Tatuaje (nr. 42)

Mihail Vakulovski

 

„Simfonia animalieră”


„Simfonia animalieră” de Veronica D. Niculescu e o cărticică mică şi pătrată, frumoasă şi elegantă (coperte & ilustraţii de Anca Smărăndache), exact aşa cum visa să fie Dede, unul din cele trei personaje principale ale „Simfoniei…” (plus naratorul, fireşte): „Dimineaţa, cînd am deschis ochii, am observat bucuroasă că Dede rămăsese cu mine. Stătea în fotoliul de la fereastră, cu genunchii în braţe, cu nasul într-un ibric de cafea, ascultînd vijelia de-afară. Obosită, cu urmele plînsului de aseară pe chip, părea atît de bătrînă. În faţa ei, pe birou, era manuscrisul, atît cît era. Am privit-o fără să mă mişc, aş fi vrut să nu observe că m-am trezit, nu încă, voiam să o mai pot privi nestingherită o vreme. Dar uitasem că ea ştie atît de devreme tot ceea ce eu nici n-am încă habar că va fi. / — Dacă totuşi vei reuşi să o termini – mi-a zis cu glas răguşit, fără să se întoarcă înspre mine – cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”.

„Minutarul” animalier e o poveste pentru maturi, dar care poate fi citită şi de copii şi, mai ales, de bătrîni (altfel de maturi, altfel de… copii), la alt nivel, cu alţi ochi, aşa cum şi personajele „poveştii” se uită la lume şi la teatru. Veronica D. Niculescu a mai avut o experienţă literară ne-realistă, cumva paralelă, de poveste, cînd a scris, la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru, „Basmul Prinţesei Repede-Repede (o poveste pentru adulţi)” (aici), un experiment la fel de original precum „Ţinutul Celălalt” de Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan. Cu toate că personajele sunt animale – un arici, un hîrciog şi o cîrtiţă, pe care naratoarea îi duce la teatru, „Simfonia animalieră” rămîne o carte existenţialistă şi cotidiană, fiindcă cel mai important personaj al textului e realitatea, lumea văzută prin ochii personajelor (iar alt personaj foarte interesant e chiar naratoarea!). Ceea ce aflăm încă din motoul cărţii („De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, / aş lua un hîrciog, un arici sau un sobol, / i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru / şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed / aş asculta ce spun despre lumina rampei, / despre sunetul muzicii, despre balet” – „Pe pămîntul nostru” de Czeslaw Milosz), remixat subtil de scriitoare la sfîrşitul „Simfoniei…” („De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea, / aş lua un hîrciog, un arici sau un sobol, / i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om / şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed / aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică, / despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”).

