică.