Antologie Tiuk! (nr. 43)

Mariana Codruţ

 

Hiatus


Paralela 45, 2015

 


sunt tot timpul în priză:


dacă vineri trebuie s-achit factura la apă, chiar de luni,

îngrijată, îmi spun mereu: am de plătit factura la apă, trebuie

să plătesc factura la apă!


e vorba să merg în vară la Praga? încă din iarnă tot repet: am

de mers la Praga, trebuie să mă duc la Praga!


de aceea, e cum nu se poate mai crud să ştiu că voi muri. nu e

zi să nu-mi zic: am de murit, trebuie să mor!

 


portretul doamnei de engleză

 


1. ochii


mă uit la ceas. doamna tuşeşte în pumn, anunţând: pauză!

închide manualul şi-mi aduce din bucătărie un pahar cu apă.

înainte s-apuc să beau, începe a boci alt dispărut al ei – fiul.

cum l-a despicat nu demult un golan din Iaşi cu o sabie ninja,

de-i atârna inima prin cămaşă ca o pară de sânge. în rochie

de stambă, cu păr lins şi mustăţi, profa de engleză alăptează

în faţa mea cinci pui monstruoşi: părinţii, bărbatul mort de

tânăr, fratele, fiul. toţi smulşi din întuneric să fie hrăniţi. şi

să-i cunosc eu – aşa, cu măruntaiele la vedere, cu venele roşii,

albastre şi verzi mişunând prin casă.


îi atârna inima ca o pară!, chicoteşte mama. cu ochi

strălucitori mă ţintuieşte precum şarpele un pui golaş de

pasăre, pitindu-l îngrozit în fundul de scorbură. mă uit pe

geam. profa trage de guma chiloţilor. ghinion: guma îi scapă

dintre degete şi plici! pe pielea bătrână. tresar şi-o sfredelesc

la rândul meu cu privirea. ea-şi vâră capul cărunt între umeri,

îmi aruncă o ocheadă vinovată şi deschide iar manualul.


2. gura


în iunie, după numai câteva lecţii, doamna de engleză mi-a

propus o călătorie. m-a dus cu autobuzul roşu să-mi arate

frumuseţile Londrei. ea ghid, ea şofer. la viraje, gura i se

răsucea ba la stânga, ba la dreapta. în faţa Palatului

Westminster (mutat în bucătăria ei mirosind a vinete

coapte), a frânat brusc să-mi spună ceva very important: as’

noapte fiu-său a vestit-o că e ok, toată ziua se plimbă cu

bicicleta. boier, ce mai! fain, am zis încântată, unde? cum

unde, cum unde? cine-a mai văzut să călăreşti toată ziua o

bicicletă acolo? acolo eşti chinuit!, se răsti mama iar mustăţile

delicate i s-au cutremurat.


m-am uitat afară. scara de incendiu născuse un ouşor.

încălecând pervazul, am pus piciorul pe platforma de fier şi

l-am luat în mână. coaja de var s-a desprins, lăsând o gaură

cât unghia unui copil. imprudent, gălbenuşul s-a prelins pe

dată în buruieni. doamna îşi smuci gura în fel şi chip, bătând

ca o fetiţă din palme. i-am dăruit ei oul gol de turturică, drept

mulţumire că m-a plimbat prin Londra în autobuzul cu etaj.

 


3. capul


m-am dus la doamna de engleză într-o duminică de toamnă

doar s-o văd (nu mai luam lecţii, adio lux, venise criza). am

pus pe masă plăcintele cumpărate de pe Socola şi-un măr. ea

stătea pe marginea canapelei. după ce i-am povestit ce-am

mai făcut în ultimul timp, m-a întrebat ce-am mai făcut în

ultimul timp. când s-o iau de la capăt, sări ca friptă şi-o

zbughi la trap printre mobilele grele, pufăind (era, desigur,

locomotiva mărfarului cu morţii săi sacri) şi cântând pe nas

bate vântul trestia / mi se scoală chestia. mi-am strâns capul

în braţe ca un homeless iarna ţeava de apă caldă din canal.

văzându-mă, frână brusc. scoase un cuţit din dulap şi curăţă

meticulos mărul. cu colanul cojii la gât, despică două felii

transparente şi mi le întinse, zâmbindu-mi cu milă: na,

mănâncă! lecţia s-a terminat!

 


mică poveste


cine-i femeia mişcându-şi iute-iute mâna pe bulevard cu

câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin

cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă,

întrebându-se disperată cine-i matrioşka mişcându-şi iute-iute mâna

pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin

cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă, în timp ce

trece printre maşinile părăsite?

cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră

în bloc şi urcă, întrebându-se disperată: cine-i matrioşka mişcându-şi

iute-iute mâna pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii

spre micul magazin cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită

în geantă? cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră în

bloc şi urcă, întrebându-se disperată...?

