Antologie Tiuk! (nr. 43)
Mariana Codruţ
Hiatus
Paralela 45, 2015
sunt tot timpul în priză:
dacă vineri trebuie s-achit factura la apă, chiar de luni,
îngrijată, îmi spun mereu: am de plătit factura la apă, trebuie
să plătesc factura la apă!
e vorba să merg în vară la Praga? încă din iarnă tot repet: am
de mers la Praga, trebuie să mă duc la Praga!
de aceea, e cum nu se poate mai crud să ştiu că voi muri. nu e
zi să nu-mi zic: am de murit, trebuie să mor!
portretul doamnei de engleză
1. ochii
mă uit la ceas. doamna tuşeşte în pumn, anunţând: pauză!
închide manualul şi-mi aduce din bucătărie un pahar cu apă.
înainte s-apuc să beau, începe a boci alt dispărut al ei – fiul.
cum l-a despicat nu demult un golan din Iaşi cu o sabie ninja,
de-i atârna inima prin cămaşă ca o pară de sânge. în rochie
de stambă, cu păr lins şi mustăţi, profa de engleză alăptează
în faţa mea cinci pui monstruoşi: părinţii, bărbatul mort de
tânăr, fratele, fiul. toţi smulşi din întuneric să fie hrăniţi. şi
să-i cunosc eu – aşa, cu măruntaiele la vedere, cu venele roşii,
albastre şi verzi mişunând prin casă.
îi atârna inima ca o pară!, chicoteşte mama. cu ochi
strălucitori mă ţintuieşte precum şarpele un pui golaş de
pasăre, pitindu-l îngrozit în fundul de scorbură. mă uit pe
geam. profa trage de guma chiloţilor. ghinion: guma îi scapă
dintre degete şi plici! pe pielea bătrână. tresar şi-o sfredelesc
la rândul meu cu privirea. ea-şi vâră capul cărunt între umeri,
îmi aruncă o ocheadă vinovată şi deschide iar manualul.
2. gura
în iunie, după numai câteva lecţii, doamna de engleză mi-a
propus o călătorie. m-a dus cu autobuzul roşu să-mi arate
frumuseţile Londrei. ea ghid, ea şofer. la viraje, gura i se
răsucea ba la stânga, ba la dreapta. în faţa Palatului
Westminster (mutat în bucătăria ei mirosind a vinete
coapte), a frânat brusc să-mi spună ceva very important: as’
noapte fiu-său a vestit-o că e ok, toată ziua se plimbă cu
bicicleta. boier, ce mai! fain, am zis încântată, unde? cum
unde, cum unde? cine-a mai văzut să călăreşti toată ziua o
bicicletă acolo? acolo eşti chinuit!, se răsti mama iar mustăţile
delicate i s-au cutremurat.
m-am uitat afară. scara de incendiu născuse un ouşor.
încălecând pervazul, am pus piciorul pe platforma de fier şi
l-am luat în mână. coaja de var s-a desprins, lăsând o gaură
cât unghia unui copil. imprudent, gălbenuşul s-a prelins pe
dată în buruieni. doamna îşi smuci gura în fel şi chip, bătând
ca o fetiţă din palme. i-am dăruit ei oul gol de turturică, drept
mulţumire că m-a plimbat prin Londra în autobuzul cu etaj.
3. capul
m-am dus la doamna de engleză într-o duminică de toamnă
doar s-o văd (nu mai luam lecţii, adio lux, venise criza). am
pus pe masă plăcintele cumpărate de pe Socola şi-un măr. ea
stătea pe marginea canapelei. după ce i-am povestit ce-am
mai făcut în ultimul timp, m-a întrebat ce-am mai făcut în
ultimul timp. când s-o iau de la capăt, sări ca friptă şi-o
zbughi la trap printre mobilele grele, pufăind (era, desigur,
locomotiva mărfarului cu morţii săi sacri) şi cântând pe nas
bate vântul trestia / mi se scoală chestia. mi-am strâns capul
în braţe ca un homeless iarna ţeava de apă caldă din canal.
văzându-mă, frână brusc. scoase un cuţit din dulap şi curăţă
meticulos mărul. cu colanul cojii la gât, despică două felii
transparente şi mi le întinse, zâmbindu-mi cu milă: na,
mănâncă! lecţia s-a terminat!
