Dumitru Crudu

Afganii care s-au întors. Afganii care nu au mai venit acasă

Primul om la care m-am gândit când am terminat „Afganii”- noua carte a lui Alexandru Vakulovski – o carte de interviuri cu supraviețuitorii războiului din Afganistan pe care imperiul răului l-a purtat vreme un deceniu și ceva, a fost vărul meu de-al doilea, Alexandru Moldovanu, ucis în acel măcel absurd și terifiant. Or, vărul meu Alexandru Moldovanu, la fel ca și consătenii lui Alexandru Vakulovski, a fost înrolat în Armata Sovietică la optsprezece ani, fiind trimis în Afganistan, fără voia lui, de unde însă nu s-a mai întors niciodată acasă. Și ca el nu au fost puțini.

Interviurile lui Alexandru Vakulovski sunt cu atât mai cutremurătoare cu cât și majoritatea protagoniștilor cărții sale au nimerit de mai multe ori sub ploi de gloanțe,  fiind răniți, unii chiar de mai multe ori. Mai toți și-au văzut moartea cu ochii, și au scăpat cu viață doar printr-o minune sau doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Sub ochii lor însă au fost uciși camarazii lor, și nu tot timpul doar de gloanțele băștinașilor care-și apărau patria cu arma în mână, ci și de gloanțele tovarășilor lor de arme. Eroii lui Alexandru Vakulovski au văzut cum colegii lor mureau din picioare. Au găsit trupurile lor fără viață putrezind în dunele din nisip sau printre pietrele din Afganistan. I-au găsit mutilați, cu ochii goliți din orbite, cu testiculele smulse, cu urechile rupte din cap, când nu mai puteau face nimic pentru ei. Dar chiar și atunci când ar fi putut s-o facă, nu tot timpul făceau. Ca atunci când au dat în drum peste un tovarăș de-al lor ciopârțit, cu mâinile și picioarele tăiate, înecat în propriul sânge și implorând ajutor. Un ajutor pe care colegii săi nu i l-au acordat, neriscând să coboare din tancuri și tanchete, pentru a nu fi și ei măcelăriți de băștinașii invizibili care-i pândeau de peste tot. Și au cârnit înapoi, lăsându-l să se stingă în mijlocul drumului.

Cu un gând secret, cu o speranță tainică, am luat în mâni cartea lui Alexandru Vakulovski. Încă de la prima pagină, am sperat că poate vreunul dintre protagoniștii ei să fi slujit împreună cu vărul meu Alexandru, și să mărturisească la un moment dat cum a trăit acesta în Afganistan și cum a fost ucis și de către cine.

Unii dintre eroi cărții lui Alexandru Vakulovski când povestesc despre cum au murit soldați moldoveni în Afganistan, le dau și numele, dar pe toți i-au ținut minte cum îi cheamă,  și eu nu exclud ca unul dintre cei despre care ei au povestit în această carte tulburătoare să fi fost chiar vărul meu Alexandru, care a fost ucis doar la un an după ce a fost trimis în Afganistan.

Vă spun foarte sincer, eu am fugit de armata sovietică timp de șapte ani, după ce vărul meu a fost adus mort din Afganistan. O frică atât de animalică de armata sovietică mi-a pătruns în suflet că am făcut tot ce am putut pentru a fugi de armata roșie, care în mintea mea era un fel de cerc al infernului, de unde oamenii sau nu se mai întorc deloc sau revin cu sechele pentru toată viața. Citindu-i cartea lui Alexandru Vakulovski care e o mărturie  emoționantă despre o mare tragedie, mi-am dat seama ce calvar a îndurat vărul meu Alexandru până să fi fost ucis. Pentru că armata sovietică lupta cu doi dușmani, așa cum povestesc toți interlocutorii lui Sandu, unul din afară și unul din interior. Cel mai periculos dușman era cel din sânul ei. Erau chiar înșiși soldații sovietici, care se dușmăneau între ei. Veteranii, umilindu-i și zvântându-i în bătăi pe bibani, fără nici un motiv anume, doar din plăcere, doar pentru a-și petrece cumva timpul liber, doar pentru a se distra. Bibanii ajungând veterani îi înjoseau la rândul lor pe tilicari, nu că ar fi avut ceva cu ei, ci pentru că și pe ei i-au călcat alții în picioare. Înfricoșătoare mărturia lui Anatolie Deleu, care, devenind veteran, îl snopea în bătăi pe un biban și, deodată, în timp ce-l bătea, a avut un moment de luciditate și s-a întrebat: da oare ce mi-a făcut tipul acesta că-l bat? Nimic. Nu i-a făcut nimic. Dar Anatolie a continuat să-l mardească, pentru că și pe el alții l-au făcut piftie.