 


dublul


ori de câte ori mă bucur că am scris un rând care îmi pare că

rezistă chiar şi după ce îl desfac şurub cu şurub, îmi amintesc

de Shakespeare şi mă potolesc. ori de câte ori mă bucur de

căldura soarelui, de o pară dulce şi parfumată, de emoţia vie

care-mi sălbăticeşte inima la cea mai mică invazie din afară,

cineva foarte crud din mine şi cu care mă iau deseori de păr

îmi aduce aminte de zâna bătrână şi pulsul revine la normal.

moartea – un Shakespeare al vieţii mele.

 


juni români,


care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în

timp ce părinţii le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa

peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe

plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături,

pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de

partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii

le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor

bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul

responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor;

care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a

şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să

spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,

ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după

vremea părinţilor lor.

 

Ștefan Manasia

Taurul mecanic

 

 

 

Dacă ești tandră

sau numai o cățea cu pielea catifelată,

pe mine nu mă interesează.

 

 

Dacă îți plac poemele mai excitante decît ruinele unde-au înnoptat raverii

sau dacă poezia – la fel ca spanacul ingurgitat în copilărie – te face să vomiți,

mie mi-e indiferent.

 

 

Dacă ai tenul elastic și foșnitor, cea mai tînără membră a sectei de porno-cadîne

sau dacă ești atît de disperată încît nici nu îți mai vopsești firele albe,

vino, mi-e egal.

 

 

Vino, dacă paraginile de la marginea orașului te-au făcut să-ți dorești apocalypse now

sau dacă, nufăr de carne, ai prefera mai degrabă să putrezești în piscina în formă de inimioară, pentru că nici viața asta de huzur nu-i suficient de ușoară.

 

 

Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit peste-un ginecolog măcelar și

vino dacă adolescentele rahitice, cu sîni ce nu vor înflori niciodată, îți accelerează

– privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, variolă, lepră mentală.

 

 

Vino, dacă îți place să hoinărești mai șleampătă decît Janice Joplin prin parc și

vino, dacă te clatini, tulpină de porumb, pe tocurile alea

însîngerîndu-ți călcîiele,-n zorii de sîmbătă, la ieșirea din club.

 

 

Dacă ești Balanță și îți place mai mult să primești decît să oferi,

 

Dacă ești o Capricoarnă studioasă și exuberantă,

 

Dacă ești Leoaică și nopțile plîngi de furie că nu ai moștenit încă pămîntul,

 

Dacă ești Săgetătoare și mă hipnotizezi cu razele unui creier de diamant,

 

Dacă ești Rac scufundat în tandrețe ca-n apa unui șipot de munte,

 

Dacă ești Tauriță de-o senzualitate hierofanică, elementară ca vîntul și focul,

pămîntul și apa,

 

Dacă ești Vărsătoare, asculți La Bohème și înseninezi adesea sufletele nevinovate,

 

Dacă ești Scorpioana căreia, cînd și cînd, îi crește din pubis o pulă intelectuală,

 

Dacă ești Gemeni și pregătită să minți că știi să iubești pînă la piatra tombală,

 

Dacă ești un Berbec violent și indiferent ca natura, ca violatorii din orașele uitate de lume,

 

Dacă ești Fecioara din iederă și mosc, estrogen și absint,

 

Dacă ești gata să-mi oferi trupul și sîngele, ca Iisus, Doamna Pești

 

Vino,

 

vino o dată:

 

Sînt Taurul Mecanic,

 

Te aștept.

 

 

foto: Mircea Struțeanu

 

 

Victor Ţvetov


În lipsa unor lucruri importante


(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

 


dimineaţa atârna cumva special


dimineaţa atârna cumva specială

ceva festiv în aer bețivul mahalalei

îi zice mamei că nu-i nevoie să punem o cruce când va muri

să-l îngropăm până la jumătate şi restul să fie dat cu var

e festiv la el o dimineaţă festivă

la mine e o greaţă ca în duminica paştelui

când am stat cu o cârpă rece pe frunte și cu fața unuia

care vrea să moară

aş prefera un loc mai închis şi mai ascuns

să fiu şi eu cât m-or ţine puterile festiv

să fiu al naibii de festiv în propria singurătate

afară copiii urlă

cât mai multe cărţi

concursuri şi festivaluri

daţi-le premii să fie festiv

să fie ca atunci când un tir cu portocale s-a răsturnat lângă sat

și toți și-au umplut beciurile

câteva zile copiii nu au mâncat nimic în afară de portocale

niciodată nu am văzut aşa de multe portocale

și toţi de mână am mers la spital

să fie festiv

 


când frunzele încă se ţineau bine pe copacii

din chişinău


când frunzele încă se ţineau bine pe copacii din chişinău

o fată a intrat cu maşina într-o trecere subterană pentru

pietoni

ştirile au luat-o peste picior

eu eram în staţie când poliţistul o scotea pe blonda cu craci

frumoşi din subterană

agale şi pletele în vânt

de mână ca doi îndrăgostiţi ce au trecut regulamentar strada

 


