Sever Gulea

Bogdan Costin, Sfârșitul a fost aproape

Editura Cartea Românească, 2016

După ce am citit romanul Cum să faci primul milion,  comedia neagră  despre derapajele tranziției și disperarea îmbogățirii într-o țară în care totul e asumat a fi permis, în numele câștigului financiar, am așteptat cu mult entuziasm noul roman al lui Bogdan Costin, apărut tot la Editura Cartea Românească, Sfârșitul a fost aproape – o poveste la fel de contemporană și de plauzibilă care dezvăluie reliefurile absurde, dezechilibrate, caricaturale ale existenței clasei de mijloc autohtone.

Acțiunea romanului lui Bogdan Costin e plasată într-o agenție de publicitate din capitală, între finalul anului 2012 și începutul anului 2013, în preajma controversatei apocalipse prezise de calendarul mayaș. Emil, inginerul de sistem al agenției de publicitate conduse de Dragoș este unul dintre cei convinși de inevitabilitatea apropierii haosului anunțat de civilizațiile dispărute, de aceea se pregătește cât se poate de serios pentru acest moment, asumând că prudența lui îi va da o șansă de supraviețuire în noua dezordine post-apocaliptică. Din perspectiva lui Emil sunt atâtea semne care anticipează dezastrul dar cărora prea puțini oameni le dau atenție: criza economică, mișcările Occupy, Anonymus,  ascensiunea terorismului mondial, conspirațiile corporatiste demascate de discursurile catastrofice care proliferează pe internet – toată tensiunea acumulată global corelată cu previziunile popoarelor vechi nu au cum să fie întâmplătoare,  sunt indicii certe pentru o prăbușire inevitabilă pe care Emil caută să o întâmpine corespunzător:  un buncăr subteran dotat cu filtre, utilități, resurse alimentare pentru o perioadă nedeterminată și… o prezență feminină pe care Emil o consideră necesară și demnă de a fi salvată. Singura care corespunde unui profil demn de a fi salvat în firma în care lucrează pare să fie Mariana de la serviciul de contabilitate pe care Emil decide să o răpească și să o sechestreze (salvator din punctul său de vedere) în buncărul amenajat minuțios.

În tot acest timp, viața la firma de publicitate continuă, împinsă de termene și proiecte imune la planurile de sărbători ale angajaților sau la vreo posibilă catastrofă planetară. Inițial trecută cu vederea, dispariția lui Emil și a Marianei începe să atragă atenția, dublată de mobilizarea neplăcută impusă de Dragoș, în vederea finalizării unei campanii, chiar înainte de Revelion. În ultima zi a anului 2012, în timp ce agenția de publicitate își derulează neperturbată activitatea, în vreme ce Dragoș își urmează propriile suspiciuni legate de dispariția Marianei,  Emil așteaptă în buncărul său, fixat cu ochii în televizor, orice semn care să anunțe începutul sfârșitului. Dacă acesta va veni și în ce formă, vă rămâne să descoperiți.

Prin personajele pe care le pune în scenă, Bogdan Costin recompune cu precizie fină tabloul dezechilibrelor dintr-o organizație modernă contemporană, în care salariile sunt obscen de mari, orgoliile la fel iar frustrările, rivalitățile și competențele îndoielnice se alimentează malign într-un cerc vicios. În ciuda vârstelor și a biografiilor diferite pe care le au, în ciuda faptului că lucrează într-un mediu dinamic, cu potențial creativ, croit pe standardul provocărilor în trend, menit să livreze prosperitate și stabilitate, personajele romanului par să împărtășească doze comparative de nemulțumire care limitează capacitatea  de a funcționa ca o echipă. Suntem atât de diferiți, din fericire, spunea sloganul unei firme de mobilier. Prin romanul  lui Bogdan Costin putem completa: și avem tot atâtea surse de frustrare, pe cât suntem de diferiți. Dragoș este șeful capricios, obsedat de randamentul personalului (de aceea îl și deleagă pe Emil să supravegheze conversațiile angajaților, printr-un software secret), Matei este activistul de la evenimentele din Piața Universității, cel care vede dincolo de clopotul de sticlă al corporatiștilor și  disprețuiește pasivitatea și obsesiile mărunte ale colegilor săi. Tudor este creativul pentru care prosperitatea financiară și familială nu au putut compensa visul adolescenței de a filosofa și a scrie o carte cu miez. Pe Răzvan, directorul de creație îl calcă pe nervi creativii capricioși și perverși, în timp ce se simte consumat de criza vârstei de mijloc și de frica de moarte (sunt doar câteva exemple, personajele sunt mult mai numeroase).

