Victor Perdevară

Vânt lin cu velo-mârţoaga prin lume

Călătoria din prezent este legată printr-un cordon ombilical de o călătorie începută undeva prin primele clase de şcoală primară. În vremurile când citeam basmele copilăriei şi poveştile populare din scoarţă în scoarţă. Ştiu că de atunci visam la o experienţă iniţiatică. Mai târziu, să fie pe la începutul adolescenţei, mi-am continuat hoinăreala imaginară prin poveştile lui Jules Vernes şi Charles Dickens. Pe la 20 de ani îmi amintesc că s-a întâmplat ceva. Momentul acela a semănat cu vârticuşul pe care-l vedem într-o cadă ce aproape s-a golit de apă. Râgâitul nepoliticos al apei de la final, acel „m-am dus şi eu”, a persistat pentru mult timp în mintea mea. Cine a dat dopul la o parte? Acel cineva poate să fie copilul din mine. Săturat de apa călduţă, în care se bălăcea de multă vreme, a luat decizia să spele putina şi, astfel, şi tot trecutul. Cred că a fost prima dată când am început să curăţ murdăria adunată în ultimele două decenii. Relaţia mea intimă cu apa nu s-a întrerupt atunci. După eliberare a urmat o trecere uşoară de la cada copilăriei, unde odată înotam, spre fluviul Dunărea. Prima călătorie, pe care o pot considera mai adevărată, a fost pe malul bătrânului fluviu – de la Viena spre Belgrad cu Herr DromaDeer. Aşa s-a numit prima bicicletă care m-a plimbat prin Bulgaria, Dobrogea şi prin alte locuri din România.

Orice călător o să-ţi spună că hoinăreala are un mare necaz, te duce spre dependența de libertate. Poţi să te oprești şi să asculţi doar de gândurile muncitoreşti. Pentru vreo trei ani aşa am şi făcut. Pentru o vreme ca voluntar în Polonia şi apoi prin mai multe locuri din Transilvania. A venit un moment când clopoţelul a anunţat o pauză. O demisie surpriză a venit peste mine în primăvara lui 2013. Am crezut că o vacanţă scurtă, doar de 14 zile, îmi va da suflul necesar pentru a reintra cu mai multă energie în lumea muncitorească. Ştiam din acele vremuri că singura mea bogăţie este timpul. Şi-am plecat cu o velo-mârţoagă şi 270 de lei spre peninsula Balcanică. Cele două săptămâni, dacă ne uităm într-un calendar din 2013, au trecut demultişor.

Călătoria mea aduce mult cu o dugheană turcească care oferă călătorilor, pe degeaba, ceai fiert până de aproape de infinit şi covrigi cu susan. Pe de altă parte, atunci când vorbesc despre aventura mea sunt pornit să prezint generozitatea oamenilor şi simţul matern al multor gazde. Doar în cazuri de forţă majoră, atunci când hazardul joacă şah-mat cu şansa mea, dorm singur în cort. Observ că în epoca modernă este o excentricitate să întrebi, la ceas de seară, despre posibilitatea unei cazări benevole. Cred că doar aşa pot să fiu mai aproape de cultura locală şi de atitudinea lor faţă de ospitalitate. Într-o ţară a lui veșnic Inshallah o astfel de anomalie este privită cu bucurie. Am găsit reziduuri de ospitalitate şi prin partea nemţească a bătrânului continent. De cele mai multe ori în casele unor călători care cunosc importanţa unui duş fierbinte. Am aruncat în joc un antagonism pentru a arăta că bunătatea este prezentă oriunde şi nu ţine doar de lumea musulmanilor.

“...lumea-i curioasă în miezul zilei şi suspicioasă la ceas de seară. Sunt chestionat, de multe ori, în privinţa somnului şi-a locului unde dorm. Pot răspunde, cu precizie şi acurateţe, doar la trecut. Treaba stă în felul următor. Încep pescuirea unui pui de somn doar când se lasă întunericul. Prefer să-mi găsesc adăpost prin sate şi orăşele de provincie. Obsesia bolnavă pentru adrenalină persistă şi-n ultimele momente ale zilei. Totul poate să înceapă cu potaia sau potăile care sunt gata să rupă gardul. Proprietarul îndepărtează perdeaua pentru a vedea sursa zgomotului, velo-mârţoaga.  Comunicarea prin limbajul semnelor se termină, de cele mai multe ori, cu o poartă închisă în nas. Ceea ce îmi spune că n-am zâmbit suficient de mult. O uşă deschisă poate fi descrisă ca o victorie. Festinul se termină cu un somn odihnitor într-un pat cu aşternuturi curate. Iar velo-mârţoaga, care până mai ieri era o împiedicată, se transformă într-un pur sânge arab...

