LecTiuk
Anca Zaharia
Dan Coman, „Căsnicie”

Regulile iubirii și statutul soției în dualitatea femeie-mamă
Cartea asta a apărut la Polirom în colecția Ego. Proza în 2015, iar în 2016 a apărut și într-un format mai mic, în colecția Top 10+. A fost, de la început, un mare succes - sper să se fi reflectat asta și în vânzări (probabil da, de vreme ce stocul primei variante e epuizat), pentru că mie mi s-a părut că toată lumea a citit-o anul trecut.
Căsnicie se citește ușor și are niște dedesubturi psihologice foarte interesante. Eu am citit-o, în primul rând, ca pe un „manual anti-făcut copii”, un „uite ce se întâmplă dacă”, deși mă îndoiesc că acesta ar fi scopul autorului. Dar pe mine m-a convins încă o dată, deși nu mai era nevoie, de faptul că a-ți face urmași este cumva echivalent cu moartea din punct de vedere social, sexual, relațional.
Și nici măcar nu-s vreo sociabilă. Dar a avea copii pare să fie rețeta pentru a găsi (mai repede) calea spre a nu-ți suporta partenerul, a nu-ți accepta corpul, a nu-ți găsi niciodată timp pentru tine, a nu-ți mai asuma rolul de femeie (ci doar pe acela de mamă); și altele, desigur. Să nu vedeți totul la fel de tragic ca mine, rogu-vă, că nu se mai perpetuează specia noastră minunată!
Totuși, Căsnicie este, în aceeași măsură, un roman despre posibila viață personală a cadrelor didactice, viață care nouă ne pare a fi doar background, măcar cât suntem în clasele de primară și gimnaziu, poate chiar liceu. Da, eu nu mi-am văzut niciodată profesorii ca fully humans, erau fie monștri, fie balauri, fie prințese, fie extratereștri geniali.
Și chiar în acest punct, Universul a ținut musai să-mi vină în ajutor. Scriu cu fereastra deschisă, ca să simt ploaia absolut minunată, cu flori faine lângă mine, tocmai de la mama din grădină. Și de afară se aude o femeie care-mi trece pe sub geam și vorbește la telefon, zicând cam așa: „Apăi... spală-l, îmbracă-l, hrănește-l, du-l, adu-l, fă mâncare, fă de toate. Eu când să mai am timp și pentru ăsta? Degeaba se supără el.”
Însă n-au toate cuplurile cu probleme noroc de vreo Daria cu valiză cu jucării folositoare sub pat și psihologie fină de aplicat pe muritorii ale căror relații pot fi salvate de un threesome repetat, cu sentimente involved. Da, m-a enervat intervenția asta aproape divină a Dariei. Dar cred că, oricât m-a enervat Daria, autorul a obținut cu personajul ăsta exact rezultatul pe care l-a dorit, inducând și cititorului aceleași sentimente și reacții pe care Daria le stârnește celorlalte personaje: atât Rebeca, soția pioasă, cât și soțul ei devin fascinați obsedați de ea, dependenți de prezența ei vindecătoare și împăciuitoare.
Totuși, aș vrea să-l văd pe ăla care n-ar accepta o Daria în familia lui, fie că ar avea sau nu probleme de rezolvat. Asta și în ciuda faptului că, oricât de salvatoare minunată ar fi, Daria este - în cel mai bun caz - o soluție temporară. Ajută fără vreun interes sau scop ascuns, este prietenul apropiat în fața căruia cei doi soți se confesează și nu mai au secrete.
Marea calitate a Dariei ar fi, deci, că nu este egoistă; că nu-i vrea pe cei doi pentru ea, sau nu separat, ci împreună, ca pe un cuplu complet funcțional și fericit, aproape autosuficient. Rebeca are, pentru mine, și mai multe calități: este un personaj simpatic, inteligent, cuminte într-un mod plăcut. Și citește mult. Și abia ce a aflat că-i place să fie femeie, și a și trebuit să se descurce cu a fi (doar) mamă. Este nevoită să își calculeze mișcări care altădată îi erau naturale.
Finalul dă impresia că problemele (chiar și - sau mai ales cele - majore) se rezolvă fără un terț, cu dozarea potrivită a voinței și cu așezarea potrivită a planetelor, a energiilor, cu prioritizarea dorințelor și-a oamenilor care ne populează existența.
Sau cu multă comunicare, dacă mă întrebați pe mine. Dar nu mă întrebați, că nu-s măritată și nu am copii. S-ar putea să mă înșel. Spun cu certitudine doar că această carte e genială și extraordinar de bine scrisă, un must-read pe care mă bucur că nu l-am ratat!
Emilian Galaicu-Păun

Svetlana Aleksievici. Războiul nu are chip de femeie
Svetlana Aleksievici este, înainte de toate, o conştiinţă – atât în operele sale, cât şi în luările de atitudine publice.
Distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură, în chiar anul aniversării a 70-a de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei, „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinţei şi curajului în epoca noastră”, scriitoarea din Belarus Svetlana Aleksievici este, înainte de toate, o conştiinţă – atât în operele sale, cât şi în luările de atitudine publice.
Tipărit în zorii perestroikăi într-un tiraj incredibil de două milioane de exemplare, volumul Războiul nu are chip de femeie m-a bulversat la prima lectură; recitit după vreo trei decenii, în ediţia de la Litera, 2016, mi se pare la fel de percutant. „Mi-am purtat şi eu propriul meu război, se mărturiseşte scriitoarea. Am parcurs un drum lung împreună cu eroinele mele. Ca şi ele, multă vreme n-am crezut că Victoria noastră are două feţe – una minunată, alta cumplită, numai cicatrice, insuportabil de privit…”
Nu voi scoate în evidenţă, citând-o, nici o istorie din cele câteva mii relatate de-a lungul celor cca 400 de pagini – fiecare merită reţinută, fie şi pe motiv că-n spatele ei stă un suflet de femeie. Voi relua însă această subtilă observaţie, prin prisma căreia altfel se arată lucrurile, ceva mai umanizate: „Aş spune chiar că războiul «femeilor» e mai înspăimântător decât cel «al bărbaţilor». Bărbaţii se ascund în spatele istoriei, al faptelor, războiul îi fascinează ca acţiune şi confruntare de idei, în timp ce femeile sunt copleşite de emoţii. Şi încă un lucru – bărbaţii sunt pregătiţi încă din copilărie pentru eventualitatea ca, într-o zi, să trebuiască să tragă. Pe femei nimeni nu le învaţă aşa ceva… ele n-au avut niciodată de gând să facă asta… Indiferent despre ce ar vorbi, (…) în centrul atenţiei e întotdeauna faptul că războiul e insuportabil şi că nu vor să moară. Şi încă mai insuportabil şi mai puţin dorit e să omoare, pentru că femeia dă viaţă”. Venind dintr-o lungă tradiţie („Toată literatura rusă despre asta vorbeşte”), Svetlana Aleksievici dă glas suferinţei; or, „suferinţa e forma superioară a informaţiei, care are legătură cu secretul, cu miezul tainic al vieţii”.
Page 2 of 2