mică poveste
cine-i femeia mişcându-şi iute-iute mâna pe bulevard cu
câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin
cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă,
întrebându-se disperată cine-i matrioşka mişcându-şi iute-iute mâna
pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii spre micul magazin
cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită în geantă, în timp ce
trece printre maşinile părăsite?
cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră
în bloc şi urcă, întrebându-se disperată: cine-i matrioşka mişcându-şi
iute-iute mâna pe bulevard cu câteva minute înaintea miezului nopţii
spre micul magazin cu frigiderele afară şi se întoarce fără sticla pitită
în geantă? cine-i femeia care, spălată de duşul luminilor de pe alei, intră în
bloc şi urcă, întrebându-se disperată...?
dublul
ori de câte ori mă bucur că am scris un rând care îmi pare că
rezistă chiar şi după ce îl desfac şurub cu şurub, îmi amintesc
de Shakespeare şi mă potolesc. ori de câte ori mă bucur de
căldura soarelui, de o pară dulce şi parfumată, de emoţia vie
care-mi sălbăticeşte inima la cea mai mică invazie din afară,
cineva foarte crud din mine şi cu care mă iau deseori de păr
îmi aduce aminte de zâna bătrână şi pulsul revine la normal.
moartea – un Shakespeare al vieţii mele.
juni români,
care au de partea lor teoremele învăţate în şcoli regale în
timp ce părinţii le-au învăţat în frig, pe întuneric şi cu vărguţa
peste degete; care au de partea lor jocurile iubirii deprinse pe
plajele lumii, în timp ce părinţii le-au învăţat sub pături,
pe furiş, să nu le audă partidul chiotul orgasmului; care au de
partea lor toate personajele, goale-goluţe, în timp ce părinţii
le-au smuls pe ascuns dintre croşete; care au de partea lor
bărbile şi mustăţile à la Beatles, fără teama ca tovarăşul
responsabil cu decenţa să le radă cum li se întâmpla părinţilor;
care au de partea lor libertatea de a da cu căciula în câini, de a
şuiera în biserică, de a spune nu, în timp ce părinţii trebuiau să
spună mereu da, ştergându-şi scuipatul de pe faţă,
ăşti juni români, frumoşi, deştepţi şi liberi, au nostalgii după
vremea părinţilor lor.
Antologie Tiuk! (nr. 43)
Ruxandra Cesereanu, Karantină (poezii)
Sabina Comșa, Toţi ceilalţi apropiaţi (poezii)
Constantin Acosmei, Odihna (poezii)
Ioan Es. Pop, Eu sînt proprietarul zice eu locuiesc numai în pod (poezii)
Constantin Cheianu, Statul se luase la trântă cu noi (proză)
Cosmin Perţa, Mama ei de poezie (proză)
Aura Maru, toate scheletele din toate dulapurile (poezii)
Ciprian Măceșaru, Portbagaj (proză)
Felix Nicolau, Kamceatka: time IS honey (poezii)
Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh (poezii)
Mariana Codruţ, Love (short) story (proză)
Mariana Codruţ, Hiatus (Paralela 45)
Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (poezii)
Ștefan Manasia, Taurul mecanic (poem)
Victor Ţvetov, În lipsa unor lucruri importante (poezii)
Ștefan Manasia
Taurul mecanic
Dacă ești tandră
sau numai o cățea cu pielea catifelată,
pe mine nu mă interesează.
Dacă îți plac poemele mai excitante decît ruinele unde-au înnoptat raverii
sau dacă poezia – la fel ca spanacul ingurgitat în copilărie – te face să vomiți,
mie mi-e indiferent.
Dacă ai tenul elastic și foșnitor, cea mai tînără membră a sectei de porno-cadîne
sau dacă ești atît de disperată încît nici nu îți mai vopsești firele albe,
vino, mi-e egal.
Vino, dacă paraginile de la marginea orașului te-au făcut să-ți dorești apocalypse now
sau dacă, nufăr de carne, ai prefera mai degrabă să putrezești în piscina în formă de inimioară, pentru că nici viața asta de huzur nu-i suficient de ușoară.
Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit peste-un ginecolog măcelar și
vino dacă adolescentele rahitice, cu sîni ce nu vor înflori niciodată, îți accelerează
– privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, variolă, lepră mentală.
