Grimus

Panikon !!!!

Muzicisifaze.com consideră acesta ca fiind albumul anului 2008 în România. Eu am lucrat cu formaţia asta un an de zile, şi totuşi nu pot să ignor faptul că nu se cântă deloc în limba română. Compoziţiile sunt deosebite; albumul este omogen, cu un „sound” actual, din sfera britanică, dar nu se înţelege mult din ceea ce se cântă, nici nu primeşti versurile scrise în vreo cărticică. Pentru mine, versurile sunt ca frişca pe tort; ele adaugă la farmecul muzicii. Pe lângă “hiturile” Different Colored Shoes, Confused, In A Glimpse, descoperim aici şi alte piese deosebite precum Ready For It, ce se dovedeşte a fi un fel de Sunday Bloody Sunday pentru Panikon.

Political Animals trebuie ascultat dimineaţa, vara, cand primele raze solare încearcă să pătrundă în dormitor prin geamul întredeschis. Multe piese, precum Just Pray, au fost prea “dichisite” în studio. Poate forma mai brută (versiunea originală) sună mai bine şi va fi preferată în continuare de fanii mai vechi la concerte. Aici nu găsim Solitude, piesa cu care Grimus iese din anonimat, şi care a fost votată piesa anului 2006 la City FM Bucureşti…

Se simte că aceasta este probabil cea mai scumpă producţie autohtonă de muzică alternativă. Consider Grimus cea mai talentată formaţie autohtonă din “noul val” (TOT respectul pentru Valentin Raucă, micul geniu din spatele muzicii şi a versurilor). Din păcate, efectul scontat este diminuat de lipsa unor versuri digerabile in limba ţării unde formaţia este activă. Acesta rămâne marele lor handicap în drumul spre succes. Albumul anului 2008 în România? DA, foarte probabil un album care merită avut în casă, pus pe raft lângă celelalte CD-uri originale de colecţie, dar sunt prea multe motive concrete să nu putem acorda nota maximă posibilă la Click-Zoom-Bytes.

 Richard CONSTANTINIDI

2008, Cramps/InMusica. 2008. Panikon

Mihail VAKULOVSKI

Suprema mîndrie a vulturului faţă de cioară

„Dacă viaţa e poezie, moartea-i titlul ei”