„Afganii ” lui Alexandru Vakulovski mi-a amintit de afganul familiei noastre. De Alexandru Moldovanu, de care am fost foarte legat până să fie luat în armată. Pentru că Alexandru era un fel de ocrotitor al meu în sat, nelăsându-i pe copiii mai mari să mă snopească în bătăi. În același timp, îl ajutam și eu, transmițându-i bilețelele sale amoroase, nu înainte însă de a i le citi, unei preafrumoase învățătoare care stătea în chirie la noi, în casă.

„Afganii” lui Alexandru Vakulovski este o carte răvășitoare despre cum au putut supraviețui unii moldoveni în niște condiții foarte dure, în situații limită, într-un război foarte dur și sângeros, păstrându-și intactă un fel de inocență a lor și încrederea în viață. E o carte răscolitoare despre moldovenii care au supraviețuit unui absurd și monstruos război, dar care mi-a amintit și de vărul meu Alexandru, care nu s-a mai întors niciodată acasă, rămânând pentru totdeauna în Afganistan.

Alexandru Vakulovski, „Afganii”, Tracus Arte, 2016

Dumitru Crudu

Învinşi înainte de război

Construit pe două planuri, romanul lui Iulian Ciocan „Iar dimineața vor veni rușii” impresionează din capul locului printr-o construcție foarte solidă. Cele două planuri ale narațiunii se completează de minune. Se intersectează, se întrerup, dar și se continuă. În planul distopic este descrisă o invazie a rușilor din Transnistria care, aproape că peste noapte, ocupă Republica Moldova. Cade și capitala. Când profesorul de limba latină Nicanor Turturică îi zărește pe soldații ruși pe fereastră, mai să-i cadă cerul în cap. Cariera sa universitară, ca și viața sa socială, se termină din acel moment. Dintr-un profesor de limbă latină respectat care joacă șah online până noaptea târziu, devine o paria a noii societăți, care îl lichidează fără jenă, iar după ce dispare, doar un singur om îl mai caută și acel om este bufetiera Raia.

Invazia militară rusă aduce după sine destine spulberate și oameni dezrădăcinați din istorie. Aduce teroare și instalează o permanentă tragedie.

În celălalt plan al romanului, un tânăr romancier, proaspăt absolvent al Universității din Brașov, revenit acasă după cinci ani de studii, tocmai a scris acest roman, cu care merge la o editură. Spre surprinderea sa, însă, editura îl respinge.

În acest plan este consemnată viața tânărului scriitor Marcel Pulbere după terminarea studiilor la facultatea de filologie din Brașov. Acasă, nu numai că îi este respins romanul, dar nu-și poate găsi un serviciu, fiind respins mai de toți cu ostilitate, când aud că și-a făcut studiile peste Prut. Din această cauză, devine o paria a societății, impus să cumpere conserve ieftine și să le vândă mai scump, doar pentru a supraviețui. Tragedia lui Marcel Pulbere, care nu-și poate găsi un job acasă, este tragedia unei întregi generații de intelectuali basarabeni. Școliți în România, aceștia nu se pot integra în lumea basarabeană, care-i primește cu spatele, făcând tot ce poate ca să-i excomunice și să scape de ei. Tânărul scriitor Marcel Pulbere, autorul distopiei despre năvălirea soldaților ruși, este el însuși o victimă a lumii basarabene, de dinainte de invazie, o lume închisă, conservatoare, totalitară și în bună măsură românofobă.

