Antologie Tiuk! (nr. 43)

Carl Sandburg, Iarba (poem)

Ruxandra Cesereanu, Karantină (poezii)

Sabina Comșa, Toţi ceilalţi apropiaţi (poezii)

Constantin Acosmei, Odihna (poezii)

Ioan Es. Pop, Eu sînt proprietarul zice eu locuiesc numai în pod (poezii)

Constantin Cheianu, Statul se luase la trântă cu noi (proză)

Cosmin Perţa, Mama ei de poezie (proză)

Aura Maru, toate scheletele din toate dulapurile (poezii)

Ciprian Măceșaru, Portbagaj (proză)

Felix Nicolau, Kamceatka: time IS honey (poezii)

Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh (poezii)

Mariana Codruţ, Love (short) story (proză)

Mariana Codruţ, Hiatus (Paralela 45)

Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice (poezii)

Ștefan Manasia, Taurul mecanic (poem)

Victor Ţvetov, În lipsa unor lucruri importante (poezii)

 

Ștefan Manasia

Taurul mecanic

 

 

 

Dacă ești tandră

sau numai o cățea cu pielea catifelată,

pe mine nu mă interesează.

 

 

Dacă îți plac poemele mai excitante decît ruinele unde-au înnoptat raverii

sau dacă poezia – la fel ca spanacul ingurgitat în copilărie – te face să vomiți,

mie mi-e indiferent.

 

 

Dacă ai tenul elastic și foșnitor, cea mai tînără membră a sectei de porno-cadîne

sau dacă ești atît de disperată încît nici nu îți mai vopsești firele albe,

vino, mi-e egal.

 

 

Vino, dacă paraginile de la marginea orașului te-au făcut să-ți dorești apocalypse now

sau dacă, nufăr de carne, ai prefera mai degrabă să putrezești în piscina în formă de inimioară, pentru că nici viața asta de huzur nu-i suficient de ușoară.

 

 

Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit peste-un ginecolog măcelar și

vino dacă adolescentele rahitice, cu sîni ce nu vor înflori niciodată, îți accelerează

– privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, variolă, lepră mentală.

 

 

Vino, dacă îți place să hoinărești mai șleampătă decît Janice Joplin prin parc și

vino, dacă te clatini, tulpină de porumb, pe tocurile alea

însîngerîndu-ți călcîiele,-n zorii de sîmbătă, la ieșirea din club.

 

 

Dacă ești Balanță și îți place mai mult să primești decît să oferi,

 

Dacă ești o Capricoarnă studioasă și exuberantă,

 

Dacă ești Leoaică și nopțile plîngi de furie că nu ai moștenit încă pămîntul,

 

Dacă ești Săgetătoare și mă hipnotizezi cu razele unui creier de diamant,

 

Dacă ești Rac scufundat în tandrețe ca-n apa unui șipot de munte,

 

Dacă ești Tauriță de-o senzualitate hierofanică, elementară ca vîntul și focul,

pămîntul și apa,

 

Dacă ești Vărsătoare, asculți La Bohème și înseninezi adesea sufletele nevinovate,

 

Dacă ești Scorpioana căreia, cînd și cînd, îi crește din pubis o pulă intelectuală,

 

Dacă ești Gemeni și pregătită să minți că știi să iubești pînă la piatra tombală,

 

Dacă ești un Berbec violent și indiferent ca natura, ca violatorii din orașele uitate de lume,

 

Dacă ești Fecioara din iederă și mosc, estrogen și absint,

 

Dacă ești gata să-mi oferi trupul și sîngele, ca Iisus, Doamna Pești

 

Vino,

 

vino o dată:

 

Sînt Taurul Mecanic,

 

Te aștept.

 

 

foto: Mircea Struțeanu

 

 

Victor Ţvetov

În lipsa unor lucruri importante

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

 

dimineaţa atârna cumva special

dimineaţa atârna cumva specială

ceva festiv în aer bețivul mahalalei

îi zice mamei că nu-i nevoie să punem o cruce când va muri

să-l îngropăm până la jumătate şi restul să fie dat cu var

e festiv la el o dimineaţă festivă

la mine e o greaţă ca în duminica paştelui

când am stat cu o cârpă rece pe frunte și cu fața unuia

care vrea să moară

aş prefera un loc mai închis şi mai ascuns

să fiu şi eu cât m-or ţine puterile festiv

să fiu al naibii de festiv în propria singurătate

afară copiii urlă

cât mai multe cărţi

concursuri şi festivaluri

daţi-le premii să fie festiv

să fie ca atunci când un tir cu portocale s-a răsturnat lângă sat

și toți și-au umplut beciurile

câteva zile copiii nu au mâncat nimic în afară de portocale

niciodată nu am văzut aşa de multe portocale

și toţi de mână am mers la spital

să fie festiv

 

când frunzele încă se ţineau bine pe copacii

din chişinău

când frunzele încă se ţineau bine pe copacii din chişinău

o fată a intrat cu maşina într-o trecere subterană pentru

pietoni

ştirile au luat-o peste picior

eu eram în staţie când poliţistul o scotea pe blonda cu craci

frumoşi din subterană

agale şi pletele în vânt

de mână ca doi îndrăgostiţi ce au trecut regulamentar strada

 