Marius Oprea e un poet special, care nu scrie poezie pentru a o publica, pentru el poezia fiind ceva intim, despre sine („Stau în mijlocul cuvintelor între pahare şi / încet încet fac poezia. Vreau să scriu despre mine. / O livadă după grindină. / Despre omul acesta îmbătrînit”), doar pentru prieteni. „Gestul de a publica un volum de poezii l-am privit mai degrabă ca pe un gest intim, destinat prietenilor, destinat mie însumi. Drept să spun, sînt rezervat în ceea ce priveşte, eu ştiu, funcţia socială a poeziei, cel puţin în momentul de faţă”, îmi spune Marius în interviul din care publică şi pe coperta a IV-a, fragment din răspunsul la întrebarea despre poezia care ţine de foame: „Să scrii o poezie care ţine de foame este, să spun aşa, practic imposibil. Este un vis atît de greu de realizat, un vis pe care atunci cînd poezia îl va atinge vom trăi cumva într-o lume poate asemănătoare celei descrise de Tomaso Companella în "Cetatea Soarelui", acolo unde poeţii şi intelectualii sînt, să spun aşa, vîrful şi modelul întregii societăţi. Or, şi în momentul de faţă, ca şi înainte de 1989, şi nu numai în România, ci peste tot în lume, sîntem departe de aşa ceva. Poeţii nu doar că sînt o elită a lumii în care trăim, ci sînt priviţi ca un soi de excrescenţă inutilă, ca un fel de apendice al lumii”. Tocmai de aceea Marius scrie rar poezie, dar cînd scrie – îi transmite poeziei energia, puterea („Cine nu vede puterea e orb. / Cine o ascultă e surd”), curajul, eroismul, frica, dragostea adevărată („Dragostea faţă de părinţi este egală cu teama în faţa morţii”) stările sale şi chiar pauzele sale de respiraţie. Deşi e o carte originală de poezie, în „America! America!” Marius Oprea salvează şi texte mai vechi, din celelalte cărţi de poezie, „Pauza de respiraţie” şi „Solo de tamburină”. Textele noi au alcătuit volumaşul underground „Oprea, eroul”, pe care l-au citit însă doar prietenii cei mai apropiaţi ai eroului Marius Oprea, o cărţulie foarte rară, cu litere foarte mici, ca nişte furnici care se mişcă de la „Oprea, eroul” (titlu) la „Oprea (eroul)” (autograf). Faţă de „Oprea, eroul”, „America! America!” are un CD audio care trebuie ascultat - în maşină, acasă sau la serviciu, într-o pauză de respiraţie... Dar recomand mai întîi să citiţi cartea, altfel nu ştiu dac-o să simţiţi la lectură nostalgia şi căldura poeziei lui Marius Oprea, care parcă dispar la lectura grăbită cu vocea sa super cizelată la radioul unde şi-a încercat multă vreme puterea („puterea ta sînt cuvintele tale”). „America! America!”, poemul care dă titlu cărţii, e un vis al eului poetic („America mea, dorinţa fierbinte de a avea o femeie, / acolo, pe o saltea, / sub un deal tot timpul verde şi plin de păpădii”), o înjurătură a bunicului („futu-i America mă-sii”) şi o fată, care „tresălta uşor / sub apăsarea mea nepricepută, spunându-mi: / Iubitule, mă dor sînii”. America e poezia, personaj foarte important pentru Marius Oprea, înlocuiţi „America” cu „poezia” şi vă veţi convinge. Tocmai de aceea scriitorul visează să scrie o poezie care să ţină de foame. Deocamdată scrie o poezie foarte exactă şi foarte frumoasă: „În oraş e linişte. / E linişte în mine. / O inimă bate în cer” („Despre tristeţe”). Marius Oprea e un poet care a descoperit demult „ce e mai important: să scrii pentru oameni sau să trăieşti între oameni”, chiar dacă nu vrea să recunoască asta.

Marius Oprea, „America! America!” (poezie), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008

Mihail VAKULOVSKI

Generaţia lui Pelevin

Am descoperit nişte site-uri ruseşti cu cărţi audio, din link în link, pornind de pe site-ul scriitorului Victor Pelevin (http://pelevin.nov.ru/audio/). Am găsit mult Dostoievski, Gogol, Tolstoi, Ilf & Petrov, Lermontov, Harms… Îmi amintesc de frica majoră a lui tata - nu cumva să orbească şi să nu mai poată citi... Cînd m-aş fi dus acasă i-aş fi dus cîteva DVD-uri cu cărţi de ascultat, chiar dacă ştiu că nu i-ar fi plăcut ideea. Mi-a fost şi prof şi am scris o dată o compunere, printr-a IV-a, în care scriam despre poveşti, pe care le-aş citi sau le-aş asculta citite de bunică-mea şi l-am mîniat cu faza asta: cum adică să-ţi citească altcineva, eşti mare boier?

 Am început ascultarea literară cu „Generaţia P” de Pelevin. Mi-am cumpărat cele două volume de "opere complete" (de fapt, le-am primit de la iubită-mea: „pentru traducătorul familiei”), dar mereu am amînat lectura, din cauza altor cărţi, despre care trebuia să scriu, cărţi împrumutate, cărţi ale prietenilor, cărţi pe care urma să le traduc ş.a.m.d., aşa că am băgat-o în MP3. (OK, am ascultat înainte poezie, „cărţi” întregi, dar niciodată un roman de la un capăt la altul). La noi primul care a avut ideea cu audio book-urile a fost Un Cristian, dar a rămas un act underground, nu comercial.

