Florin Dan Prodan

poeme şi note informative despre eroi şi morminte

Ed. Zidul de Hîrtie, Suceava, 2014

 

Opinia comandantului Feller

Eu ştiu multe despre moarte

ştiu cît de repede sau de încet

poate muri un om

puterea glontelui sau

a unui pumn

dulcea, singura, adevărata victorie

e forța

e de partea noastră şi aici, cu noi

va rămîne.

Trăiască Republica Populară Română!

 

În atenția Sfatului Popular Bistreț

colonel Gheorghe Butaliu

născut 1912 în Dolj comuna Bistreț

fost comandant al lagărului de

prizonieri americani de la Sinaia

condamnat 12 ani munca silnică

la 14 iulie 1950

pentru comportament uman

față de prizonieri

a decedat la penitenciarul Aiud

 

Tîrgşor, închisoarea elevilor

În fiecare zi

Vin magi de la răsărit

Cu bastoane

Ne pun la masă

Ne dau creioane chimice

Şi hîrtie

Noi scriem despre crini,

Îngeri, părinți.

Nu e bine.

Ne scot cîte o unghie

Ne strîng degetele în uşă.

Ne pun ochelari negri

Şi ne duc jos

În iesle de gheață

 

Piteşti

Aici la Piteşti sufletul lui Dumnezeu

E pisat în gamelă

Printre cele 8 boabe regulamentare

de linte, fasole sau mazăre

Noi suntem borcanele lui Țanu

Am fost studenți cu creiere

Am alergat prea mult în ploaie

Şi am ajuns aici.

Aici unghiile se adîncesc

Cresc pe dos

Se scot doar cînd ajung

La cărbunele şi la țițeiul

patriei.

Pielea noastră e plină de găuri

Prin care curge averea

neamului.

Cu aur roşu

spălam

Anii, iernile, verile

în care pietrele se coc

aşa frumos

Ca fructele în cireş.

Din visele noastre de aici

se construieşte cea mai frumoasă

şi utilă societate,

societatea perfectă a deznădejdii.

 

Eugenia Indreica-Damian

Deschide o poartă odată, oricare

tu acela din libertate ori din

moarte

e prea frig pe aici cînd nu e frig

e foame

prea multe oase şi flori se rup

de vîrfurile cizmelor şi bîtele

lustruite-s toate

de credință şi rapoarte

n-am nimic, nimic să le dau

aur sau cuvinte sau dragoste

mai am o inimă slabă

patruzeci de ani şi cinci kilograme de lanțuri

 

Blues

Am aşteptat avioanele tale şi au venit cizmele ruşeşti

Am aşteptat guma de mestecat şi am primit votcă

Am vrut democrație şi am primit bătaie

Am vrut alegeri libere şi am avut arestări în toiul nopții

Am trimis scrisori prietenilor şi am ajuns împreună cu ei

la Canal

Cîte nu ne-ai promis tu, Americă, țara tuturor posibilităților

Ne-ai trimis manifeste, ai paraşutat supereroi înarmați pînă-n dinți

În geci frumoase de piele, cu aparate de transmisiune

Ne-ai spus vorbe frumoase la postul de radio,

Niciodată, nimănui, nu ai spus despre Ialta

Niciun român nu trebuia să afle marele secret

Cît de măreț e să fii patriot în ritm de blues

 

Scrisoarea unui reeducat

Veniți aici la noi la Piteşti

Cu brațele deschise

Vă primim

Pe pat cu saltea sau pe prici

Vă dăm gamela personală

şi cîte opt boabe de fasole

la nămiază

Şi hîrtie să scrieți tot, tot

Ce vreți voi. Trebuie.

Veniți aici la noi

La bădița Țurcanu

Să vă răstignească goi pe masă

Să vă spună adevărul

Că sunteți nişte ticăloşi,

Nişte bandiți țărănişti, gardişti,

Fascişti, că ați omorît ruşi

Şi ați complotat.

Să vă spună şi vouă cine sunteți

Nişte români de căcat!