Următoarea întâmplare pare a fi mai specială, pentru că s-a petrecut la mijlocul lui iulie într-o mahala a oraşului Sarajevo. În ultima noapte mi-am proptit velo-mârţoaga şi somnul pe gardul unui Nea Caisă. Ospitalitatea a răsărit de cum a ieşit soarele. Proprietarul gardului, cu paşi înceţi, a venit până-n locul de unde capul iese din sacul de dormit. Voia să ştie cu ce să mă servească – cafea, baclava sau ceai. Ca într-un vis de iunie am cerut apă în bosniacă”. Marmaraereglisi, Turcia, noiembrie 2013.

Şi mai sunt întrebat dacă-i greu prin pasurile din Alpi şi cum mă împac cu solitudinea. Sunt mulţi oameni care au crezut în povestea mea şi încă mai cred în reuşita acestei aventuri. Atunci când eşti doar cu o velo-mârţoagă începi să cauţi companie şi să împărtăşeşti experienţa avută.

Pentru că aceasta-i povestea mea. Concurez doar cu ambiţia mea şi nu pentru un titlu efemer. Puţin spre deloc mă interesează numărul kilometrilor şi-a ţărilor întâlnite.  Un copil idealist, aşa cum cred că sunt, visează la mai mult bun simţ pentru mediu. Visez la ziua când extragerea gazelor de şist va înceta în România şi vom avea o lege anti-fracturare ca în Franţa şi Germania.

“În seara zilei de doi decembrie citeam, dintr-o crâşmă cu budă turcească curată, despre abuzurile de la Pungeşti.  Simţeam cum bastoanele jandarmilor ne lăsa câteva vânătăi pe cocoaşă. N-am găsit, în cele nouă luni de aventură, acea cauză pentru care să fim prezenţi pe baricade. Uite că a venit momentul pentru a ne arăta cauza pentru care pedalăm prin Europa. Diana o să-mi trimită un lepedeu anti-imperialist în Pahos. Iar obiectivul, de acum şi până la final, este acela de a flutura cearceaful prin Europa.” Taşucu, sudul Turciei, decembrie 2013.

Leo Butnaru

Despre ceastuşte cu Stalin, Putin etc.

E doar ah! şi e doar vai!

 

Traduc o carte de teorie literară, semnată de Evgheni Stepanov. În ea este şi un capitol dedicat ceastuştei, din care extrag unele pasaje.

Dicţionarul literar enciclopedic dă următoarea definiţie: „Ceastuşka, gen al folclorului muzical rus, cântecel concis (de obicei, din 4 rânduri) cu un ritm vioi de interpretare”.

În definiţia pe care o include, dicţionarul Brokgauz-Efron subliniază că ceastuşka are „un conţinut luat din viaţa cotidiană”.

Ceastuştele pot fi pentru copii, politice, lirice, nupţiale, săteşti, orăşeneşti, regionale (de exemplu, din Voronej, Tambov, Breansk, Vologda…) ş.a.m.d.

Patria ceastuştei este satul. Şi acolo ea este cea mai la locul ei, în special când sună armonica, când oamenii se întâlnesc, se căsătoresc… În oraş, cu încetul, ceastuşka îşi încheie veacul. Aici ea nu e atât de solicitată, societatea urbană fiind dispersată, astfel că e destul de problematic să-ţi imaginezi oameni cu armonici în Moscova (pe strada Tverskaia sau în cartierul-„dormitor” Julebin), unde mai pui că în acest mediu la nunţi răsună altfel de cântece.

Unite de refrene de legătură, ciclurile de ceastuşte se desfăşoară totdeauna pe un singur motiv muzical. Nu de puţine ori, în refrene aceeaşi temă este variată de pe diverse poziţii.

Spre exemplu, arestarea ex-premierului Iulia Timoşenko în august 2011 a trezit o reacţie turbulentă în societatea ucraineană, astfel că, în Crimeea, să zicem, deja în septembrie răsuna astfel de strigături (ceastuşte):

Iulka noastră cea bălaie

E băgată la pârnaie.

Ianukovici, eşti prost, s-o ştii, –

Pentru gaz ţi-or scoate ochii.

* * *

Ianukovici, mahăr mare,

Băgă pe Iulka-n închisoare.

Lui slănina nu-i lipseşte –

Mănâncă şi se hlizeşte.

În acelaşi timp, răsunau şi alte ceastuşte, cu un conţinut diametral opus celor reproduse mai sus:

Iulia noastră-i la strâmtoare,

Deja să nu se mai dea mare.

Bine-o fi sau rău? E basta!

Pe noi ne doare-n cot de asta.

