Constantin Cheianu

Sex & Perestroika

Statul se luase la trântă cu noi

 

Până la urmă, ne-am lăsat păgubaşi şi o luarăm spre casele cui ne are, discutând în grupuri cum să găsim duminica viitoare ac de cojocul soldaţilor. În ce mă priveşte, flegmatic cum sunt, nu m-am grăbit să mă amestec cu ceilalţi, mai ales că îmi lipsea un pantof. Chiar dacă l-aş fi avut, ideea să mă mai expun în faţa unor soldaţi smintiţi, care Dumnezeu ştie cu ce puteau să ne uimească peste o săptămână, nu îmi surâdea. Statul îmi declarase război deschis, am înţeles foarte bine lucrul acesta, nu aveam nevoie de probe suplimentare. Încă o ciocnire cu soldaţii nu ar fi însemnat decât nişte vânătăi în plus, şi eu îmi doream un salt calitativ. Analizând lucrurile la rece, am văzut că se întâmplase ceva epocal, de fapt. Statul sovietic se încăierase cu noi! În loc să ne împuşte ori, cel puţin, să ne aresteze, cum obişnuia ori de câte ori i se năzărea că îl tracasăm, se luase la trântă. Nu era acesta un semn clar de respect?! De fapt, ceea ce vroia statul era să avem o înţelegere: „Nu vă băgaţi”, ne sugera cu referire la Piaţa Biruinţei. „De acord”, i-am zis eu, mai ales că existau atâtea alte locuri de băgat. Chit că tot statul a fost acela care, peste doar câteva luni, la 27 august, avea să zică „Acum, băgaţi-vă!”, cu referire la aceeaşi piaţă. Şi s-a făcut Marea Adunare Naţională. Şi piaţa a ajuns să se cheme „a Marii Adunări Naţionale”. Peste alte câteva luni însă, la 10 noiembrie, statului îi veni din nou să zică „Nu vă băgaţi”, cu trimitere la Minis­terul de Interne, şi, fiindcă nu l-am ascultat, ne-a cotonogit rău de tot. A lipsit puţin să împuşte în noi. Ideea era că, de fapt, nu trebuie să facem nimic, statul îşi lua totul asupra lui. Se oferea cu toată generozitatea să fie şi reacţiune, şi revoluţie, la alegere. Ori ambele concomitent. Adică, făcea tot ce doream noi şi încă pe banii lui. Nu trebuia decât să-l privim şi să primim. Eventual, să-l aplaudăm. Unora li s-a părut o chestie aşa mişto. Mai puţin mie. Să depind de capriciile unui stat aşa de schimbăcios? Ce garanţie aveam că, într-o bună zi, nu îi vine, de pildă, să redenumească piaţa în „a Biruinţei” şi să nu mai dorească niciun fel de schimbări? Democraţie pe degeaba se găseşte – ştiţi şi voi foarte bine – acolo unde caşcavalul este la acelaşi preţ. Mi-am analizat posibilităţile, mi-am cântărit şansele. Am văzut că redute de cucerit se găsesc peste tot: în ziare, la serviciu, în teatrul naţional, în stradă, în literatură, în blocul în care locuiam. Pentru că peste tot era neadevăr, şi peste tot neadevărul acesta era păzit de câte un mic comitet central. Vouă vă place să vă bateţi cu militarii? Foarte bine, eu, vorba lui Lenin, voi merge pe altă cale. Eu voi eroda regimul din interior, ca o carie. Să fii nemulţumit de toţi şi de toate, să-ţi exprimi mereu şi peste tot dezacordul, să sfidezi, să nu te temi să spui ade­vărul, să critici, să întârzii la serviciu, să înfrunţi superiorii, să sabotezi locul de muncă socialist, să faci sex la birou!…

 

„Make Love, Not War!”