Iată de ce între Marcel Pulbere, autorul distopiei, și Nicanor Turturică, profesorul de latină din romanul din roman există foarte multe similitudini. Ambii sunt niște victime. Ambii au de suferit de pe urma lumii în care trăiesc. Iar Nicanor Turturică este chiar un avatar al lui Marcel Pulbere, autorul vrând să ne spună prin aceste apropieri până la contopire că societatea basarabeană de până la invazia rusă era deja învinsă. Fiind ocupată chiar de moldoveni. De moldovenii cu o mentalitate sovietică, care au pus-o pe butuci. Până a fi ocupată de soldații ruși, ea deja era ocupată de sovieticii din noi. De aia soldații ruși așa de ușor trec Nistrul și ocupă fără nicio împotrivire Chișinăul.

„Iar dimineață vor veni rușii” este unul dintre cele mai bune romane publicate de vreun autor din Republica Moldova după 2000. E un roman solid, viguros, foarte bine scris, cu o structură impresionantă, bine gândit și foarte bine închegat. Pigmentat cu umor (cât fac numai numele personajelor), romanul se citește dintr-o răsuflare. Sper să aibă cât mai mulți cititori.

Carmina Trâmbiţaş

„Afganii”

În 2011 apărea o carte eveniment cu interviuri ale supravieţuitorilor foametei de după cel de-al II-lea Război Mondial, „În gura foametei. Mărturii ale supravieţuitorilor” de Alexei Vakulovski (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti). Acum, în 2016, este editată, în sfîrşit (trebuia să apară în 2001), o carte asemănătoare din mai multe puncte de vedere, „Afganii” de Alexandru Vakulovski (Tracus Arte, 2016), care sperăm să aibă acelaşi succes precum „În gura foametei”, ajunsă deja la a treia ediţie, după care s-a făcut şi o piesă de teatru de mare succes („Copiii foametei”, Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Chişinău, regizor: Luminiţa Ţîcu). Alexandru Vakulovski este fiul lui Alexei Vakulovski („Afganii” e dedicată memoriei „tatălui meu, Alexei Vakulovski”), iar interviurile cu soldaţii basarabeni care au luptat în războiul din Afganistan au fost făcute tot doar cu antoneşteni, consătenii autorilor. Ambele cărţi au stat îndelung „la sertar”, deşi iniţial au fost acceptate de edituri mari din România, dar – după ce editorii vedeau despre ce e vorba în cărţi, probabil că se temeau să le editeze, oricum, au tot amînat publicarea.

„Afganii” este compusă din 11 interviuri cu foştii soldaţi basarabeni care au luptat în războiul din Afganistan (1879-1989) – fiecare interviu merită să stea între două coperte! –, încadrate de prefaţa profesorului Ion Xenofontov (care şi-a făcut doctoratul despre Războiul din Afganistan exact în acelaşi oraş (Cluj-Napoca) şi în aceeaşi perioadă în care Alexandru Vakulovski era student la Litere) şi o serie de scrisori din Afganistan + o postfaţă, un eseu foarte serios al lui Alexandru Vakulovski, un mic dicţionar de jargon „afgan” şi cîteva fotografii cu protagoniştii cărţii.

Cei 11 foşti luptători intervievaţi (Victor Pricop, Ivan Spatari, Mihail Malancea, Feodor Morar, Vasile Midrigan, Ivan Oprea, Stepan Gaidău, Serghei Bejenaru, Veaceslav Bojoncă, Anatolie Deleu şi Valeriu Morari) acoperă toată perioada Războiului din Afganistan (1979-1989), primul, Victor Pricop, intrînd în Afganistan înaintea intrării oficiale a trupelor sovietice în Kabul, iar ultimul, Valeriu Morari, ieşind din Afganistan cu cîteva luni mai tîrziu decît se retrăseseră – oficial – trupele sovietice. Apoi, sunt amintite, discutate şi analizate toate temele legate de acest război nedrept în primul rînd faţă de poporul afgan şi faţă de aceşti tineri de 17-18 ani, aruncaţi direct de pe băncile şcolii medii într-un război care numai al lor nu a fost. E adevărat că toţi băieţii au (un fel de) umor şi ştiu să glumească sau să vorbească cu detaşare despre grozăviile prin care au trecut, dar temele sunt foarte serioase şi deosebit de grave. O carte vie de istorie foarte recentă care trebuie neapărat citită!