Am amînat puţin lectura cărţii, pentru că simţeam că trebuie să se întîmple undeva aparte, într-un cadru special – şi mai ales în linişte. Imediat ce mi-am pus amprenta pe carte am ştiut că plecăm în cîteva zile la Constanţa (deci la mare), Carmina ţinea un curs („De-a arhitectura”), iar eu aveam o zi întreagă doar pentru „Simfonia animalieră”. Ne-am cazat la o pensiune particulară. La Braşov ne îmbrăcăm deja ca toamna tîrziu, aici e mai cald decît a fost vreodată în vara asta sub Tîmpa, aşa că nu pot închide fereastra (spre curte). Citesc „Simfonia…”, am intrat deja în atmosfera „animalieră”, dar sunt încontinuu deranjat de-o voce piţigăiată şi răstită de bunică trecută prin viaţă ca pe schiuri. Citesc: „curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori”. Aud: „Nu intra încălţat, mă, că abia am spălat covoru’, negru era, mă!”. Citesc: „sala, promisiunea mîntuirii prin poveste”. Aud: „Mă, ce faceţi voi, mă, acolo? Închideţi uşile, mă, că e curent!”. Citesc: „Cînd, după vreo oră, pe scenă s-a strigat „Urăsc yahoo-ii! Mi-e silă de yahoo-i!”, ne simţeam deja ca la noi acasă, el se rotise, mai avea un pic şi ajungea cu burta în sus, aşa că i-am zis făcîndu-i cu ochiul: / — Dar şi mai silă mi-e de facebook. / Chiar aşa i-am zis-o, cu literă mică”. Aud: „Treaba ta, da’ chiftele de la mine n-o să mănînci! Ce ca ce, da’ la chiftele mă pricep, mă!”. Citesc: „Mergi în faţa oglinzii, vezi moartea”. Aud: „Daţi-vă, băi, jos, că acuma vine la meditaţie, o să vedeţi pe naiba Argentina!”. Citesc: „tot mergînd dintr-o carte în alta, iar dintr-această alta în alta. Ca dintr-o viaţă în alta şi-n alta”. Aud: „Băi, nu trebuie să ţipaţi acolo, băi! Vorbiţi frumos, purtaţi-vă frumos, băi!”. Citesc: „tocmai cele mai previzibile lucruri sunt cele care ne scapă. Nu vedem ce e sub nasul nostru, nu auzim zgomotul de fond”. Aud: „Ari, eşti surdă? Băi, eşti surdă? Hai, lăsaţi vrăjeala, faceţi-vă temele!”.Citesc: „Dorul începea exact aşa, ca o iarnă”. Aud: „Măi, nu mai rîde ca prostu’, că-ţi dau una peste gură, prostovane ce eşti!”… Dezbrac tricoul, închid fereastra. Veronica îşi duce personajele la teatru. Ariciul Doinel prinde o piesă („Călătoriile lui Gulliver”) 18+ din cadrul festivalului dramatic dintr-un oraş european (Sibiul Veronicăi D. Niculescu, de exemplu). Nu nimereşte într-un moment prielnic, fiind multă lume, inclusiv mămici care habar n-au pe ce lume trăiesc, copii-brute, bătrîni sadici – toată viaţa veterani de război… Ariciul se uită critic la teatru, văzîndu-l ca pe o oglindă a societăţii („Ei, Doinel, cum ţi se pare? / Mi-am tras degetul din gură şi i-am zis: / ...Lumea? Lumea e o porcărie”). Hîrciogul Ciobi, în schimb, e vrăjit de spectacol („Ultima zi a tinereţii”), de la început pînă la sfîrşit, dar şi mult după căderea cortinei (dar, vorba lui Doinel – „Dar ce se termină vreodată, şi cînd. Căci ce nu e deja terminat, dacă e?”). Iar cîrtiţa Dede (de la Dedesubtilă) e pur şi simplu fericită, deşi nu vede, adică nu vede ca noi, oamenii. Ea ajunge ultima la teatru, fiind şi cea mai mică, şi mai specială. Vine la un spectacol compus din trei piese scurte („Auto-Da-Fé”, „Păzeşte scara asta” şi „Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult”), atraşi iniţial de denumirea ultimei părţi, dar „ar fi fost un non-sens să ne gîndim să mergem numai la cea de-a treia piesă. E greu să intri cu un arici, un hîrciog sau un sobol la teatru, dar să mai şi intri după ce spectacolul a început poate fi sinucidere curată, chiar dacă ai loja ta”).

Personajele au personalităţi distincte, şi nu se deosebesc doar ca fizic, stare sau viziune asupra vieţii & realităţii, ci şi ca limbaj, ca-ntr-un veritabil poem-roman sau piesă în versuri, cum poate fi citită „Simfonia…”. Ariciul are un limbaj şi un stil propriu, deosebit de cel normal, al naratorului („Yoshimatsu ar fi un nume bun pentru un motan, dar nouă ne place să avem motani motani, fără nume şi de fapt nu considerăm că ni-i avem. Fiesc şi ei cum ne fiim şi noi (…) Teatrul există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască”). Hîrciogul întinde vocalele şi foloseşte „a” şi „ă” în loc de „i” (şi invers): „îţi voi povesta”, „data viitoară”, „adunit grăunţe”… Iar cîrtiţa comunică cel mai bine prin gesturi, mimică şi limbajul trupului, nu cu ajutorul cuvintelor. De altfel, Veronica D. Niculescu îi caracterizează încă din titlurile capitolelor care-i au ca protagonişti. Ariciul e spiritual, hîrciogul e graţios, şi cîrtiţa e sentimentală. Iar ceea ce văd personajele Veronicăi D. Niculescu e lumea în care trăieşti tu! O carte de citit, de ascultat, de văzut, de iubit!