 

Ei bine, da! Să faci sex la serviciu! Când, în biroul de la Uniunea Teatrală, mâna mea a pătruns în chiloţii Marcelei Bevziconi, punându-mă în faţa conflictului clasic dintre sentiment şi datorie, am optat pentru singura soluţie posibilă: datoria. Eram obligat să compromit comunismul. Mai târziu, când am văzut că nimic – nici articolele publicate în ziar, nici protestul în piaţă – nu are efectul scontat şi nu îţi dă sentimentul unui triumf asupra siste­mului, comparabil cu cel furnizat de amorul la serviciu, am realizat câtă dreptate a avut mâna mea. Mi s-a părut şi mai perspicace peste ani, când am văzut în ce fundătură ne-au dus noii guvernanţi. Aşa că am făcut sex la Uniunea Teatrală. Staţi însă că, până atunci, urma să ajung într-un picior acasă, la 12 martie 1989, trebuind, în troleibuz, să fac puţin teatru. Numai aşa, strâmbându-mă de o durere falsă, i-am făcut pe călători să înţeleagă că nu de flori de cuc mi-a venit să umblu prin oraş fără un pantof. Laudă domnului că nu aveam ciorapul găurit, ca şi domnul Paul Wolfowitz, directorul Băncii Mondiale – vă amintiţi, tipul care vizitând o moschee, a trebuit în prea­labil să se descalţe. Şi atunci, toată lumea a văzut că regele Băncii Mondiale e gol, pentru că Paul Wolfowitz şi-a etalat un ciorap plin de găuri. Adică, omul care şedea cu curul pe dolari şi euro umbla cu ciorapi de boschetar. Ce bine că nu a trebuit să-şi scoată şi pantalonii! Pe scurt, eu o asemenea ruşine, la 12 martie 1989, nu aş fi îndurat. Ar fi echivalat cu o cauză naţională găurită. Ceea ce aveam totuşi, atunci, în comun cu directorul Băncii Mondiale era că aveam o iubită, şi cu asta toate ase­mănările se epuizau, pentru că Marcela Bevziconi a mea nu îmi era subalternă, cum i se întâmpla lui, şi, cu atât mai mult, nu aveam cum să-i ofer adaosuri salariale ilegale, cum iarăşi procedase urât Paul Wolfowitz. Iubita mea era chemată să-mi fie complice, cu ea urma să consfinţim sexul la birou, un lucru care mă înalţă mult în raport cu mister Wolfowitz. Niciodată lui nu i-ar fi trecut prin cap să facă dragoste la Banca Mondială, aşa cum am procedat noi cu Marcela Bevziconi la Uniunea Teatrală. Criza financiară în care zăcem astăzi arată cât de mult a greşit domnul Paul refuzând să revoluţioneze locul său de muncă. În ce mă priveşte, după afrontul adus de regim la mitin­guri şi un pantof pierdut, îmi doream, normal, o revanşă. Doar violând locul de muncă socialistă, răpindu-i din aura de sacralitate totalitaristă m-aş fi simţit răzbunat. Pentru că scuturile soldaţilor drogaţi apărau nu doar Comitetul Central şi Casa Guvernului, ele apărau tot ce aparţinea statului nostru, căruia îi aparţinea totul. Inclusiv birourile de la Uniunea Teatrală în care lucram. Aici, unde realismul socialist făcuse atâtea victime! Soldaţii apărau intrare, pereţi, duşumea, tavane. A fost atât de uşor să-mi imaginez câte unul stând de pază lângă fiecare scaun, masă, fotoliu, covor. Numai că pe acest teren forţele noastre se echilibrau. Aici alte bastoane aveau câştig de cauză! Indienii au inventat rezistenţa prin pacifism, eu am opus totalitarismului sexul la birou. S-a văzut mai târziu ce efect dezarmant are acest gen de rezistenţă asupra miliţiei, de pil­dă. E destul să vă spun ce schimbări a suportat aceasta după ce a devenit „poliţie”. Miliţienii anului 1989 înţelegeau să ne trateze cu bastoanele-tractoare în piaţă, în timp ce poliţiştii anului 2001, de pildă, aveau să se transforme în nişte voyeuri incurabili! Unul dintre ei, din paza Casei Guvernului, a stat sub uşa biroului în care făceam dragoste cu iubita mea din sediul cu pricina o oră întreagă. Ce triumfători l-am privit amândoi când ieşeam de acolo! (O să vă relatez episodul detaliat la momentul cuvenit.) Chiar cu asta trebuia să ne ocupăm la 12 martie 1989: să facem sex în piaţă, chit că era cam răcoare pe afară. „Make Love, Not War!” Le-ar mai fi trecut oare miliţienilor prin cap să ne îmbrâncească şi soldaţilor să ne bastoneze?! Şi nici pantoful nu mi-l pierdeam! Comunismul moldovenesc nu putea fi învins în piaţă, acolo eram la discreţia lui, iată de ce trebuia atras pe terenul nostru. Aşa cum am făcut eu. Începutul ostilităţilor a fost pus la Uniunea Teatrală, după care îl voi fi răpus, redută cu redută. Când am văzut că noua putere zisă democrată este impotentă şi coruptă, mi-am continuat războiul. În cele din urmă, vom fi ajuns să ne iubim cu Marcela Bevziconi în Casa Guvernului, unde guvernanţii îşi vor fi cunoscut Stalingradul. Nu şi Berlinul, din păcate. Bătălia finală planificam să aibă loc în chiar bârlogul fiarei comuniste, la Comitetul Central (actualul Parlament al ţării), în birourile de acolo, pe canapelele, fotoliile, mesele şi scaunele acelea pline cu băşini comuniste. Nu s-a întâmplat nici până astăzi, şi numai faptul acesta explică starea de grea suferinţă în care zace democraţia din ţara mea. Şi atât de puţin a lipsit să ajungem cu iubita să facem sex la Comitetul Central, căci începutul a fost atât de promiţător, cum vă veţi convinge uşor în capitolele apropiate. La doar un singur an de la Marea Adunare Naţională, în toamna lui 1990, aveam să facem cu ea un pas decisiv în direcţia în care îmi propusesem.