Incontestabil, unele din speciile de ceastuşte cele mai răspândite sunt cele politice şi lirice, care se întâlnesc mai frecvent.

Au existat (mai există) şi aşa-numitele ceastuşte contrafăcute, prin care puterea suspuşilor încerca (mai încearcă) să introducă în conştiinţa oamenilor versuri de doi bani, prin care este elogiată orânduirea socială existentă, debitând elemente propagandistice lozincarde. Spere exemplu, iată o ceastuşkă de pe timpurile „stagnării” brejneviste:

Toţi colhoznicii din ţară

Repetă a mia oară:

– Suntem pentru pace noi,

Nu ne trebuie război.

Astfel de contrafaceri nu prindeau în societate.

De cele mai multe ori, ceastuşka politică este personificată. Există multe refrene-strigături, dedicate ţarului Nikolai al II-lea, lui Rasputin, Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Gorbaciov, Elţin, Putin, Medvedev, Timoşenko, Ianukovici şi multor altor foşti sau actuali oameni de stat. De regulă, ceastuşka politică înfăţişează un portret negativ al puterii opresive. Aşa a fost până la revoluţie (chiar dacă s-au păstrat şi unele ceastuşte măgulitoare la adresa lui Nikolai al II-lea), aşa a fost în timpul puterii sovietice, aşa se întâmplă şi în prezent. Voi reproduce doar câteva exemple relevante:

* * *

Chiar de mă iau în armată,

Ţarul n-oi sluji vreodată:

Cizme şi manta le arunc

Într-un râu cât mai adânc!

* * *

Lenin, Stalin, Voroşilov

Şi Kalinin, dulău puchios,

Au zătrit Rusia-ntreagă,

De cum au băgat-o-n colhoz.

* * *

Stalin pe-o vacă călare,

Vaca îşi ascute cornul.

– Încotro, tovarăş Stalin?

– Să deschiaburesc norodul!

* * *

Ah, voi castraveţi verzui,

Roşii voi şi vinete,

Stalin l-a popit pe Kirov

Pentru orişicare pete.

* * *

Gorbaciov şi Elţin, doi,

Ce-aţi făcut, vă-ntreb, cu noi?

Voinicescul rus popor

A ajuns un cerşetor.

* * *

Putin, Putin, eşti circar,

Abil şi-ndemânatic.

La ce stare ai adus

Ursul nostru de nimic.

* * *

Putin, Putin, eşti bogat,

Ce de-a bănărit mai ai!

Pe când pensia mea toată

E doar ah! şi e doar vai!

* * *

Ho-pa, ho-pa,

Cum ar juca nebuna!

Puşkin este tot ce-avem

Putin – e pe totdeauna.

Una dintre problemele principale ale folcloristicii şi originilor ei ţine de autenticitatea ceastuştelor. Care sunt sonorităţile lor adevărate, unde, cine şi în ce situaţii au înregistrat o piesă sau alta? Nu de puţine ori apar câteva variante ale aceluiaşi text.

Concomitent, trebuie să recunoaştem că ceastuşte canonice nu există, ele modificându-se în dependenţă de situaţii. În special, acest lucru apare evident în ceastuştele lirice. Este memorabilă strigătura-refren:

Fetele se dau la măritat

Cu Ivan Kuzin. Ce om!

Pentru că Ivan Kuzin

Are ştiuletele enorm.

Există şi o variantă nu mai puţin populară, în care primul vers sună cu totul altfel: „Duduilor, nu vă măritaţi”.

Adică, firul semantic al ceastuştei poate fi diferenţiat.

Strigătura lirică nu evită şi lexicul obscen. Aceasta ar ţine de coloritul ei naţional autentic. N. Dobroliubov remarca: „Poezia populară nu se jena de legităţile retoricii şcolare şi de poetica verbelor alese, pentru ea fiind potrivite toate cuvintele, cu condiţia ca ele să exprime exact şi clar obiectul”.

În acest sens, este reprezentativă ceastuşka „deocheată” din colecţia poetului Nikolai Starşinov (1924–1998), un eminent popularizator al acestui gen folcloric:

Lăsă-mă să te mângâi,

Şi vei fi sătulă.

Însă mai întâi mă lasă

Să-mi pun pâslarul pe p…ă!

Pe de o parte, aici este evidentă gluma de dragul glumei, pe de altă parte cuvântul necenzurat atrage atenţia la strigătură, mai exact spus – la un întreg ciclu de atare refrene.

De regulă, în ceastuşkă lexicul nenormativ este îndreptăţit. De exemplu, la nuntă, motivele erotice sunt frecvente în strigăturile rurale, când tinerii sunt pregătiţi să-şi petreacă prima noapte ca soţ şi soţie.

Tinerii merg la culcare,

Să se roage Domnului,

Să dea iute din picioare

Sub lâna iorganului.