 

Nimeni

am vrut să iau un tramvai

dar nu ştiam cum circulă

am vrut să dau un telefon

dar nu ştiam cum funcționează

în gara de nord nu m-aşteptase nimeni

am cerut ceva mărunțiş de transport

şi o femeie mi-a dat tot ce

avea prin buzunare

logodnica mea nu venea

mă aşteptase optsprezece ani

s-a căsătorit după nouăsprezece ani

eu m-am eliberat după douăzeci

 

Mihai Ignat

Klein reloaded

(Ed. Charmides, 2014)

V

N-am auzit. N-am auzit

de evaluarea de 365 de grade. N-am

auzit de interjecţiile corporatiste.

N-am auzit de ochelarii fără dioptrii,

care te fac hipster. „N-am auzit,

omule”, cum ar spune tentaţia

cea mai roz.

Dar lîngă perete răcoarea îţi alungă

negrele temeri. Păpuşile de pluş

puse în poziţii indecente explorează

necunoscutul. Varză în capul de bizon, că

n-avea altul, astfel că secretul nu mai poate

încăpea.

Însetat, n-am auzit. Am sorbit din pistolul

cu apă, concurînd realitatea

cea mai concretă. N-am dansat pe nici

un mormînt: feromonii şi-au spus cuvîntul,

imbecil te poţi trezi doar dacă imbecil

te-ai culcat.

IX

Că ea nu-i nici beţivană, da' nici

mama copiilor lui. Că timpul nu e

ca îngheţul: vine treptat pe nesimţite –

ca motanul Artur, în puii mei.

Poneiul era o „ea”,

treceam pe lîngă şi întindea botul

dup-aia uitam

şi n-am ştiut niciodată cine verifica

acele ceasuri enorme,

nici n-am vrut să ştiu.

Pune şi caşcaval şi lista pare completă

şi sînii ei sosesc,

lasă-mă să-mi trăiesc fantezia.

Vorba vine „a trăi” în arşiţa

minţii, că şi-aşa măcinatul în gol

doar peticeşte. Şi doar cît o pălmuţă

de vedetă pe fundul altei vedete,

sub ochii deloc miraţi ai lui Klein.

XII

Băi, Cancer, şi eu

am avut melo-emoţii şi hiper-

atitudini. Nu tu cîine, nu tu pisică,

nu copil – ştiu, sînt un monstru.

Bănuieşti că există o ţară

paralelă. Nici bici, nici cuţit –

doar că-ţi păstrezi sămînţa într-o

veşnică fecioară. Cînd bea apă,

bea apă. Cînd deschide o uşă,

deschide o uşă.

Nu poţi visa chiar totul, deşi

lumea se-nghesuie să-ţi ocupe spaţiul

de sub calota craniană. Cei care

mi-au reproşat, aveau dreptate. Cei

care mi-au suflat în ceafă, au dreptate.

Cei care, toţi. Nu eşti un smintit sublim

sau o frază briliantă sau mesagerul

secret al interioarelor. Nu eşti maestrul

pasiunii, nici administratorul blocului.

Doar multe vene, neîntrerupte

de nici o lamă.

XIV

Orice cîntec poate fi ascultat şi

de pe podea. Trebuie să linişteşti, deşi

te pricepi să-nspăimînţi. Secreţiile devin

subiectul stînjenitor dar totuşi nepărăsit

al unei zile pentru care şerveţelele cu 3

straturi n-au efectul scontat.

Se presupune că hoaşca bătrînă îşi prezintă

omagiile Timpului Revolut şi îşi croieşte

drum mai departe cu „soarele mă-tii,

cască ochii” şi „fără soia, vă rog” şi

„lucrurile bune se află la mijloc”.

Se ascultă Sărutul de pedeapsă al ciolănoasei

Ute Lemper, detaliile sale intime trecînd

pe primul plan tocmai fiindcă rochia

neagră mulată le ascunde.

Te simţi oprimat, pare a fi bine, te

simţi tot oprimat, contezi

tot mai puţin.