 

Constantin ACOSMEI

 

SPUNE ŞI TU

 

(stau cu faţa-n sus

îmi ţin de urît

spune şi tu

şchiopătez pe saltea

aranjez cu mîna

un fleac lîngă altul

spune şi tu

strănut de tristeţe

cînd se face noapte

şi zboară toate

muştele de pe gură)

 

ODIHNA

(umblu pe o stradă

şi îmi dau seama

că am înghiţit apă

zic  frate loveşte-mă

cu pumnul în cap

prinde-mă bine de păr

şi tîrăşte-mă afară

dacă ţi-e scîrbă

dă-mi zece lei

să mă duc în piaţă

şi să mă cîntăresc)

 

Ioan Es. Pop

 

eu sînt proprietarul zice eu locuiesc numai în pod

 

eu nu cobor niciodată, nu aveaţi cum mă vedea

„cum pod ce pod stăm de ani şi ani în camera asta

nimeni n-a văzut vreodată deasupra vreun pod”

eu sînt proprietarul, zice, voi n-aveţi ce căuta în pod

„cum pod ce pod camera asta n-a avut niciodată un pod”

a intrat elvira – orbilor apele au ajuns deja pînă mai sus de ferestre

luaţi lopeţile suiţi în pod vîrîţi-le prin streaşini vîsliţi

să urnim corabia asta cumva din loc, să ne cărăm cît mai iute

„elvira dar sus e proprietarul, noi n-avem voie să”

- repede în pod, nenorociţilor, puneţi mîna pe vîsle, nu mai e timp

„dar, elvira, eu am suit acolo, a zis mircea, nu e nici un pod”

„ba da, zic, e proprietarul acolo, e podul acolo”