* * *

Lui Miron, aşa, spre seară,

Pe p…ă îi stă o cioară.

Şi când cântă cioara-boală,

P…a lui Miron se scoală.

Petronela Rotar

doişpe, cinşpe, şaişpe

2011, iulie

urcăm dealul ăla. a mia oară, probabil. e un deal mic, înflorit, cu o potecă şerpuită prin iarba înaltă. sus e o poieniţă mică cu un singur brad, bătrîn ca lumea. şi mai sunt mormintele. în ultimii ani am fost tot mai rar. ce să mai caut acolo? răspunsul nu e în trecut, they say.

acum urcăm amîndouă. i-a curs dermatograful şi e ca o fotografie alb-negru. frumoasă şi tristă. întotdeauna am crezut că frumuseţea e deplină abia atunci cînd înglobează şi emană tristeţe. ea împlineşte peste 10 zile treişpe, el a murit de fix doişpe. în altă viaţă.

cum urc aşa, mă podideşte un plîns prost, nestăpînit. dacă m-ar vedea şi m-ar întreba, nu aş şti să îi zic de ce plîng, aşa că îmi înăbuş, adînc, între pleură şi plămîn, suspinul. mă gîndesc la el, că trebuie că nu a rămas nici praful, acolo, dedesubt, sub pămîntul rău. altădată, demult, în cealaltă viaţă, cînd veneam de două ori pe zi la mormînt, împingînd bicicleta pe drumul lung şi greu, mă gîndeam cum se deteriorează. cum îl mănâncă viermii. cum se descărnează şi putrezeşte în întunericul lutos în timp ce noi continuăm să respirăm, să plîngem, să rîdem, să mîncăm, să bem, să facem copii, să creştem copii.

între lespezile cavoului a crescut un copăcel mic. îmi aminteşte de un cîntec pe care îl cîntam cînd eram tare mică şi aveam în curte leagănul ăla mare şi mă legănam tare, tare şi cîntam, cîntam în gura mare cîntecul ăla despre doi copii care se iubesc şi apoi mor şi pe mormîntul de fetiţă / a crescut un pui de viţă / pe mormîntul de băiat / a crescut un pui de braaad. şi nu ştiam că aveam să trăiesc asta direct pe derma proprie. şi îi aşezăm florile proaspete şi plec la maşină să aduc chibrituri să aprindem candelele şi o las singură, fata de 13 ani şi tatăl mort de 12. şi cînd mă întorc are nasul roşu şi ochii umflaţi şi o iau în braţe şi plîngem amîndouă îmbrăţişate, plîngem în hohote, cum nu am plîns niciodată împreună, mă strînge tare, e mai mare ca mine şi mă strînge şi plînge amar, hohotit, disperat. lacrimile îmi ard omoplatul, ăla dreptul, unde am tatuajul pe care îl avea el, cînd m-am înfierat cum se înfierează vitele, ca să ştiu cui aparţin, că sunt femeia lui.

şi îi urlu în gînd: beţivule, curvarule, trendsetterule, uite, ea e fiica ta, femeiuşca asta frumoasă şi tristă, uşor anorexică, pe care nu am ştiut să o cresc singură la fel cum am fi crescut-o în doi. şi suferă că nu are tată şi te plînge, uite cum te plînge şi tu nu meriţi atîtea lacrimi cîte au curs din perechile astea două de ochi de cînd ai murit. şi uite, e artistă, pictează, aşa cum ai fi vrut tu să poţi cînd te simţeai neînţeles şi nu puteai să te exprimi şi regulai pictoriţe wannabe, şi e bună şi sensibilă şi mai ales tristă că ea nu are un tată. şi mă întreabă şi se întreabă cum ar fi fost viaţa noastră dacă tu ai fi trăit şi eu mă zbat în mine şi nu ştiu ce să îi spun. şi îi spun numai lucrurile frumoase despre tine. îi spun că ai fi mîndru de ea.

coborîm dealul unde tu ţi-ai găsit odihnă în timp ce eu am rămas să mă zbucium, plînse, ţinîndu-ne de mînă. ea îmi zâmbeşte, trist. flacăra lumînării se zbate încet, peste locul care păstrează ce mai e din tine. tu rămîi acolo, cioburi de oase şi ţărînă grea, iar eu plec, ducînd de mînă singura treabă bună pe care ai făcut-o vreodată.

şi aia, fără să vrei.

iulie, 2013

„Cimitirul ăsta în care e îngropat tata e foarte mişto. E liniştit şi cînd bate vîntul printre copaci se aude marea.”