Vino, dacă îți place să hoinărești mai șleampătă decît Janice Joplin prin parc și
vino, dacă te clatini, tulpină de porumb, pe tocurile alea
însîngerîndu-ți călcîiele,-n zorii de sîmbătă, la ieșirea din club.
Dacă ești Balanță și îți place mai mult să primești decît să oferi,
Dacă ești o Capricoarnă studioasă și exuberantă,
Dacă ești Leoaică și nopțile plîngi de furie că nu ai moștenit încă pămîntul,
Dacă ești Săgetătoare și mă hipnotizezi cu razele unui creier de diamant,
Dacă ești Rac scufundat în tandrețe ca-n apa unui șipot de munte,
Dacă ești Tauriță de-o senzualitate hierofanică, elementară ca vîntul și focul,
pămîntul și apa,
Dacă ești Vărsătoare, asculți La Bohème și înseninezi adesea sufletele nevinovate,
Dacă ești Scorpioana căreia, cînd și cînd, îi crește din pubis o pulă intelectuală,
Dacă ești Gemeni și pregătită să minți că știi să iubești pînă la piatra tombală,
Dacă ești un Berbec violent și indiferent ca natura, ca violatorii din orașele uitate de lume,
Dacă ești Fecioara din iederă și mosc, estrogen și absint,
Dacă ești gata să-mi oferi trupul și sîngele, ca Iisus, Doamna Pești
Vino,
vino o dată:
Sînt Taurul Mecanic,
Te aștept.
foto: Mircea Struțeanu
Victor Ţvetov
În lipsa unor lucruri importante
(Casa de Editură Max Blecher, 2015)
dimineaţa atârna cumva special
dimineaţa atârna cumva specială
ceva festiv în aer bețivul mahalalei
îi zice mamei că nu-i nevoie să punem o cruce când va muri
să-l îngropăm până la jumătate şi restul să fie dat cu var
e festiv la el o dimineaţă festivă
la mine e o greaţă ca în duminica paştelui
când am stat cu o cârpă rece pe frunte și cu fața unuia
care vrea să moară
aş prefera un loc mai închis şi mai ascuns
să fiu şi eu cât m-or ţine puterile festiv
să fiu al naibii de festiv în propria singurătate
afară copiii urlă
cât mai multe cărţi
concursuri şi festivaluri
daţi-le premii să fie festiv
să fie ca atunci când un tir cu portocale s-a răsturnat lângă sat
și toți și-au umplut beciurile
câteva zile copiii nu au mâncat nimic în afară de portocale
niciodată nu am văzut aşa de multe portocale
și toţi de mână am mers la spital
să fie festiv
când frunzele încă se ţineau bine pe copacii
din chişinău
când frunzele încă se ţineau bine pe copacii din chişinău
o fată a intrat cu maşina într-o trecere subterană pentru
pietoni
ştirile au luat-o peste picior
eu eram în staţie când poliţistul o scotea pe blonda cu craci
frumoşi din subterană
agale şi pletele în vânt
de mână ca doi îndrăgostiţi ce au trecut regulamentar strada
în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos
şi era frumos afară
în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos şi era frumos
afară
mi-am luat nişte ciupici de cameră şi am ieşit
să dau la găini grăunţe
trei erau moarte şi le-am scos afară
nicio emoţie bine antrenat şi rezistent
am aruncat grăunțe ca la semănat
şi mi-am zis că mâine vin după următorii morţi
încă nu mă spălasem pe faţă nu am mers la veceu
ca să pot zice
stând singur la bucătărie pe scaun mestecând o bucată
de pâine
hei da’ se putea şi mai rău
ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt
ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt
să fac o față serioasă la ieşire
ar fi trebuit să devin din ce în ce mai responsabil la lucru
ar trebui să-mi leg şireturile mai des
dimineţile ar trebui să mă spăl pe față mai des
poate asta m-ar ajuta cumva
ar trebui să-mi vizitez dragostea
şi să o păstrez doar pentru mine
dar bateria unui mobil ține mai mult decât
toată dragostea mea chinuită şi trasă din urmă ca un obiect greu
mi-am făcut o salată şi am împărțit-o cu tot oficiul
şi în zilele de pe urmă am fost şi eu bun
apoi le-am zis că gata plec de la ei
au zis bine cum vrei şi că am făcut o salată bună
nimic altceva nici un regret nimic în ochii lor prefăcuţi
am tăcut şi am semnat niște hârtii
apoi am fost şi m-am pişat ultima dată în buda lor parfumată
când am ieşit am dat mâna cu şoferul agenţiei şi am zâmbit
era exact ca un gardian ce mi-a deschis porţile puşcăriei
Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice
(Casa de Editură Max Blecher, 2015)
Canto III
La Canto II de
două ori ai vrut să scrii:
„lațul pe care și l-a pus atunci de gât”
Și de două ori degetele
tale au bătut:
„lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”
Nu degeaba creierul
nu știe să facă noduri.