Mirosule, sînt eu.

XX

Deşi n-avea obiceiul, atunci s-a rugat,

plutea printre voaiori şi exhibiţionişti,

ploaia creştea ca o plantă,

din pămînt.

Cineva se supune, altcineva plînge,

nu urăsc muzica, doar adulmec

aroma unui gît.

„Scoate adjectivele!”, urlă maestrul,

de cealaltă parte a zidului adolescenta

proslăveşte cruzimea

probînd peruci. Planul B

e conceput in vitro,

teama n-o auzi, dar o-ndeşi în tine.

Să continui să faci chiar dacă eşti privit.

Să cauţi conexiunea. Lebedele să-şi

supraexpună graţia. Societatea

să uite de sine (Utopie, taică...).

Iar mătuşa uitată de timp să renunţe

la pălărie.

XXVII

Nu-mi voi scuza intimitatea. Ea

l-a părăsit din prea multă iubire,

el voia s-o păstreze din motive contrare.

Nu-mi conectez nesiguranţa

la orice situaţie. A fi copleşit.

Umplut de cuvinte. Ca şi cum noaptea

ar fi testamentul zilei.

O groază de gemete au rămas astfel

virtuale. Imaginabilul creşte

pe ruinele realităţii. „Fuck you!”

arată degetul ridicat, înfăşurat melancolic

cu pînza albă a

senectuţii. „Ciudat” şi „minunat” îngemănate

vor construi atîtea tuneluri, vor mîntui

carnea.

Înnoadă inferiorul cu superiorul

şi vezi cine rezistă. „Ce, mă,

te-ai supărat, mă?!” Cumva, oblic.

Bătrînele nu par femei, sînt altceva.

 

Constantin Cheianu

A fi un tub de „Colgate”