Prin personajele sale, Bogdan Costin surprinde, în note parodice nu doar fisurile din ecosistemul corporatist dar și fixurile clasei de mijloc contemporane: de la obsesia dietei sănătoase, la paranoia conspirațiilor planetare, de la ipohondrie la frenezia activităților care ne pun zilnic pe pilot automat, de la aspirațiile lacome și orgoliile mărunte, la preocuparea pentru spiritualitate new-age,  la furia acumulată și revărsată ciclic, în cele mai inoportune momente. Este povestea prizonierilor care își rumegă falsa libertate a prosperității corporatiste, povestea oamenilor îngropați de vii la locul de muncă pentru care o mare apocalipsă ar fi de-a dreptul eliberatoare. Chiar și fără împlinirea profeției mayașe, în romanul lui Bogdan Costin se simt însă o mulțime de micro-apocalipse în destinele personajelor (atât de convingător construite, atât de veridice și de firești), dezechilibrate personal și profesional.

Pentru aceste personaje sfârșitul și, implicit, un posibil nou început par să fie mereu la doi pași distanță de fiecare deziluzionat – doar că acel final, acea schimbare fundamentală nu poate veni printr-o lege fatalistă, ci trebuie aleasă și asumată, ceea ce se dovedește prea mult pentru personajele din poveste. Nici măcar Mariana, singura beneficiară, în mod ironic, a unei transformări pozitive din toată tevatura asta, singura care trăiește într-adevăr o senzație de eliberare și găsește, în ipostaza de victimă răpită răgazul și resursele pentru a-și schimba viața nu face totuși alegerea de una singură, ci are nevoie de gestul nesăbuit al lui Emil, are nevoie de cutremurul acela care să-i pună toată viața trăită pe pilot automat între paranteze. Citiți această poveste plină de miez, amuzantă și tristă în același timp, o relevantă cronică a timpurilor noastre, o poveste despre  fragilitatea noastră autoîntreținută, despre  captivitatea în  propriile noastre comodități, orgolii, invidii, obsesii, o poveste despre fanteziile noastre  apocaliptice, metafore pentru schimbările pe care le visăm dar pe care nu le putem produce prin propriile noastre forțe.

Sever Gulea

Radu Găvan, Neverland

Editura Herg Benet, 2015

În filmul lui Nae Caranfil, Filantropica, personajul jucat de Gheorghe Dinică, acel scenarist şarmant, cinic şi imbatabil al cerşetoriei organizate, ţine o lecţie de filosofia demnităţii profesorului de limba română, interpretat de Mircea Diaconu (care refuza să devină părtaş la o escrocherie, motivând că are totuşi… demnitate): Tu la banii tăi îţi permiţi să ai demnitate? Demnitatea ta să ţi-o bagi matale în poponeţ, până nu ţi-o bagă alţii pe a lor. Demnitatea profesorului, a omului cinstit într-o ţară stăpânită de bani şi latifundiari nevertebraţi pare o glumă proastă, atunci când prosperitatea muncită este un vis mult prea greu de atins. Mi-a revenit în minte valabilitatea savuros de tragică a replicii lui Dinică atunci când am început să citesc cel de-al doilea roman al lui Radu Găvan, publicat tot la Editura Herg Benet, după ameţitorul debut, Exorcizat.