Degetele tale, Marina Țvetaeva,
mă interesează de zece ori mai
mult decât poemele tale,
care mă țin în viață.
Canto V
Cami dă cu aspiratorul
iar mie ca-ntotdeauna
îmi crapă capul de furie
fiindcă oricum vom muri cu toții
și ce mai contează
Și e atât de frumoasă și atât de tristă
încât toată lumea din jur e-n secolul 21
numai eu în secolul 19
Și creierul meu e o ulicioară
de acum două secole
în care poeții romantici
se sinucid în grup
sub clar de lună
Și atunci să te ții feerie
pe ulicioara sub clar de lună:
Beteală de vene strălucind de sânge închegat
Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos
Beteală de creiere plutind, meduze fericite
și fosforescente, prin aerul dulce
Beteală de ficați strălucind vineții
fluturând zdrențuiți și triumfători
drapelele lor cirotice
Și creierul strălucind printre toate astea
ca un copil lăsat singur
în raionul de jucării
Și un aspirator enorm îi
culege unul câte unul
cu tot cu bilețele de adio
cu tot cu iubite sinucise
sau nu
Și e atât de frumoasă și atât de tristă
încât pe lângă ea tot secolul 19
e un aspirator e o ulicioară
e o beteală de inimi
e un creier sinucis și ce
mai contează
Canto XIII
Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare
ca o casă de nebuni
și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.
Aveam 17 ani și eram hamal
la un en gros pe Siretului
și descărcam zece tone de zahăr
de unul singur în două ore
și nu eram nici pe jumătate de
dărâmat ca acum, la cinci minute
după ce l-am lăsat pe Sebastian la
grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-
zurase tata de aproape o lună și eram tot
numai Kierkegaard și vodcă
și nu eram nici pe sfert de
dărâmat ca acum. Aveam dracu
știe câți ani și mă tot abăteam
de la poezie și eram tot
dărâmat și orbitor ca după
zece tone de zahăr.
Ca după zece zile de
Kierkegaard și vodcă.
Eram trei hamali pe Siretului,
eu cel mai tânăr și singurul
la negru. Căram tone zilnic
și lăzile de lemn erau pline de
cuie și umerii noștri însângerați
erau dulci ca zahărul. Ca Søren.
Ca vodca. Una din lumile alea
perverse care-ți dau
iluzia că poezia chiar
există și contează. În care gâtul
știe că-i spânzurabil și cântă
de fericire. În care mintea
e plină cu zahăr și răutăți
și știe că într-o zi și
ziua asta orbitoare
va fi reală și va fi
aceeași casă de nebuni.
Gâtule spânzurabil, inimo
de vodcă și zahăr – știu, cărați
tone zilnic și vă tot abateți
de la poezie. Liniștiți-vă însă,
vă jur pe cuierul în care
agăț dimineața hăinuța
lui Sebastian la grădiniță:
într-o zi, vodca și Kierkegaard
nu vor mai exista. Vom fi
omizi bătrâne. Nu voi mai suferi.
Canto XXXVIII
Noaptea aia de acum 7-8 ani
când te plimbai prin Cisnădie,
după 2 sau 3 zile de băut
suicidar, zapoi, cum spun rușii,
și în piața centrală din fața primăriei
te-ai apropiat de câinele care te privea
cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el,
i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi,
el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză
sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită
în ploaia care cădea cum cad toate ploile
peste oamenii și câinii care fraternizează –
îmbibată, adică, până în fiecare picătură
de o nesimțire tipic și profund umană.
Page 1 of 2