Petronela Rotar

in a relationship with my books

Acum două seri, lolita mea de 13 ani mi-a mărturisit că tocmai a terminat Lolita lui Nabokov. Mi-a căzut cartea pe care o citeam eu din mînă. Lolita care citeşte Lolita? Da, nu e nicio noutate la noi în casă, s-a mai văzut şi sonata care ascultă sonate şi aşa mai departe.

Îmi spunea de curînd o prietenă tare dragă că e îngrijorată că fie-sa nu citeşte, deşi ea este un sac doldora de carte. Nici ale mele nu prea citeau. Şi eu mă dădeam de ceasul morţii că nu am reuşit să le inculc iubirea mea pentru cărţi şi uite, o să crească tute, nu o să le placă să citească, au, au, vai, vai. Le-am luat cu binişorul, le-am mai şi ameninţat cu noaptea minţii, cum am putut şi eu. Aia mare îmi spunea, pe vremea rebeliunilor ei, că nu o să citească pentru că nu vrea să fie ca mine şi de-a naibii nu pune mîna pe carte. Dacă îi recomandam vreo lectură, asemenea, nu citesc că ai zis tu să citesc şi pentru că tu citeşti prea mult. Eu muream de inimă rea şi alta nu. Mai tîrziu am aflat că fata mea citea, dar se cam ascundea de mine, să nu îmi dea satisfacţie. Deh, îşi afirma independenţa, pasămite.

Acum citeşte continuu. La şcoală, sub bancă, pe genunchi, are mereu o carte deschisă, cum avea şi mumă-sa. Citeşte minimum două cărţi pe săptămînă, lecturi grele, vine, discutăm despre ele, îmi cere mereu cînd termină părerea despre ce ar trebui să citească mai departe, îmi creşte inima de se triplează cînd o văd cu cartea în mînă non-stop. Aia mică ţine şi ea ritmul, la trap. Uneori mă sperie lecturile lor, îmi pare că nu au vîrsta potrivită să le înţeleagă, dar îmi dau seama imediat că sunt tîmpită şi nu are importanţă cîţi ani au, că au timp să reia cărţile pe care nu le înţeleg acum pe deplin, aşa cum am făcut şi fac şi eu dintotdeauna. Şi că e important să citească, orice, numai să citească. Şi etichetele, că şi de acolo învaţă cuvinte şi informaţii noi. Iar ce nu înţeleg acum, aprofundează mai încolo. Am auzit oameni de la care aveam pretenţii cum că nu recitesc niciodată cărţile odată citite. Eu descopăr de fiecare dată alt nivel al lecturii atunci cînd reiau o carte care m-a marcat. M-am speriat degeaba cu copiii. Aia mare mi-a spus, rîzînd, mama, nu există să vezi în casă părinţii citind şi să nu se ia şi la tine, la un moment dat tot te contagiezi. Şi şi-a băgat nasul înapoi în Portretul lui Dorian Gray pe care a aşteptat zilnic să îl termin, că îl reciteam şi îl voia foarte tare.

Eu nu am avut de la cine mă contagia, însă am citit de cînd mă ştiu şi mă ţin minte. Citeam atît de mult că luam bătaie (şi) pentru asta. Tata credea că cititul mult prosteşte, iar eu cînd mă afundam în cărţi, mă desprindeam din lumea reală. Asta şi căutam, refugiu din lumea reală, iar cărţile mi l-au dat în chip desăvîrşit. În bucătărie, sub geam, aveam un scaun mic, de lemn, pictat în alb, unde citeam cu obstinaţie cînd mă obligau să stau cu ei şi mereu enervam pe cineva care vorbea cu mine că nu auzeam nimic, eram transpusă. Acolo îmi amintesc de mine, cu cartea pe genunchi, de foarte devreme. De altfel, îmi pot măsura vîrstele în cărţile citite şi autorii preferaţi.

Cînd eram foarte mică aveam o carte minunat ilustrată, Talismanul de Safir, de Elvira Bogdan. Pe copertă avea desenată o zînă superbă, cu haină tivită cu hermină, iar în interior, apărea înconjurată de alte cîteva zîne în rochii care îmi luau minţile. Îmi plăcea mai ales zîna care ocrotea camera smaraldelor, cu ea aş fi vrut să semăn cînd aş fi crescut mare şi o rochie verde, aidoma aceleia, aş fi vrut să mă înveşmînteze. De altfel smaraldul a rămas piatra mea preferată, iar mai demult am citit că e cea mai fragilă dintre nestemate. Era o poveste frumoasă despre o fetiţă ca mine, care se trezea, cu ajutorului unui talisman de safir, în diferite epoci istorice, unde un pitic o ghida şi îi povestea despre regele Soare, despre egiptul antic, despre Constantin Brîncoveanu, dar o purta şi printre zîne şi pietre nespus de preţioase, cu nume gingaşe sau somptuoase, care mă fascinau şi mă aruncau în reverii nesfîrşite. Am citit de nenumărate ori cartea aceea. La final, avea o poveste despre o fată pe nume Aurora, fiica unei ondine proscrise, care din dragoste alesese să devină muritoare, şi un pescar frumos. Cartea aceea nu mai e şi nu am mai găsit-o nicăieri, mi-o doresc şi azi, să o ţin în mîini şi să o miros. Sunt îndrăgostită de cărţile mele, mă doare fizic cînd se pierd şi multe se pierd, pentru că le dau şi altora să le citească, mi se pare o impietate să le ţin numai pentru mine, dar uneori pleacă şi nu se mai întorc niciodată şi nici nu le mai găsesc să le înlocuiesc.