în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos

şi era frumos afară


în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos şi era frumos

afară

mi-am luat nişte ciupici de cameră şi am ieşit

să dau la găini grăunţe

trei erau moarte şi le-am scos afară

nicio emoţie bine antrenat şi rezistent

am aruncat grăunțe ca la semănat

şi mi-am zis că mâine vin după următorii morţi

încă nu mă spălasem pe faţă nu am mers la veceu

ca să pot zice

stând singur la bucătărie pe scaun mestecând o bucată

de pâine

hei da’ se putea şi mai rău

 


ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt


ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt

să fac o față serioasă la ieşire

ar fi trebuit să devin din ce în ce mai responsabil la lucru

ar trebui să-mi leg şireturile mai des

dimineţile ar trebui să mă spăl pe față mai des

poate asta m-ar ajuta cumva

ar trebui să-mi vizitez dragostea

şi să o păstrez doar pentru mine

dar bateria unui mobil ține mai mult decât

toată dragostea mea chinuită şi trasă din urmă ca un obiect greu

mi-am făcut o salată şi am împărțit-o cu tot oficiul

şi în zilele de pe urmă am fost şi eu bun

apoi le-am zis că gata plec de la ei

au zis bine cum vrei şi că am făcut o salată bună

nimic altceva nici un regret nimic în ochii lor prefăcuţi

am tăcut şi am semnat niște hârtii

apoi am fost şi m-am pişat ultima dată în buda lor parfumată

când am ieşit am dat mâna cu şoferul agenţiei şi am zâmbit

era exact ca un gardian ce mi-a deschis porţile puşcăriei

 

Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice

 

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

 


Canto III


La Canto II de

două ori ai vrut să scrii:

„lațul pe care și l-a pus atunci de gât”

Și de două ori degetele

tale au bătut:

„lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”

Nu degeaba creierul

nu știe să facă noduri.

Degetele tale, Marina Țvetaeva,

mă interesează de zece ori mai

mult decât poemele tale,

care mă țin în viață.

 

 


Canto V


Cami dă cu aspiratorul

iar mie ca-ntotdeauna

îmi crapă capul de furie

fiindcă oricum vom muri cu toții

și ce mai contează

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât toată lumea din jur e-n secolul 21

numai eu în secolul 19

Și creierul meu e o ulicioară

de acum două secole

în care poeții romantici

se sinucid în grup

sub clar de lună

Și atunci să te ții feerie

pe ulicioara sub clar de lună:

Beteală de vene strălucind de sânge închegat

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

și fosforescente, prin aerul dulce

Beteală de ficați strălucind vineții

fluturând zdrențuiți și triumfători

drapelele lor cirotice

Și creierul strălucind printre toate astea

ca un copil lăsat singur

în raionul de jucării

Și un aspirator enorm îi

culege unul câte unul

cu tot cu bilețele de adio

cu tot cu iubite sinucise

sau nu

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât pe lângă ea tot secolul 19

e un aspirator e o ulicioară

e o beteală de inimi

e un creier sinucis și ce

mai contează

 

 


Canto XIII


Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare

ca o casă de nebuni

și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.

Aveam 17 ani și eram hamal

la un en gros pe Siretului

și descărcam zece tone de zahăr

de unul singur în două ore

și nu eram nici pe jumătate de

dărâmat ca acum, la cinci minute

după ce l-am lăsat pe Sebastian la

grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-

zurase tata de aproape o lună și eram tot

numai Kierkegaard și vodcă

și nu eram nici pe sfert de

dărâmat ca acum. Aveam dracu

știe câți ani și mă tot abăteam

de la poezie și eram tot

dărâmat și orbitor ca după

zece tone de zahăr.

Ca după zece zile de

Kierkegaard și vodcă.

Eram trei hamali pe Siretului,

eu cel mai tânăr și singurul

la negru. Căram tone zilnic

și lăzile de lemn erau pline de

cuie și umerii noștri însângerați

erau dulci ca zahărul. Ca Søren.

Ca vodca. Una din lumile alea

perverse care-ți dau

iluzia că poezia chiar

există și contează. În care gâtul

știe că-i spânzurabil și cântă

de fericire. În care mintea

e plină cu zahăr și răutăți

și știe că într-o zi și

ziua asta orbitoare

va fi reală și va fi

aceeași casă de nebuni.

Gâtule spânzurabil, inimo

de vodcă și zahăr – știu, cărați

tone zilnic și vă tot abateți

de la poezie. Liniștiți-vă însă,

vă jur pe cuierul în care

agăț dimineața hăinuța

lui Sebastian la grădiniță:

într-o zi, vodca și Kierkegaard

nu vor mai exista. Vom fi

omizi bătrâne. Nu voi mai suferi.

 

 


Canto XXXVIII


Noaptea aia de acum 7-8 ani

când te plimbai prin Cisnădie,

după 2 sau 3 zile de băut

suicidar, zapoi, cum spun rușii,

și în piața centrală din fața primăriei

te-ai apropiat de câinele care te privea

cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el,

i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi,

el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză

sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită

în ploaia care cădea cum cad toate ploile

peste oamenii și câinii care fraternizează –

îmbibată, adică, până în fiecare picătură

de o nesimțire tipic și profund umană.