„nu-i nici un pod, zice el, sus pe acoperiş nu-i decît o păpuşă spartă de ghips

şi-n noaptea asta abia de-a plouat, elvira,

abia dacă sînt cîteva bălţi sub ferestre,

plouă mereu prin nenorocitele astea de tavane, nimeni nu s-a gîndit

să le facă un acoperiş deasupra, un pod”

şi eu zic „proprietarul” şi el zice „e doar o biată păpuşă ferfeniţă acolo

dacă mai plouă, pînă mîine dimineaţă ghipsul o să se

şteargă de tot de pe ea”

 

 

lasă-l, a zis, lasă-l să tacă, nu ştie vorbi

n-a deschisniciodatăochiinuştieundeîlducem

dormi, dormi, n-o să-ţi facem nimic nu-ţi scobi

carnea cu unghiile, nu-i cămaşa, e carnea ta

nu poţi să ieşi – înveleşte-l pe picioare elvira

 

haide, nu-ţi fie frică nu te ducem departe – nu-mi era frică

- nu te trezi a zis ea – nu m-am trezit era

noapte era cald era întuneric a zis dracuosălmaivindecepeăsta

n-o să înţeleagă niciodată nimic

 

- haide, haide, nu te trezi o să ajungem acasă o să-ţi dau

voie să zgîrîi varul de pe pereţi o să prinzi păpuşa de gît

o să-ţi scoţi unghiile prin ghipsul ei dar nu acum acum e noapte, elvira

acoperă-i picioarele, i-e frig

 

era cald e frig a zis era cald era întuneric

dacă aş fi scobit cu unghia în carnea ei aş fi putut intra

a zis nu-ţi scobi cu unghiile carnea nu-i cămaşa e

carnea ta nu poţi ieşi.

 

 

Sabina Comșa

Toţi ceilalţi apropiaţi

Tracus Arte, București, 2014

 

Doi

Tataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă dragoste în parcul din spatele blocului. Au trimis invitaţii la nepoţii din- afară – comandate special, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii republici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcută odată de nea Nae securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore, tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom, s-a învârtit să măsoare locul, umi- ditatea şi chiar soiul pământului din parc. În tot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. Tataie a considerat necesar să demonteze un leagăn şi câteva balansoare, ceea ce a durat cam trei zile. Dar nicio problemă, mamaie avea provizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcută în casă, mu- rături şi lapte de la ţară. Administratorul blocului s-a ocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectat la boxe. A pus Beatles şi Maria Ciobanu. În groapa săpată de ta- taie s-a aşternut o pilotă cu inimioare şi îngeraşi. În spatele ei, s-a proiectat de la parter, pe plopi, un filmuleţ: cu mamaie la cratiţă, cu tataie pe tractor, cu mamaie alăptând, cu tataie mulgând vaca, cu mamaie şi tataie la cursul de sârba, cu ma- maie şi tataie în piaţă la ruşi. La ora 11 fix, sub uralele vecinilor, care aruncau cu orez şi confeti, cei doi au apărut goi, ţinându- se de acelaşi baston. Au zâmbit, niciunul nu-şi purta proteza. S-au aşezat în groapă, s-au încolăcit de câteva ori şi au murit aşa. Şi toţi au ridicat cartonaşele cu nota 10.

 