Neverland împleteşte două fire narative, într-un ritm extrem de alert, alternativ, aparent fără legătură unul cu celălalt: primul, cel al profesorului de literatură Anton, rămas văduv, nevoit să îşi îngrijească singur fetiţa, luptându-se să supravieţuiască într-o lume opacă la meritocraţie şi cel de-al doilea, al unui băiat cu un destin violent, care traversează cele mai inumane experienţe (abuzuri fizice şi psihice) până ajunge la închisoare şi are parte de o întâlnire care îi va schimba destinul. În povestea lui Anton am regăsit ecoul replicii lui Gheorghe Dinică, de care aminteam. Cadru didactic la universitate, trăind senzaţia ratării de mai multe ori în viaţă (de la adolescenţa care a ocolit interacţiunile umane şi până la căsnicia marcată de infidelitate şi de moartea brutală a soţiei), Anton se simte la fel de bătrân şi de rece ca o piatră de mormânt. Singura motivaţie reală de a lupta cu cotidianul (care îi întreţine frustrările, nu îi oferă mari recompense nici financiare şi nici profesionale) este fiica lui, Letiţa pe care nu crede că o poate face fericită dar care simte că e singurul reper capabil să îl stabilizeze. Printr-un concurs de împrejurări, Anton îl va întâlni pe Luis, un latifundiar tiranic, genul de baştan-stăpân al cartierului, un taur cu buze groase trăind într-un căsoi de star MTV, cu toată poleiala de opulenţă ostentativă care ascunde violenţă necruţătoare de altfel, al cărui fiu pare să emane afinităţi scriitoriceşti. Anton e angajat pe post de profesor personal al băiatului de bani gata şi recunoaşte de timpuriu, în ciuda eforturilor, mediocritatea învăţăcelului. Trezindu-se în posesia unor sume de bani mari, neaşteptate prin care poate să îi facă bucurii Letiţiei, Anton ezită să îi spună adevărul lui Luis, despre (non)talentul ucenicului scriitor. Protagonistul continuă să îndure umilinţa bogătanului, a boschetarilor care îl jefuiesc fără milă şi a sentimentului de vulnerabilitate dat de incapacitatea de a-şi proteja fiica.

Corzile psihice tensionate la maxim de drama pedagogului care anticipează o nouă ratare, de drama prostituţiei intelectuale dar şi de fragilizarea ultimului său spaţiu de refugiu vor fi în cele din urmă rupte de o serie de evenimente în urma cărora, la fel ca în Exorcizat, demonii interiori vor pune stăpânire pe protagonist, într-o serie de gesturi aparent impulsive şi violente. Doar că în Neverland nu mai vorbim de o încercare de exorcizare, încheiată tragic, ci mai degrabă de o tentativă de recuperare a demnităţii parentale şi umane, de detonare a cercului vicios şi apăsător în care se află, de eliberare de minciună, de suspiciune, de senzaţia de asuprire şi de înfrângere trăită în doze zilnice. Desigur, evadarea violentă a lui Anton şi a fiicei lui din lumea interlopilor îşi are preţul ei pentru că, în ultima parte a romanului extrem de tensionată şi de captivantă prin senzaţia pe care o dă cititorului,  de micşorare a unui laţ imaginar, familia fugară va fi urmărită de cel mai de încredere slujitor al lui Luis. E vorba de un slujitor virtuos, demn, la rândul său, animat de recunoştinţă şi devotament pentru stăpânul său.