în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos

şi era frumos afară

în ziua de pe urmă când frunzele erau toate jos şi era frumos

afară

mi-am luat nişte ciupici de cameră şi am ieşit

să dau la găini grăunţe

trei erau moarte şi le-am scos afară

nicio emoţie bine antrenat şi rezistent

am aruncat grăunțe ca la semănat

şi mi-am zis că mâine vin după următorii morţi

încă nu mă spălasem pe faţă nu am mers la veceu

ca să pot zice

stând singur la bucătărie pe scaun mestecând o bucată

de pâine

hei da’ se putea şi mai rău

 

ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt

ar fi trebuit să le explic cum stau treburile de fapt

să fac o față serioasă la ieşire

ar fi trebuit să devin din ce în ce mai responsabil la lucru

ar trebui să-mi leg şireturile mai des

dimineţile ar trebui să mă spăl pe față mai des

poate asta m-ar ajuta cumva

ar trebui să-mi vizitez dragostea

şi să o păstrez doar pentru mine

dar bateria unui mobil ține mai mult decât

toată dragostea mea chinuită şi trasă din urmă ca un obiect greu

mi-am făcut o salată şi am împărțit-o cu tot oficiul

şi în zilele de pe urmă am fost şi eu bun

apoi le-am zis că gata plec de la ei

au zis bine cum vrei şi că am făcut o salată bună

nimic altceva nici un regret nimic în ochii lor prefăcuţi

am tăcut şi am semnat niște hârtii

apoi am fost şi m-am pişat ultima dată în buda lor parfumată

când am ieşit am dat mâna cu şoferul agenţiei şi am zâmbit

era exact ca un gardian ce mi-a deschis porţile puşcăriei

 

Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice

 

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

 

Canto III

La Canto II de

două ori ai vrut să scrii:

„lațul pe care și l-a pus atunci de gât”

Și de două ori degetele

tale au bătut:

„lațul pe care ți l-a pus atunci de gât”

Nu degeaba creierul

nu știe să facă noduri.

Degetele tale, Marina Țvetaeva,

mă interesează de zece ori mai

mult decât poemele tale,

care mă țin în viață.

 

 

Canto V

Cami dă cu aspiratorul

iar mie ca-ntotdeauna

îmi crapă capul de furie

fiindcă oricum vom muri cu toții

și ce mai contează

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât toată lumea din jur e-n secolul 21

numai eu în secolul 19

Și creierul meu e o ulicioară

de acum două secole

în care poeții romantici

se sinucid în grup

sub clar de lună

Și atunci să te ții feerie

pe ulicioara sub clar de lună:

Beteală de vene strălucind de sânge închegat

Beteală de inimi strălucind de metal drăgăstos

Beteală de creiere plutind, meduze fericite

și fosforescente, prin aerul dulce

Beteală de ficați strălucind vineții

fluturând zdrențuiți și triumfători

drapelele lor cirotice

Și creierul strălucind printre toate astea

ca un copil lăsat singur

în raionul de jucării

Și un aspirator enorm îi

culege unul câte unul

cu tot cu bilețele de adio

cu tot cu iubite sinucise

sau nu

Și e atât de frumoasă și atât de tristă

încât pe lângă ea tot secolul 19

e un aspirator e o ulicioară

e o beteală de inimi

e un creier sinucis și ce

mai contează

 

 

Canto XIII

Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare

ca o casă de nebuni

și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.

Aveam 17 ani și eram hamal

la un en gros pe Siretului

și descărcam zece tone de zahăr

de unul singur în două ore

și nu eram nici pe jumătate de

dărâmat ca acum, la cinci minute

după ce l-am lăsat pe Sebastian la

grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-

zurase tata de aproape o lună și eram tot

numai Kierkegaard și vodcă

și nu eram nici pe sfert de

dărâmat ca acum. Aveam dracu

știe câți ani și mă tot abăteam

de la poezie și eram tot

dărâmat și orbitor ca după

zece tone de zahăr.

Ca după zece zile de

Kierkegaard și vodcă.

Eram trei hamali pe Siretului,

eu cel mai tânăr și singurul

la negru. Căram tone zilnic

și lăzile de lemn erau pline de

cuie și umerii noștri însângerați

erau dulci ca zahărul. Ca Søren.

Ca vodca. Una din lumile alea

perverse care-ți dau

iluzia că poezia chiar

există și contează. În care gâtul

știe că-i spânzurabil și cântă

de fericire. În care mintea

e plină cu zahăr și răutăți

și știe că într-o zi și

ziua asta orbitoare

va fi reală și va fi

aceeași casă de nebuni.

Gâtule spânzurabil, inimo

de vodcă și zahăr – știu, cărați

tone zilnic și vă tot abateți

de la poezie. Liniștiți-vă însă,

vă jur pe cuierul în care

agăț dimineața hăinuța

lui Sebastian la grădiniță:

într-o zi, vodca și Kierkegaard

nu vor mai exista. Vom fi

omizi bătrâne. Nu voi mai suferi.

 

 

Canto XXXVIII

Noaptea aia de acum 7-8 ani

când te plimbai prin Cisnădie,

după 2 sau 3 zile de băut

suicidar, zapoi, cum spun rușii,

și în piața centrală din fața primăriei

te-ai apropiat de câinele care te privea

cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el,

i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi,

el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză

sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită

în ploaia care cădea cum cad toate ploile

peste oamenii și câinii care fraternizează –

îmbibată, adică, până în fiecare picătură

de o nesimțire tipic și profund umană.