 

Veronica D. Niculescu, „Simfonia animalieră”, Casa de pariuri literare, 2014

 

Mihail Vakulovski

 

„Speranța: o tragedie”


„Speranța: o tragedie” de Shalom Auslander (Editura Univers) nu e doar un roman foarte bun, ci şi o carte norocoasă. Pe lîngă traducerea excelentă a lui Carmen Scarlet, volumul este prima apariție din colecția Globus, pe care o va coordona Luciat, misterioasa autoare a celebrului blog Terorism de cititoare (http://www.terorista.ro/). Luciat a avut un succes imens cu blogul, iar acum, acceptînd această provocare, va atrage cu siguranţă după ea şi publicul pe care şi l-a cîştigat. Oricum, toată lumea curioasă să vadă cu ce-a ales să debuteze la Globus va avea doar de cîştigat.

Shalom Auslander e un tînăr scriitor american (născut în 1970), care a avut o educaţie iudaică foarte strictă, ceea ce l-a ajutat la maximum pentru scrierea acestui roman, dar şi faptul că e evreu (un scriitor ne-evreu probabil că n-ar risca niciodată să scrie astfel despre Holocaust, de exemplu). „Speranța: o tragedie” e un roman dulce-amărui precum viaţa, un roman despre prejudecăţi şi despre cum ne poate influenţa viaţa educaţia şi istoria familiei sau a naţiunii din care facem parte, dar şi un roman existenţialist, oricît de cinic şi ironic pare la prima vedere.

Naratorul homodiegetic, Solomon Kugel, îşi vinde apartamentul din oraş şi se mută într-un orăşel din apropiere, ca să ia totul de la capăt şi pentru ca băieţelul său să crească sănătos. Stocktonul în care se mută „nu era renumit pentru nimic. (…) Non-istoria Stocktonului era un motiv de mîndrie pentru localnici, şi începuse, de ceva timp, să atragă mulţi foşti orăşeni, familii de oameni cu slujbe la oraş şi cupluri tinere aflate în căutarea unui cămin neîmpovărat de trecut, neîncărcat de istorie”. Kugel cumpără o casă veche de la o familie la fel de veche şi se mută aici cu soţia (Briana), copilul şi cu mama sa bătrînă (cum vrei să-ţi construieşti un viitor, cînd ţii mai mult la trecut, îl întreabă nevastă-sa). Copilul e foarte bolnăvicios (cînd l-a văzut prima oară, Kugel a zis „Îmi pare rău”), soţia e mereu nemulţumită, mamă-sa e cam prietenă cu tanti Roza cu scleroza, dar e foarte legată de istoria evreilor, obsedată de Holocaust, deşi „n-a suferit nici măcar o zi din viaţa ei”, cum îi spune lui Kugel bunică-sa. Kugel, insomniac, aude sunete ciudate în timpul nopţii şi e foarte speriat să nu-i fie incendiată casa, cum li se tot întîmplă noilor lui vecini. Urcă în pod, condus de sunete, şi găseşte acolo o femeie „hîdă, cumplit desfigurată şi groaznic de bătrînă”, care i-a spus că e Anne Frank, „cel mai recunoscut simbol al suferinţei şi morţii la evrei”, autoarea celebrului jurnal din timpul Holocaustului, vîndut în mai mult de 32 de milioane de exemplare („Anne Frank, se gîndi Kugel, trecîndu-şi mîna prin păr. Exact asta-mi lipsea, în pizda mă-sii”). Femeia i-a demonstrat că e supravieţuitoare a Holocaustului cu numărul tatuat pe braţ şi i-a spus că lucrează la un roman, pentru că e scriitoare. Aici Shalom Auslander ridică o altă întrebare care vine ca o lovitură sub centură: deşi toţi o idolatrizăm pe această victimă a unui sistem inuman, Anne Frank, cîţi dintre noi ar ascunde-o, astăzi, în propria casă, dacă ar fi nevoie?

