Radu Nițescu

 

(din vol. Dialectica urșilor,

în pregătire la Casa de Editură Max Blecher)

 

A fost o vreme cînd fiecare
avea tatăl cel mai puternic,
fiecare știa, dacă tații din cartier
s-ar lua la bătaie,
al lui ar rămîne ultimul în picioare.
S-a dus, și acum urc pe lîngă tata
scările la spital.
Paznicul se uită în cealaltă parte,
și urc în ritmul lui, încet,
cîrje sună urît, dacă vrei
putem inventa alt cuvînt.
În sala de așteptare,
taică-miu e mic și speriat și
se ține greu pe picioare,
între alte zeci care caută
doctorul din priviri.
Nu prea știu ce să zic, ce să fac,
a sărit o siguranță.

Sînt două pietre,
măricele,
mi-a dat un medicament și
cînd se termină, mai vedem.

 

(selecţionerul lunii mai 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Bogdan Munteanu)

 

Alex Văsieș

Bucuria grădinarului

(poemul face parte din volumul Instalația, în curs de apariție la Cartea Românească)

Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate.

Munţii ce domină oraşul sînt mai bogaţi dimineaţa,

cînd lupinii se retrag după ce au luminat toată noaptea

ca nişte zgîrie-nori, cînd racheta rătăcită

schimbă totul în dealuri italiene.

În dreptul lor, muzica din căşti ajunge la calitatea ei

cea mai proastă, 2 secunde linişte, pe unde ies

amiezele călduroase, perii încep să se dezgheţe.

Eu cred că se întrerupe pentru că cineva mă caută,

dar nimeni nu face nimic toată ziua, un fel de ceaţă

pluteşte în cap şi mi-e ruşine să mă uit în ochii colegilor.

O fată, Alexandra, are o bluză cu pisică pe abdomen,

şi cînd aude numele băiatului care a futut-o de mult,

în cramă, un ciocănel în gura pisicuţei o scoate din sală,

injectîndu-i ochii cu apă înverzită de lintiţă.

Îi spulberă tranziţiile.

Cealaltă fată are o inimă aurie, străpunsă de o dungă

de transpiraţie deasupra buricului. Inima aurie îi pune piedici,

gîfîie cînd ajunge acasă, singurul lucru care o înduioşează

e propria respiraţie – într-o buclă temporală, neajutorată, spre moarte.

Ferită de îngheţ, muşcata Eva, din Grupul Îngerilor, are bucle

bogate, mirosul ei de lămîie îndepărtează ţînţarii.

Şi totuşi ele spun Fantasy Hot Pink şi Glow in the Dark.

De ce vă chinuiţi voi, fetelor, la prima oră?

De ce vă chinuiţi, în loc să ne păstrăm pentru

mai tîrziu, cînd s-ar deschide o mică primăvară,

unde ne-am putea adăposti?

Frigul a omorît cactuşii iarna trecută, doar rîul peste pajişte

şerpuieşte în arabescuri inegale.

Fiţi voi forţa mea proaspătă, speriate în tufele de buxus.

Departe, focuri mari de ierburi, fumegînd pe coline.

Unde imaginea încetează, cresc trestii lungi cu frunze tăioase.

Nu vă bateţi joc de mine

fiindcă mă dau pe lîngă voi ca Lonicera flamă-aurie.

Mai bine să facem ture pe cîmp, curse după fluturii galbeni,

pe lîngă obloanele mucegăite. În jurul bolovanilor încadraţi de urzici,

să ne sufocăm în macii de la marginea lanului de grîu.

Să vînăm guzgani, dacă nu, să găsim tunelul din rapiţa sălbatică.

Trecerea spre căsuţa din bambus, unde vă ofer prietenia delicată

a frăţiorului care va culege pentru voi fructe roşii,

desculţ prin nisip vă aduce un cuib călduţ de pasăre.

Spuneţi voi gîndurile mele, – le-am gîndit în urmă cu o lună.

„Un val care la sfîrşit iese din sinusoidare, se nivelează

şi ne linişteşte pentru că ni se pare că-l putem imita.”

Spre seară, abia, Dumnezeu să ne culce la pămînt

ca pe grîul verzui, într-o stagiune intermediară.

Curentul de la mal să fie contragreutate, să nu putem

pleca, să ne strice de tot încrucişările nesperate.

 

(selecţionerul lunii aprilie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Marius Conkan)

 

Aleksandar Stoicovici

asta era copilăria noastră

 

în pielea încinsă a cailor
apăsam bucăţi mici de tămâie cu degetele
ne imaginam că batem pietre scumpe
într-un anotimp ce mirosea de cele mai multe ori
a departe şi a mâl

dar caii erau îngropaţi la intrarea în casă

cu lanţurile de la cădelniţă aşezate în jurul ochilor
şi asta era copilăria noastră

în nopţile tăcute de august
auzeam albinele zburând pe sub pământul uscat
cerul atârna într-o plasă imensă de peşte
până aproape de frunţile noastre
intram în Dunăre şi Dunărea era întunecată
ca şi când toate nopţile de până atunci s-ar fi îmbibat în apă

luna era prinsă în trestii
şapte cete de îngeri cu palmele însângerate
o legau în curele de piele şi o trăgeau în adâncuri
noi adunam lacrimile de pe obrajii lor şi fugeam în sat
arhanghelul Gabriel suna în goarnă dezlegarea la peşte
şi asta era copilăria noastră

(selecţionerul lunii mai 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Bogdan Munteanu)

 

Răzvan Pricop

 

abator

 

am locuit câțiva ani într-un bloc,

aproape de gardul unui mare abator.

 

acolo, pe vremuri, tații și fiii și-au irosit tinerețea

și au adus gloria unor hale sângerânde

și pline cu aburi

 

acum, nu se mai taie nimic.

e un doliu prelungit

după ultimul animal.

 

prin betonul platformei, a străpuns iarba.

 

odată, m-am ascuns printre fiare,

într-un malaxor,

mi-am auzit inima și am fugit.

 

(selecţionerul lunii aprilie 2016 la

TIUKpoemul săptămînii

este Marius Conkan)