Reuşita finalului narativ din Neverland este magnifică: un decor de film horror, în care violenţa discretă a scenelor este dublată de absurditatea conflictului: o răfuială a celor demni generată de o lume nedemnă, un univers tragic, lipsit de eroi şi antieroi, populat doar de victime peste care triumfă însă inocenţa şi poezia scriiturii. Mai metaforic şi mai subtil, dar mai concentrat, jonglând stilistic cu stăpânire de sine, Radu Găvan montează o scriitură poetică, într-o proză cu accente  psihologice, pe un schelet de thriller. Rezultatul? O combinaţie pe cât de puţin probabilă în aparenţă, pe atât de închegată şi de surprinzătoare în esenţă, sensibilă şi brutală pe care nu ai cum să o uiţi.

Sever Gulea

David Nicholls, Noi

Editura Litera, 2015

Recent, am căutat un roman echilibrat, o poveste care să nu fie prea sentimentală dar nici prea cinică, o poveste care să iasă totuşi din tipare dar să ofere o evoluţie credibilă şi plauzibilă. Am fost încântat să reuşesc să găsesc acest echilibru de ingrediente în cartea lui David Nicholls, NOI, tradusă şi publicată la Editura Litera.

Autorul bestsellerului O Zi, tot o poveste de cuplu originală, întinsă pe mai multe decenii dar care se concentrează pe câte o singură zi din fiecare an al vieţii personajelor, David Nicholls, un scriitor şi un scenarist cu experienţă revine cu un volum care a fost nominalizat la prestigiosul Man Booker Prize şi care aduce în atenţie povestea destrămării şi posibilei resuscitări a unui cuplu obişnuit (sau aproape obişnuit) din Anglia ultimilor decade. Douglas, naratorul întregii istorii, este un biochimist trecut de 50 de ani care traversează, mai degrabă forţat de împrejurări, decât de nelinişti interioare personale, criza vârstei de mijloc: împăcarea cu realitatea îmbătrânirii, gestionarea relaţiei dificile cu fiul său adolescent, Albie, şi mai ales întâmpinarea veştii pe care o primeşte de la Connie, soţia sa cu care are o căsnicie de peste 20 de ani, că aceasta urmează să îl părăsească. Înainte de plecarea lui Albie la universitate, nutrind speranţa naivă, cel puţin optimistă a unui moment salvator care să adune familia laolaltă sau măcar să amâne momentele anxiogene ireversibile, cei trei  pleacă într-un tur al Europei, un tur iniţiatic care să-l pregătească pe Albie, în spiritul tradiţiilor din secolul XVIII, pentru o intrare simbolică în lumea adultă, un tur care să ajute cuplul aflat în criză să redescopere reperele care au fundamentat relaţia atâţia ani.