 Ceva de vis, magnific. Actorul citeşte perfect textul, iar pe fundal e o muzică mai mult pentru generaţia Mc Donald’s decît P, dar care nu te enervează, ci te face să te concentrezi şi mai mult asupra textului. Am ascultat romanul în drum spre serviciu şi în drum spre casă, în timp ce mă uitam la fotbal sau handbal (feminin)... Practic mi-am ocupat timpul altfel oarecum mort, am acoperit cu „lectură” perioadele de timp cînd n-aş fi putut face altceva decît să mă gîndesc la ale mele (vai de mine...), să aud discuţiile din autobuz sau comentariile (de obicei imbecile ale) ziariştilor sportivi. La astfel de audiţii nu poţi să înţelegi chiar totul, e posibil să pierzi detalii importante, te trezeşti gîndindu-te la altceva, îţi mai sună telefonul celular şi pauzele dintre audiţii pot fi mai mari decît la lectură, dar audiţia literară merită sută la sută. Gata, m-am virusat şi am de gînd să citesc şi cartea, să ascult şi alte cărţi şi, în general, MP3-urile cu cărţi fac ca literatura să-i ia faţa muzicii şi în pauze, nu numai în momentele de linişte.

 „Generaţia P” e cel mai cunoscut roman al unuia dintre cei mai populari scriitori ruşi contemporani, alături de Victor Erofeev şi Sorokin şi de mai vîrstnicii Venedikt Erofeev şi Yurii Mamleev. Personajul principal al romanului este Vavilen Tatarskii, care face parte din Generaţia P, care a ales Pepsi Cola, fără să-şi dea seama. Pelevin povesteşte cum generaţia P alege Pepsi (exact ca şi generaţia dinainte – „alege” ce i se dă, fiindcă, de fapt, nu are de ales), porneşte de la prima reclamă a băuturii Pepsi Cola, aceea cu maimuţele în care maimuţa care bea Coca Cola rămîne maimuţă, iar maimuţa care bea Pepsi urcă într-un jeep plin de gagici şi merge spre mare. Şi-n Rusia, locul acţiunii (fireşte), maimuţele urcă în jeep-uri pline de gagici, spune Pelevin, dar, continuă el, să trecem la oameni. Tatarskii e un fost filolog care după căderea URSS încearcă să treacă cum poate prin perioada aceea de tranziţie, lucrînd vînzător într-un butic (interesant cum personajul îi judecă în acea perioadă pe oameni după mîini). Dar într-o zi la butic se opreşte un fost coleg de facultate, care avea o firmă de reclame şi astfel Tatarskii devine copyrighter, chiar la începuturile domniei reclamei într-o ţară. „Există mai multe descifrări ale titlului romanului, spune Pelevin într-un interviu pentru Observer (http://pelevin.nov.ru/interview/o-obsrv/1.html). În primul rînd titlul „Generaţia P” e legat de „Generaţia X”. În al doilea rînd, titlul e legat de acel cuvînt rusesc care e folosit la sfîrşitul cărţii. E vorba de cuvîntul rusesc „pizdeţ”, care e un cuvînt foarte dur. Astfel, denumirea cărţii se descifrează şi ca Generaţia Pizdeţ, adică generaţia care se trezeşte faţă în faţă cu catastrofa. Iar acum unele ziare au hotărît că e generaţia lui Putin. Aşa că puteţi descifra titlul cum doriţi”, spune Pelevin.

„Generaţia P” nu e doar despre copyrighteri şi lumea lor văzută din interior, ci şi despre jertfele lor, despre societatea care inevitabil se uită la TV, care e teritoriul reclamelor. Pe lîngă subiectul care se dezvoltă în jurul personajului principal, „Generaţia P” e şi un text închegat de multe teorii originale, nu degeaba unii critici l-au numit „roman filozofic”. Cartea se termină în momentul în care Tatarskii devine – volens-nolens – soţul unei zeităţi, şi primul lucru pe care-l face din această postură e... interzicerea băuturii Pepsi Cola:D. Un roman de devorat-consumat-citit-ascultat.