Kugel este obsedat de moarte, dar mai ales de ultimele cuvinte pe care ar trebui să le spună (cea mai bună variantă rămîne „Futu-vă-n gură să vă fut de nenorociţi”). De aici şi intertextul deosebit de interesant cu ultimele cuvinte ale unor personalităţi istorice şi literare şi interpretarea în stilul lui Kugel – cinică, ironică şi filosofică („Lui Voltaire, pe patul de moarte, i s-a cerut să se lepede de diavol. Voltaire a întrebat: Oare e un moment potrivit să-mi fac duşmani?”).

Şi mama lui Kugel, dar şi Anne Frank îşi făceau nevoile în sistemul de aerisire, aşa că puţea îngrozitor în casă, iar chiriaşul îi ameninţă că pleacă (nu le mai ajungeau banii, toate începuseră să meargă tot mai prost, de la viaţa de familie la viaţa socială, iar soarta familiei Kugel începe să semene izbitor de mult cu cea a familiei Usher din „Prăbușirea casei Usher”).

Povestea lui Solomon Kugel se termină înainte de epilogul care-i dă romanului o formă circulară, sugerînd că povestea lui Kugel poate fi şi povestea altcuiva – poate fi şi povestea ta!

O carte foarte interesantă şi foarte bine scrisă, care se citeşte cu mare plăcere (te prinde chiar din prima propoziţie: „Ce chestie – nu focul te omoară, ci fumul”), aşa ironică, cinică şi şfichiuitoare cum e. O carte din care îţi tot vine să citezi. O deschid şi arunc nada, poate vă fac poftă de citit şi o s-o deschideţi şi voi:

„Mîncarea din Piaţa Mama Natură era pură şi naturală şi extraordinar de scumpă. Acum mai mult plăteai pentru chestiile pe care nu le primeai – fără sodiu, fără fructoză, fără sirop de porumb, fără glutamat monosodic, fără grăsimi, fără carbohidraţi, fără coloranţi, fără grîu, fără făină, fără zahăr – şi pentru fiecare ingredient care lipsea, preţul creştea. Ca să-ţi permiţi o cutie de nimic – fără otrăvuri, toxine, pesticide, o cutie care nu avea nevoie de avertismente sau de liste de efecte secundare şi reacţii adverse posibile, o cutie care nu făcea rău copiilor în perioada intrauterină şi nu necesita consultarea medicului înainte de folosire, o cutie de aer, în pizda mă-sii – ar trebui să-ţi mai faci o ipotecă. Îi costă o avere să rămînă în viaţă. Ce fel de monstru aduce un copil pe lumea asta?” „Kugel nu putea să creadă în Dumnezeu, dar nici nu putea să nu creadă în el; ar trebui să existe un Dumnezeu, chiar dacă în realitate probabil că nu există”. „Spera să nu se afle în vreo situaţie în care i-ar putea fi de folos să implore. Nu poţi implora bătrîneţea. Nu poţi implora cancerul. Putea trăi împăcat cu modurile astea de a muri. Nu poţi implora o maşină să nu te calce, un pian să nu-ţi cadă în cap. Nu-i poţi implora decît pe oameni. Dacă eşti într-o situaţie în care ţi-ar putea fi de un oarecare ajutor să implori, înseamnă că viaţa ta se află în mîinile altui om, şi asta e o poziţie dureros de periculoasă pentru viaţa ta”. „Aparate electronice depăşite care păreau atît de impresionante la vremea lor,iar acum par atît de perimate şi inutile (…) reviste deocheate care au supravieţuit bărbaţilor deocheaţi care le-au cumpărat”. „Un medic, spunea profesorul Jove, nu e decît un traficant care vinde speranţă pe post de narcotic”. „Oriunde-ar fi să trăieşti, oricînd ar fi să te naşti: cînd cineva se ridică şi promite că va fi mai bine, ia-o la fugă. Ascunde-te. Pesimiştii nu construiesc camere de gazare”. Lectură plăcută şi utilă!

 

Shalom Auslander, „Speranța: o tragedie”,

Editura Univers, București, 2014 (traducere: Carmen Scarlet)