Semnat tataie

Tataie îşi confirmă prezenţa acum două ore. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Vom face cu schimbul, setările vor fi din ce în ce mai complicate. Terenurile dintr-un capăt în altul le vom explora la rezoluţie maximă. În ciorapii mei elastici pen- tru tromboflebită, în faţa ecranului. Nu voi mai clipi niciodată. Mi-a îngheţat mâna pe maus, mamaie. De câteva zile, veghez migraţia turmelor în fullscreen. Domeniile se extind. Din winamp merge un cântec cu foşnet de frunze şi rock. Vino, mamaie, la melodia noastră, oile se vor opri ca înconjurate de un câine. Tu, mamaie, te vei antrena în Dead Man’s Hand. Vei schimba puşca de vânătoare pe pistol. Ei nu ne vor mai lua nicio cotă. Închide ochii, mamaie, în combină voi trece, va semnaliza routerul. Voi treiera peisajele-n pixeli. Voi avea traiectoriile zigzagate ale OZN-ului din bancurile cu extrate- reştrii şi ardeleni. Numai rotaţii stânga şi rotaţii dreapta, în scaunul meu ergonomic. Înrudindu-mă cu musca prinsă într-un geam dublu. Cu aripile încleiate pe banda galbenă atârnată de microfon. Hai să rămânem în Farmville, mamaie. Animalele vor naşte fără sânge, în public. Veterinarul îşi va pili unghiile încadrat de mesaje de upgrade şi antivirus. Reflecţia mea în apa izvorului fărâmiţată de ele. Hai în Farmville, mamaie. Aici, pe paznic l-ar chema Păcuraru. În urma lui ar creşte cireşii şi lebedele cu trei rânduri de aripi, în Farmville Future. Ne luăm fiecare Paradisul Hawaiian, în hologramă, în armonie merii de aur şi panourile solare. În Farmville, eu, tataie, cel mai mare cooperatist al platformei. Eu, tataie, le voi lăsa nepoţilor parolă scrisă pe tava cu daruri, după tăierea moţului. Hai să rămânem în Farmville, mamaie.

 

Pulsul

Joacă table. Ascultă Dida Drăgan. De fiecare dată când ea inspiră, zarurile se răsucesc – şase cinque, tri-tri, cingo cing. Dintr-un carusel de genu’ am ieşit şi eu şi soră-mea şi toată mâncarea gătită din viaţa mea. Degetele lor deasupra mesei refac modelul de pe cuvertură. Refac întinderea uleiului în tava de prăjituri, ticul nervos când aştepţi la rând, la baie. Mamaie: Trebe să fac o poartă aicea. Mamaie: Băga-mi-aş. Tataie: Hai să vedem fe-ti-ţo! Tataie: L-ai dat în mămăliga lui. Două şi alte două, due-due sau două şi altele care se ouă. Pe tablă sunt amprente cu tuş de rebus şi vopsea de avioane – de la tataie. Tataie: I-am ciufulit partida! Mamaie: Eu ştiu că te mănâncă în fund să câştigi linia! Vreau ca Dida Drăgan să sune să le dea o dedicaţie. La nunta lor de aur, toată lumea va avea haine din sutele de pagini de scoruri. Acum, bluza mamaiei formează un al treilea sân. Pielea ei urticată seamănă cu florile de măr de pe piese. Cinci-patru ca la teatru. Spinările lor strâmbe nu formează o talpă, dar reuşesc să încadreze ca două paranteze masa – o linie de pauză. Meciul a luat sfârşit. Tataie dansează ca Elvis. Mamaie: Maestre, opreşte-te!

 

 

 

Insomnie

 

Te-ntorci acasă.

Acolo te aşteaptă gândacul tău prins de o traistă

în care ţii sunătoare şi muşeţel. Aprinzi lumina în cămară.

Îţi imaginezi că pe gândac va fi de ajuns să-l săruţi ca el să se transforme

în ce-ai mai citit tu pe afişe, în ce morţi ai mai visat.

El – celebritatea cu antene – ştie că visul tău e ca o pungă de chipsuri în care-l închizi uneori şi asculţi sunetul unei sârme de vase.

Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum şi

ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie.

 

 

Biciclistul

După terapia de chimioterapie suprafaţa scalpului E planeta cea mai apropiată de soare

Îmi pun la tâmplă un pistol cu apă.

 

 

Interzis minorilor

Deschid frigiderul

bulinele roşii şi galbene pe care scrie superofertă mă orbesc.