De la Parisul care seduce iremediabil şi aduce acea infuzie promiţătoare a reuşitei familiale, zâmbind pe biciclete, admirând obiecte de artă, vizionând filmele lui Godard, Douglas, Connie şi Albie ajung la Amsterdan, tăticul trendy al oraşelor europene, unde întâmplările ciudate se ţin lanţ – de la hotelurile cu aparenţe erotice, la întâlnirea cu motociclişti orgolioşi şi cu prostituatele generoase. Aici însă tensiunile escaladează şi Albie îşi părăseşte părinţii, plecând la drum prin Europa,  însoţit de o prezenţă feminină boemă. Douglas şi Connie decid să pornească în căutarea lui dar planul lor pare să se termine abrupt în Germania, acolo unde miracolul optimist al călătoriei pare să se evaporeze inevitabil iar Connie  decide, lucid, că întreg demersul de resuscitare a eşuat. Contrar aşteptărilor, Douglas alege să îl găsească singur pe Albie (în fond, e un om de ştiinţă inteligent şi metodic) aşa că protagonistul narator trece Alpii aşezaţi ca nişte incisivi de copoi, ajunge în Italia, lasă în urmă Verona şi poposeşte la Veneţia acolo unde crede că fiul său va profita de rezervarea făcută înainte de plecarea din Anglia. Cercetând oraşul în care a cerut-o de soţie pe Connie, în lung şi în lat, oprindu-se la Academia, între atâtea picturi celebre, Douglas descoperă pentru prima oară tentaţia infidelităţii. Dar călătoria lui este încă lungă şi va trece prin Florenţa, Siena, Madrid, până va ajunge la Barcelona. Dacă îl va găsi pe Albie şi care va fi deznodământul acestui tur de forţă de salvare a unei familii vă rămâne să descoperiţi. Capitolele călătoriei prin Europa alternează însă cu o serie de flashbackuri care reconstruiesc viaţa cuplului Douglas-Connie. E vorba de o relaţie aparent extrem de improbabilă între un om de ştiinţă responsabil, practic, departe de profilul pătimaş. rebel, infidel şi bisexual de care se simte atrasă Connie, o absolventă a facultăţii de arte, o petrecăreaţă şi o dansatoare înnăscută care îşi priveşte adesea soţul ca pe un mare şi demodat stingător de incendiu. Douglas şi partenera sa ajung să întemeieze o căsnicie, să fie apropiaţi, fascinaţi şi în acelaşi timp exasperaţi de diferenţele care par să îi despartă. Traversaţi de criza infidelităţii, a unei sarcini dificile, a alegerii între pasiunea profesiei şi presiunea supravieţuirii, a opţiunilor educaţionale diferite şi a opticilor de viaţă divergente, Douglas şi Connie vor simţi din plin tensiunea celor doi poli existenţiali: tentaţia renunţării şi tentaţia ataşamentului pentru un proiect personal în care au investit atât de mult. Iar la aceste probleme de fundal care se adaugă provocărilor de călătorie (ce pare să îşi rateze de timpuriu menirea iniţială) se adaugă şi dificila relaţie cu Albie, un adolescent atât de diferit şi de departe de standardele pe care le proiectează tatăl său.

Un roman  despre maturizarea posibilă încă la orice vârstă, un roman despre reinventarea de sine, despre speranţe oarbe, iluzii spulberate, despre contradicţiile care ne redefinesc viaţa personală, o incursiune fermecătoare în marile oraşe europene (capacitatea lui Nicholls  de a surprinde esenţa definitorie a locurilor încărcate de artă şi istorie este impresionantă), o fină, inteligentă şi melodramatică sondare psihologică, un portret al dificultăţilor unei vârste, condimentat cu mult umor şi comparaţii inspirate, romanul lui David Nicholls este o experienţă de lectură plină de viaţă, dulce-amară, care conturează dificila şi dinamica istorie a trecerii de la doi la noi.

Sever Gulea

Sandor Marai, Lumânările ard până la capăt

Editura Curtea Veche, 2011

Nu credeam că voi descoperi o mică bijuterie literară într-un volum de nici 200 de pagini, semnat de un scriitor maghiar care îmi era total nefamiliar. Am primit de două ori această recomandare de lectură şi mă bucur că i-am dat curs în cele din urmă, mai ales că romanul lui Sandor Marai a mai fost publicat în româneşte la Editura Humanitas (în regretata colecţie Raftul Întâi) şi era disponibil de ceva vreme într-o nouă ediţie la Editura Curtea Veche. E vorba de un roman despre o răzbunare dar şi despre o prietenie exemplară, un magistral exemplu de construcţie a suspansului, de cultivare inteligentă a răbdării cititorului.

E povestea unei reîntâlniri între două personaje masculine, o reîntâlnire care se lasă aşteptată mai bine de 40 de ani. Generalul Henrik este  un văduv retras, rutinat, izolat în castelul său, pentru care decoraţiile pe care le-a câştigat sunt doar jetoane colorate, pentru care întreg domeniul pe care îl stăpâneşte este ostil şi străin. Pentru el lumea şi evenimentele contemporane reprezintă experienţe distante şi abstracte, atâta timp cât singurul reper care îi mai dă sens existenţei ajunse la apus, singurele mijloace de a rezista timpului şi singurătăţii sunt incapacitatea de a ierta şi dorinţa de răzbunare.