Alexandru Vakulovski, „Afganii”, Tracus Arte, 2016

Cătălin Stanciu

Simona Antonescu, „Darul lui Serafim”

„Darul lui Serafim”, apărut în 2016 la Editura Cartea Românească, este un roman cu trei povestiri, cu personaje diverse, diade de prietenie interesante, ce sunt unite de un personaj misterios, profetul cerșetor Serafim - despre care nu știm mare lucru, nu știm cum a ajuns cerșetor, ce s-a întâmplat cu viața lui. Serafim este un simbol ce dă sens cărții.

Faptul că romanul este în trei planuri ce se suprapun și se întretaie creează o dificultate de înțelegere a firului epic, narativ și poate duce la o oarecare confuzie. Fiecare povestire are un început aproape identic. Imaginile se suprapun caleidoscopic, uneori amețitor. Acest tip de scriere te obligă la un plus de atenție, de concentrare pe subiect, personaje și te ține în priză pe tot parcursul lecturii. Este uneori necesar pentru a evita posibile erori, să faci cale întoarsă spre pasajele anterioare pentru a le desluși mai clar povestea. Sunt bine construite începuturile și finalurile, o atenție aparte acordată acestora. Se remarcă atenția pe care autoarea o acordă detaliilor: un mic amănunt poate deveni element de bază, ca și cum o frunză ar fi mai importantă decât întreg anotimpul, decât toată toamna.

În prima parte a cărții am avut impresia că sunt la orele de psihologia familiei sau de psihoterapie sistemică, pentru că am început să fac un fel de genogramă a familiei Malaxa și un arbore genealogic, căci altfel riscam să pierd șirul personajelor. Figurile feminine, la fel ca la evrei, dispar din această înșiruire. Am stat cu creionul în mână și notam numele personajelor, de parcă aș fi citit din clasicii ruși, pentru că la Dostoievski, Tolstoi, Cehov este ușor să încurci numele personajelor, deoarece se folosesc succesiv prenumele sau doar numele și alte ori întregul nume.

Mi-ar fi plăcut ca două personaje să nu dispară așa de brusc. Au ieșit din scenă fără să dea un semn că ar vrea să-și încheie rolul. E vorba de fratele lui Iancu, Panait cel plecat la Galați. Cei doi frați au tăinuit planuri comune și ar fi fost interesant să vedem ce soartă a avut și Panait. Despre Iancu aflăm că este stră-străbunicul lui Nick Malaxa pe firul genealogic: Mihalache – Iancu – Neculai – Costache – Niculae (adica Nick). La fel dispare pe nepusă masă și Rudi, prietenul vesel, exuberant al lui Nick din studenția de la Karslruhe.

Romanul străbate mai bine de 100 de ani, din 1818 până în anii crizei economice din 1932 - 1933. În perioada asta de timp asistăm la schimbări de mentalitate în societatea românească, orientarea dinspre agrar spre industrial, trecerea de la perioada fanariotă la monarhie etc. Avem o societate românească ce lasă în urmă tradiționalismul spre un modernism mai facil și fără regulile stricte pe care le presupunea o societate tradițională. Din păcate, se pierde simbolismul, care este înlocuit cu superstiție, care este o formă inferioară a religiosului.