Nouă vieţi într-o mie de pagini. Şi va urma

de Veronica D. NICULESCU

 Sunt fericită să primesc, cu dedicaţie din partea autorului, “o carte cât o viaţă”. “Opere I. Julien Ospitalierul” şi “Opere II. Submarinul erotic”, de Emil Brumaru, proaspăt apărute la Editura Polirom. Sunt, iată, nu una, ci două cărţi. Dar vieţi, câte vieţi să fie înăntrul copertelor albe, într-o mie de pagini?

Despre viaţa adevărată a poetului ne vorbeşte el însuşi, într-o autobiografie seducătoare, scrisă însă la persoana a treia, cu detaşare şi umor; un adevărat roman concentrat în unsprezece pagini. Dincolo de aceasta urmează viaţa “de hârtie”, opera poetică – iar aici, în cele o mie de pagini cât însumează volumele, îţi vine greu să crezi că nu e vorba de nouă magice vieţi, ca ale motanului Scămoşilă. Ca un dar neaşteptat, paginile conţin manuscrise în facsimil şi desene ale autorului, unele făcute pe când avea doar 19 ani.

Dar să începem cu începutul. Cronologia ne poartă de la naşterea lui Emil Brumaru, în 1939, în Basarabia, ne plimbă prin vacanţele de la Curtea de Argeş – unde copilul de cinci ani se îndrăgosteşte de bila roşie de biliard – apoi îl vedem pe micul Emil plângând când mama nu îi aduce de la Iaşi sacul cu cărţi promis. Presărată cu consemnarea unor “evenimente” precum “Este atacat şi trântit la pământ, în drum spre şcoală, de curcanul doamnei Manolache”, autobiografia din anii copilăriei este absolut fermecătoare.

În 1957, Emil Brumaru îşi arde manuscrisele, după o ceartă cu mama; va rescrie din memorie. Din 1966, când îşi cumpără la Dolhasca o maşină de scris şi debutează în “Luceafărul”, încep să apară în viaţa poetului figurile care l-au sprijinit şi influenţat: Adi Cusin, Leonid Dimov – “care îl declară pe loc oniric” – Mircea Ivănescu, Ştefan Bănulescu, Florin Mugur sau Lucian Raicu.

Încântător un moment consemnat în 1971 - tatăl scriitorului îşi notează pe o coală: “Azi, 18 ianuarie 1971, ora 8 şi 25, au fost recitate la radio, la Momentul poetic, de către actorul Ion Caramitru, patru poezii de Emil Brumaru…”.

Dincolo de această cronologie desfăşurată din 1939 până în 2008, încep cele nouă vieţi de poet. Sunt reunite poezii din volume precum “Versuri”, “Detectivul Arthur”, “Julien Ospitalierul” sau “Cântece naïve”, până la mai recentele “Submarinul erotic”, “Infernala comedie”, “Cântece de adolescent” sau “Ne logodim cu un inel de iarbă” (carte-obiect de artă, apărută în 2008 într-un tiraj restrâns), dar şi numeroase poeme din periodice.

Primul volum are o prefaţă semnată de Alex. Ştefănescu, începută sub forma unei confesiuni din 1970, când criticul ce încă nu terminase facultatea a deschis o carte ce purta un nume atât de frumos, încât părea confecţionat – Emil Brumaru – iar înăuntru a citit: “Fecioarele se încurcau în gene, / Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene.”

La început de secol 21, „...poetul trăieşte într-o lume preindustrială. Circulă cu diligenţa sau cu dirijabilul, ascultă muzică la gramofon, bea apă din cişmea, mănâncă dulceaţă de trandafiri, se îmbracă în haine de borangic”, spune Alex. Ştefănescu despre poetul care „ne recucereşte cu fiecare nou text”.

Emil Brumaru este cel de-a patrulea scriitor român publicat în noua serie de „Opere” a Editurii Polirom, după Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian şi Radu Cosaşu. Volumele sale vor fi urmate de încă unul sau două, cuprinzând de această dată proză, eseuri, corespondenţă.

Foto: Coperte Brumaru