Mai era o carte pe care o iubeam mult de tot în copilărie, o împrumutam de la vecina cea bătrînă, o femeie de 85 de ani, cu piciorul cangrenat, care stătea în pat şi citea mereu. Avea o cameră mică şi plină de cărţi, mă iubea foarte tare şi eu mă aciuam la ea de cîte ori puteam fugi de acasă. Bătrîna, cum îi spuneau toţi, nu prea putea ieşi afară şi abia aştepta să îmi spună cum îi merge cu piciorul, cu reumatismul, cu bătrîneţea şi boalele şi mă punea să o ajut cu pansamentele, în vreme ce ea depăna amintiri în limba aceea veche şi plină de cuvinte pe care acum nu le mai întîlnesc nicăieri. La ea am găsit cartea asta, Suflete Trudite, aşa se numea, o colecţie de poveşti rurale, pe modelul Ciulendrei, al Pădurencei, poveşti de dragoste de la sat, complicate şi dureroase, pe care le reciteam cu aceeaşi înfrigurare, la răstimpuri, atunci cînd bătrîna mi-o dădea, căci şi ea le tot citea şi răscitea, să îşi aline singurătatea şi durerile în ceasurile lungi cînd piciorul nu îi dădea pace şi somnul nu venea. Era în cartea aceea o poveste cu o femeie care îşi aştepta bărbatul plecat, poate la război, femeie pe care am regăsit-o apoi, în varianta rusească, siberiană, la Makine, în Femeia care aştepta, iar nobleţea şi frumuseţea sacrificiului ei mă înduioşau pînă la lacrimi. O vedeam stînd la fereastră, aşteptînd cu ochii ţintiţi la orizont şi cu inima grea şi nimic nu îmi părea mai frumos decît agonia aia, nimic nu era atunci pentru mine mai înălţător şi profund decît o femeie care iubeşte şi aşteaptă neîntrerupt. Erau minunate poveştile acelea, unele crude şi sfîşietoare, altele cu iz de fantastic, precum cea cu fata în burta căreia creştea un şarpe, care se lăsa apoi ademenit afară de o vadră cu lapte cald, iar eu mă întorceam mereu la ele, o rugam pe bătrînă să mi-o mai dea puţin, să mă mai scufund în ea, dar apoi bătrîna s-a dus şi cartea şi ea, a rămas doar în mintea mea.

Mi-l amintesc de-atunci pe Jules şi toate volumele citite, în copilăria fragedă. Noi nu aveam prea multe cărţi acasă, dar fugeam la biblioteca şcolii şi la vecinul de vizavi care avea toată colecţia Jules Verne, iar eu citeam cu ochii măriţi de uimire şi plăcere şi cu regretul sfîşietor că va trebui să înapoiez cărţile acelea, că nu le voi putea păstra pentru mine. Şi Cireşarii pe care îi tot reciteam, eram micuţă şi mă închipuiam fata din castel, îndrăgostită nebuneşte ba de Victor, ba de Tic, seara închideam ochii şi mă vedeam aievea îmbrăcată în rochii albe, închipuiam salvarea mea şi derulam imaginile, frame cu frame, pînă la momentul sărutului… Apoi erau poveştile, ah, poveştile. Poveştile româneşti dar şi cele nemuritoare, pe care le răsfoiam şi le sorbeam cu nesaţ, mă lăsam aruncată în genunile lumilor lor fantasmagorice, poveştile de care mi-e dor şi de care mi-am promis să mă reapuc curînd şi pe care să le citesc cu ochiul ăsta obosit şi aproape bătrîn, să văd dacă retina le va recunoaşte slova iar nasul, parfumul greu, prăfuit.