În prima parte avem de-a face cu ritualurile și gândirea magică a lui Mihalache și a străbunilor zagorieni (cei de peste munte), care i-au făurit timp de un secol un drum și care se împlinesc prin Nick Malaxa: „Inima lui văzuse o taină, ca și cum moșul Mihalache și cu moșul Iancu deschiseseră pentru el, preț de numai o clipă, ușa către viitorul întregii lumi, iar el zărise o frântură din zilele ce vor urma, destul cât secretul să i se încrusteze pentru totdeauna în suflet. Cel ce știe stăpânește pe cel ce nu știe.” (pag. 39)

Dacă Nick mergea la Serafim pentru a înapoia ceea ce străbunii investiseră îl el, în următoarele două povestiri avem de a face cu un ritual banal, superstițios, fără esență magică ori mitologică. Celelalte personaje – la fel cum astăzi mulți merg la numerolog, astrolog, - mergeau pentru a avea noroc în afaceri, viață personală, sănătate etc.

Serafim, profetul cerșetor, cel care afla taine și făcea legături nebănuite între ele, Serafim este cel care-și strângea umerii la spate asemenea unui vultur (probabil că erau urmele aripilor unui înger), el, Serafim este cel mai iubit de Dumnezeu și care se află aproape de Dumnezeu. În angeologia creștină serafimii sunt îngeri de rang superiori.

Avem personaje interesante și contradictorii: dacă Nick Malaxa își împlinește străbunii, vrea să fie ca ei, Aglăița Vlădoianu făcea tot posibilul să iasă din umbra tatălui, generalul Vlădoianu, chiar și printr-o amiciție considerată nepotrivită cu Magda Filipescu, o tânără nonconformistă și ironică, indezirabilă pentru că era divorțată și o feministă a acelor ani. În societatea interbelică, în ciuda încercării de modernism, religiozitatea habotnică se împletea de minune cu snobismul familiilor bune. Până și concursul Miss România era, printre alții, organizat de către societatea femeilor ortodoxe. Să nu uităm că în perioada interbelică Romania a avut un prim ministru care a fost patriarh - Miron Cristea (1938 - 1939), dar și mișcarea legionară a avut un cuvânt mare de spus. Simona Antonescu deschide și prin acest aspect discuții care interesează din punct de vedere istoric sau sociologic.

Pe lângă Serafim și Nick Malaxa sunt și alte personaje bine definite, chiar dacă se află în plan secund. Vorbesc de Serioja, un fost conte rus care pe când era copil, în împrejurările revoluției bolșevice, și-a pierdut părinții, dar și statutul, Magda Filipescu, un personaj feminin provocator și intrigant. Un alt personaj aparte este Zizi Moruzi Slătineanu, o personalitate fragilă, vulnerabilă, de tip bordeline, pendulând între anhedonie, depresie și zvâcniri de veselie, vitalitate și viață. Aceasta îl pierde pe fiul Luca în urma unei banale operații de apendicită. Pasajele în care Luca încearcă să rămână treaz în timpul operației pentru a putea să le povestească colegilor de la școală, cu de-a amănuntul, ce s-a întâmplat în sala de operație, sunt de o finețe aparte: „Nu am vrut să inspir. Am deschis larg ochii, ca să vadă cel care-mi ținea tâmplele că nu sunt pregătit și să nu irosească gazul degeaba, pentru că nu-l voi inspira.(...)I-am auzit spunând că este foarte bine. I-am auzit spunând că vom începe curând. Apoi m-au chemat pe nume. Am zâmbit fără să deschid ochii, pentru ca ei să vadă că sunt aici, că mă simt bine și că prefer să îmi odihnesc pleoapele încă un minut.”(pag. 208)

La fel ca în prima sa carte, „Fotograful Curții Regale” (2015), Simona Antonescu acordă importanță adevărului istoric, chiar dacă mai schimbă nume, situații și întâmplări. „Darul lui Serafim” este și un roman al high life-ului monden bucureștean, cu seratele de jazz și dansate, dineurile familiei regale, competiții sportive etc. „Darul lui Serafim” merge pe linia romanului clasic, așezat domol printre metafore și elemente stilistice curate și frumoase.