Avangarda fu oprită şi respinsă, bineînţeles, numai că din spate veneau în valuri toate cele treizeci de mii. În ce mă priveşte, avui proasta inspiraţie să mă pome­nesc între avangarda care era respinsă şi miile ce avansau nestăvilite în sens opus. Am trăit în acel moment o senzaţie irepetabilă, m-am simţit pentru o fracţiune de secundă un formidabil tub de „Colgate” şi am fost sigur că, în clipa următoare, pasta îmi va ţâşni prin toate orificiile. Se întâmpla lângă monumentul lui Marx şi Engels, acolo mă pomenii brusc umflat de mulţime şi am văzut clar cu ce intenţie: vroia să dea cu mine şi cu alte câteva zeci de prost plasaţi de păduricea de beţe negre, care ne aşteptau, nerăbdătoare, pe treptele de la CC. Lucrul pe care ni-l doream cel mai mult în timpul ciocnirilor cu miliţia era să primim „primul sânge”, adică vreun rănit-doi, căci numai treaba asta detensiona, parţial, atmosfera. Odată rănit careva, mulţimea se dădea înapoi, proferând blesteme, iar miliţienii şi soldaţii se blocau, miraţi parcă de boacăna comisă. Iată de ce m-am rugat pătimaş să fie cotonogit de urgenţă cineva. Şi aşa, cu o secundă înainte să fiu aruncat pradă vâr­furilor de suliţe negre, cum procedau dacii cu tinerii eroi sacrificaţi zeilor, se auzi că sunt doi răniţi. Mulţimea smin­tită mă lăsă să cad pe dalele din faţa CC şi se repezi să-şi ia în primire eroii. Odată aterizat, mă simţii brusc mai uşurat decât la decolare. Unul din cauciucurile trenului de aterizare, băgai de seamă, era lipsă. Pantoful meu botos rămăsese undeva, între cer şi pă­mânt. Poate mai era târât de protestatari. Toată asistenţa era mai interesată de răniţi, bineînţeles, decât de pantoful meu, aşa că m-am grăbit şi eu într-un picior către punctul de atracţie. Speram cu toţii să primim nişte răniţi adevăraţi, laţi la pământ, într-o baltă de sânge. Este inutil să mai precizez că, în adâncul sufletului, ne doream să fie nişte împuşcaţi veritabili, chiar dacă nu se auzise nicio împuşcătură. Vai, când l-am văzut pe unul dintre ei mişcându-se des­tul de zglobiu, cu faţa în sânge, ca după o bătaie ordinară, am fost aşa de dezamăgiţi. Avea doar capul spart şi singura consolare era că, în starea aceasta de rănit precar, încerca totuşi, din răsputeri, să se facă de folos. De pildă, se lăsa târât de nişte femei urlătoare către rândurile de soldaţi. „Vedeţi ce-aţi făcut, vedeţi?!” vociferau ele. Ce mai, ne plăcea băiatul. Mai puţin cealaltă victimă, o femeie care avea nesimţirea să nu ascundă că pe ea chiar o doare! Şedea trântită ca o păpuşă dezarticulată pe treptele de la CC şi nu reacţiona cu desăvârşire la cuvintele de încurajare pe care i le adresam. Părea să nu mai dorească nimic pe lume şi ne-ar fi arătat cu bucurie că îi este în cur de mitingul nostru dacă respectiva parte de corp nu i-ar fi fost printre cele mai afectate. Nu ne-a plăcut deloc tipa, într-un cuvânt, cu comportamentul ei aşa de neeroic. Culmea era că nu lăsase să-i curgă nici măcar un strop de sânge! Dacă mai zăcea pe acolo, ne-ar fi demoralizat cu desăvârşire şi bine că s-au găsit vreo doi nervoşi, care, umflând-o, au depus-o în tufişurile de lângă „Patria”, cât mai departe de privirile noastre. După care am putut să-l băgăm cât mai în faţa soldaţilor încă turbaţi pe rănitul nostru exemplar. Tipul eşuă, în cele din urmă, prin a ne dezamăgi, la rândul lui. Începu, prostul, să se dea în spectacol mai mult decât era cazul. Nu mai obosea să se mire de precizia cu care fusese altoit cu bastoanele. Era pregătit să repete povestea de fix treizeci de mii de ori, câţi eram pe acolo. Am fi dat mult să-l care şi pe el cineva în tufişuri. Ah, dacă s-ar fi găsit un alt rănit în locul lui, numai că unul împuşcat de-a binelea, poate chiar mort, dar tot aşa de băgăreţ! În fine, interveni un moment de acalmie şi puțin a lipsit să nu degenereze totul într-un soi de fraternizare cu soldaţii şi miliţienii. Acum, fiindcă nu mai era îmbulzeală, iar mili­tarii se potoliseră, cei care se aflaseră în spatele mulţimii se putură deplasa nestingheriţi în faţă, ca să-şi vadă de aproape călăii. Veneau să culeagă detalii cu care să-şi impresioneze mai târziu rudele şi prietenii, în povestirile despre cum ei se aflaseră în