În urmă cu mulţi ani generalul a fost un tânăr distins, bogat, cu rang înalt. De mic el s-a simţit legat de Konrad, un băiat de condiţie mai modestă, împreună cu care a întemeiat o prietenie adâncă şi durabilă, din care nu lipsesc gingăşia, devotamentul absolut, o autentică stare de graţie miraculoasă greu de reprodus. Deşi studiază împreună la şcoala de ofiţeri, legatura celor doi prieteni va fi umbrită subtil de diferenţele de clasă: în vreme ce Henrik este băiatul monden şi bogat care se bucură de toate oportunităţile care îi ies în cale, Konrad este produsul eforturilor mari ale părinţilor săi care îşi sacrifică bunăstarea pentru a-l întreţine. Nevoit să îşi găsească un refugiu din faţa opulenţei şi lipsei de griji a lumii în care e proiectat, Konrad afla o salvare solitară în muzică şi în artă, o lume care nu este accesibilă lui Henrik.

Căsătoria lui Henrik cu Krisztina va complica şi mai mult relaţia dintre cei doi prieteni (căci Krisztina şi Konrad par să rezoneze într-o manieră care este complet străină generalului) până în acea zi fatidică a vânătorii pe care generalul nu o va putea uita nici peste patruzeci de ani, o zi care îi va despărţi pe cei doi şi le va amorsa începutul prăbuşirii propriilor existenţe. Toate aceste detalii biografice le aflăm chiar de la bătrânul general care primeşte vizita imprevizibilă şi totuşi îndelung aşteptată a lui Konrad. Întâlnirea dintre cei doi se consumă lent, sub forma unui monolog lung şi aproape neîntrerupt al generalului care s-a pregătit pentru acest moment timp de patru decenii.

Într-o manieră sistematică şi lucidă, generalul examinează relaţia sa cu Konrad, şi el un bătrân plictisit şi epuizat de viaţa pe care a petrecut-o la tropice, încercând să înţeleagă motivele şi psihologia adversarului său care au condus la acel moment critic care le-a zdruncinat existenţele. Într-o manieră cu accente inchizitoriale uneori (care amintesc de tiradele dostoievskiene), dar care păstrează o anumită politeţe, o anumită deferenţă, ca într-un duel onorabil, generalul vorbeşte despre prietenia sa cu Konrad (ceva mai mult decât simpatia, erosul, refugiul din faţa singurătăţii şi a intereselor ocazionale), despre vânătoare, despre responsabilitate, despre trădare, identitate şi îmbătrânire. Pasajele analitice alternează cu pasaje filosofice drapate în metafore superbe, pe măsură ce generalul realizează că legătura dintre el şi Konrad a avut totuşi un miez putred, că prietenul său a exprimat mereu, prin felul său de a fi, un dispreţ discret şi dominator la adresa avuţiei şi vieţii fără griji pe care a dus-o Henrik.

Şi totuşi, cei doi bărbaţi ajunşi la finalul vieții, deși ar avea atâtea lucruri să-şi amintească, preferă să vorbească doar despre adevăr. Dar ceea ce caută generalul este dincolo de motivele mărunte legate de un posibil adulter, de secretele unor timpuri care nu mai sunt. Mai degrabă, protagonistul romanului lui Marai caută confirmarea reconstrucţiilor pe care le-a asamblat decenii întregi. Până la urmă, soliditatea prieteniei s-ar putea regăsi în onestitatea cavalerească pe care ar putea-o exprima Konrad în ultimul ceas al întâlnirii. Cum se consumă o răzbunare ticluită timp de 40 de ani, în romanul lui Marai? Cu o nespusă eleganţă , ritualic şi lent, fără flame explozive, fără culminaţii vizibile, ci în acea egalitate şi discreţie cu care lumânările (şi trăirile unor oameni ajunşi la apusul vieţii) ard până la capăt.