Camera mea avea uşă cu geam transparent, cu flori în relief, prin care siluetele se estompau în umbre difuze, însă ai fi putut ghici ce se întîmplă înăuntru, cu efort puţintel. Se afla vizavi de bucătărie, locul unde se desfăşura viaţa familiei şi unde îşi petrecea timpul fumînd sau discutînd tata cel neiubitor de carte. Seara mă prindea cu cartea la jumătate şi fără chef de somn, dar aş fi încurcat-o să mă prindă citind. Apoi împărţeam patul cu sor-mea, nici ea prea mare amatoare de lectură. Pe latura cu uşa aveam un scrin de lemn de vişin pe care stătea pick-upul familiei, iar în colţ, între tăblia patului şi corpul greu de mobilă, pe jos, mă ascundeam eu, cu o pătură în cap, cartea şi singura veioză din sticlă, cu bec de 50 de wati, ca să-mi sfîrşesc lectura. Era un chin nespus, căci tata revenea la bucătărie să fumeze la ore mici din noapte, iar eu stăteam cu urechile ciulite şi respiraţia şi pulsul oprite, cu mîna pe butonul veiozei, lipită de podea, ca nu cumva să mă prindă că în loc să dorm citesc la ora aia, camuflată sub cerga grea. Reveneam din apnee abia după ce auzeam uşa dormitorului lor închizîndu-se şi patul gemînd sub greutatea lui.

Într-o vacanţă din generală nu am coborît din pat cîteva zile pînă nu am terminat Pe aripile vîntului. Mama îşi aminteşte şi azi, cu groază amestecată cu mîndrie, cum îmi aducea la pat ceai şi sandvişuri, căci refuzasem să mă mişc pînă ce nu am aveam să termin toate volumele. Pe care le-am recitit, bineînţeles, ulterior, la o vîrstă mai potrivită lecturilor de felul acela. Desigur, Scarlett a devenit eroina mea preferată, iar crinolinele de muselină îmi înfierbîntau mintea puberă, de fetiţă neînmugurită încă.

Anii care au urmat mi se derulează în cap ameţitor. Citeam tot, iar atunci cînd făceam pasiuni pentru cîte un autor, nu mă lăsam pînă nu lecturam tot ce scrisese. Scriitori interbelici, contemporani, clasici, moderni, postmoderni, citeam la grămadă, fără discernămînt. Mă refugiam cu cărţile mele în copacii din grădină, unde ascunsă în frunzişul des citeam pînă amorţeam pe cîte o creangă, gata-gata să mă prăvălesc peste vreun strat de ceapă sau morcovi. Îmi plăcea îngrozitor să citesc în copaci, acolo nu mă căuta şi găsea nimeni, pericolele se diluau, mă simţeam apărată în coroanele lor ca într-o fortăreaţă, eram sus, de unde puteam urmări fără să fiu urmărită, într-un adăpost inexpugnabil şi secret, liberă să plonjez în lumile tainice ale cărţilor mele. Şi în cîte lumi nu m-au dus, de acolo de pe crengile cu coajă aspră şi amăruie a prunilor, merilor şi castanilor mei. Ce searbădă ar fi fost viaţa mea, ce fadă şi tristă!

În liceu, am avut permanent lipită de genunchi cîte o carte. Proful de franceză, un moş cu creierii scuturaţi bine de comunişti în închisori, era exasperat că mă vedea dezinteresată de orele lui rigide şi înţepătoare. Mereu cu ochii ţintiţi sub bancă, mă bănuia că citesc, precum toate colegele mele, Sandra Brown. Era cu neputinţă să îl convingi de contrariul vreunei judecăţi, vorbea urît cu elevele lui, pe mine mă luase la ochi şi mă persifla cu toate ocaziile şi din cauza dumisale am detestat franceza, făcîndu-i o mare nedreptate pe care sper să o îndrept cîndva. Adevărul era că, pe vremea aia, sorbeam pe nerăsuflate Cioran sau Schopenhauer, ca toate adolescentele refulate, mă pregăteam pentru facultatea de filosofie şi petreceam ore întregi la sala de lectură studiind, cu creionul în mînă, criticile raţiunilor lui Kant, fenomenologia lui Hegel sau Ubermenschul lui Nietzsche, sperînd că trestia gînditoare din mine va înţelege lumea superior. În fapt, nu am făcut nici măcar rahatul bici, am ratat dintr-o întîmplare complet nefericită admiterea la facultate, iar din tomurile citite atunci am rămas doar cu amintiri vagi. Cît despre înţelegerea de profundis a lumii şi a sensului meu pe pămînt, nici 20 de ani mai tîrziu nu s-a produs, tot în mlaştina spiritului, în nisipurile mişcătoare ale eului confuz mă aflu prinsă. Am rămas, aşadar, la literatură, să mîngîi cuvinte, din afară, ca cititor, sau dinăuntru, ca scriitor veleitar.

În urmă cu cîţiva ani, am primit un sms de la bărbatul nesăbuit care îmi spunea să îi zic repede primii mei zece autori favoriţi. Şi cînd i-am răspuns, a găsit nedrept răspunsul meu, căci sunt prea tînără să fi avut timp să citesc atît. Primii mei zece autori favoriţi români? l-am întrebat atunci, sau primii zece englezi, sau poate primii zece francezi, sau mai bine, primii zece ruşi? Sau americani? Sud-americani? Dar est-europeni? Mi-am dat seama că doar pe primul loc aş pune zece. Ba nu, mai mulţi. Sunt aşa de îndrăgostită de unii dintre ei şi sunt atît de mulţi, sunt o tîrfă intelectuală, nu mă pot opri la doar zece, nici măcar la 50, tot mi-ar părea puţini şi că îi las nemeritat pe dinafară pe alţii. Simpla lor înşiruire mi s-ar părea un sacrilegiu, fiindcă aş simţi că le fac o nedreptate. Dacă i-aş lua după limba în care au scris… Franceza hulită, par example, fortuit. Să îl aşez pe Vian lîngă Audeguy sau lîngă Houellebecq, sau poate lîngă Bruckner i-ar sta mai bine? Şi Makine, lîngă frivolul, bovaricul Beigbeder? Şi apoi m-aş duce la limba engleză, unde l-aş lăsa în frig pe Shakespeare, că m-a exasperat teacher în liceu, dar nu pe Oscar Wilde şi i-aş băga în casă şi pe americanii Nabokov şi pe Miller. Şi pe nefericitul cîştigător de Pullitzer post-mortem Kennedy Toole care a scris o carte ca Biblia de Neon şi a murit crezînd că scrie prost. Şi pe iubitul meu Salinger, şi pe evreul teribilist al cărui nume îmi scapă acum, cîştigător de Pullitzer şi el, Philip Roth, aşa, şi pe Palahniuk şi doamne, cîţi sunt şi eu mă grăbesc către America de Sud să îi declar amor etern lui Vargas Llosa şi apoi către estul Europei, lui Kundera şi la naiba, deja îmi pare că epatez şi mă dau deşteaptă şi citită iar eu ştiu, cu fiecare carte pe care o termin, că sunt proastă şi incultă şi mă îngrozeşte că sunt atîţia autori pe care nu i-am citit, uite, nu am citit nimic de cîştigătoarea Nobelului ultim, dar nimic, fir, şi nici Amos Oz nu am citit, deşi tot aud în jur, dar am o listă lungă şi într-o zi o să am timpul ăla pentru scris şi citit, sunt precisă ca marmota. Uite, nu departe, există locul acela, căsuţa aia mică şi curată şi ticsită cu toate cărţile pe care nu le-am citit încă şi cu cele pe care e musai să le recitesc, alea pe care le-aş relua oricînd şi mi s-ar părea mai frumoase, iar cuvintele lor mai luxuriante şi mai bine înşiruite. Iar eu voi locui acolo, între ele şi nu voi mai face nimic altceva decît să scriu şi să citesc, să citesc mult, să citesc tot, multă poezie cu care să îmi oblojesc ochii obosiţi. Ştiu sigur că nu departe, există ziua aceea, în care astea nu vor fi doar vise ale unei femei prinse într-o existenţă prea alertă şi agonizantă, ci o realitate tihnită şi densă, pe care o voi atinge cu mîna.

Acum îmi doresc cu ardoare în bibliotecă „Manualul Întîmplărilor” lui Agopian, o carte ca o madlenă. Aşa cum mi-am dorit Fiul Risipitor, care şi el se epuizase de prin librării şi a venit la mine, ca un fiu risipitor, ce altceva? Şi Frate Somn, a lui Schneider, pe care am pierdut-o şi despre care nu am mai auzit nimic, niciodată, o carte tulburătoare care a fost refuzată de 23 de edituri dar care a fost apoi tradusă în mai multe limbi decît atît şi a devenit teatru şi balet şi pe care am citit-o cu răposatul, acum mai bine de 16 ani.

Sigur, îmi mai doresc şi cartea mea, iar asta e deja aproape realitate, o realitate pe care încă nu o realizez şi pe care încă o resimt drept o aroganţă, o obrăznicie nesfîrşită. Şi cum ştiu că nu am ce căuta pe raft cu vreun titan de mai sus, am să închipui şi alcătuiesc un raft-furnică, liliputan, dedesubtul bibliotecii mele, neînsemnat şi aproape invizibil, unde să mă aşez pe mine cuminte şi să aştept ca o fetiţă mică, cu genunchii juliţi în coajă de copac să mă ridice cu sfială şi să mă strîngă la piept, să îmi mîngîie paginile cu duioşie. Vreodată.