primele rânduri. Era pentru prima dată când cea mai a poporului armată din lume îşi bătuse – şi rănise! – poporul. Ne-am dat foarte aproape de ei ca să-i examinăm. Era aşa de ciudat să descoperi că nu sunt nişte extratereştri. Ori nişte fascişti cu svastici. Atunci ne-am permis răutatea să trecem în revistă as­pectele comice ale atacatorilor noştri. Chiar ne-a amuzat pe bune să descoperim cât de primitiv echipaţi, în comparaţie cu poliţiştii din Occident, erau aceşti milităraşi. Nici nu aveau un echipament special, purtau mantale mătăhăloase de culoare brună, aveau cizmele şi căştile soldăţeşti cele mai ordinare, ultimele mai şezând penibil pe vârful unor şepci masive, cât nişte turbane. Scuturile erau de-a dreptul dezolante: nu tu un metal mai şlefuit, nu tu un plastic mai fiţos, aveau aspectul celui mai banal metal neprelucrat, semănau cu tabla pentru acoperişuri. Mă gândesc că, dacă am fi un popor mai sănătos la cap, lucrul cel mai bun pe care îl puteam face în acea împrejurare, dacă tot nu am fost în stare să forţăm intrarea în CC, era să izbucnim, toate cele treizeci de mii, într-un hohot de râs năprasnic şi victorios în faţa acelor caricaturi. Precis puneam pe fugă Armata Sovietică! Nu, nu am râs. Noi am ales să ne simţim profund lezaţi de tratamentul cu nişte scule aşa de artizanale. Nu eram deloc împotrivă să mâncăm bătaie, dar chiar aşa… Nici măcar cu gaze lacrimogene nu au dat în noi! În pauza instaurată, una dintre protestatare nu găsi nimic mai bun decât să-i compătimească pe soldaţi: „Copiii ăştia nu au nicio vină, au fost trimişi pe capul nostru de bandiţii de generali!” Fiindcă nu înţelegeau nicio iotă, „copiii” ruşi continuau să afişeze priviri de gheaţă. Un glumeţ dintre ai noştri îşi făcu curaj să ciocănească, eroic, o bătută pe unul din scuturile lor şi am văzut că i-a costat mult să nu-i dea omului o formă dreptunghiulară strângându-l între scuturi. Atunci am decis că bătuta moldovenească repurtase victorie asupra scuturilor ruseşti şi că, prin urmare, e mo­mentul să-mi recuperez pantoful. Ajuns, într-un picior, lângă Marx şi Engels, nu găsii acolo decât o agrafă, doi nasturi şi un pix strivit, care nu au fost în măsură, bineînţeles, să-mi redea liniştea. În acel moment, am remarcat contrastul scandalos din­tre clocotul nostru revoluţionar încă viu şi calmul burghez pe care îl etalau cei doi bărboşi de bronz. Acum ne schim­baserăm cu locurile, acum noi făceam revoluţie, iar paraziţii de ei păreau să întruchipeze clasa dominantă şi reacţionară. Un fel de Ludovic al XIV-lea stând de vorbă cu ţarul Nicolai al II-lea. Tocmai buni de tras în ţeapă! Autorul sculpturii ne complicase fără să vrea situaţia. Era o lucrare vag inovatoare, clasicii nu se aflau undeva sus pe un soclu, cum cereau canoanele realismului socialist, de unde să ne privească, infatuaţi, zădărându-ne astfel cu aplombul lor. Erau impardonabil de accesibili, deloc patetici şi, oarecum, inofensivi, acolo, printre noi. Puteai liber să-l apuci de nas pe Marx, ori să-l gâdili la ouă pe Engels. Şi ca dimensiuni erau foarte umani, ne separa o proporţie de doar 1 : 1,5. Puteau trece drept nişte protestatari, care, pur şi simplu, îşi luaseră o pauză de cugetare. Gluma pe care a făcut-o unul dintre demonstranţi a fost să-i ardă un pumn greu, venit parcă dinspre Karl Marx-ul de bronz, altui protestatar, care tocmai îl îmbrăţişase de umeri pe Engels. Băiatul, până a se prinde, începu să se înălbească la chip. Gesturile acestea, ca şi acela al unora care se aşezau între cei doi clasici, interpunându-se în dialogul lor cu câte o strâmbătură sau un gest indecent ni se păreau totuşi superflue. Cum s-a văzut mai târziu, aceşti temerari de ocazie nu erau decât nişte kaghebişti puşi special să ne aţâţe. O făceau cu un zel oarecum exagerat, şi astăzi îmi dau seama că era din cauză că nu se puteau, pur şi simplu, bucura ca şi noi de protestul, în general, izbutit.

Ruxandra Cesereanu

 

obiecte cuminți

unghiile mele cu ojă albastră stau ca mieii pe pieptul tău

uneori ajung și pe umeri de parcă ar vrea să invadeze un imperiu

până când imperiul se lățește ca o piele desfăcută

unghiile mele cu ojă albastră tăiate scurt

sunt niște obiecte cuminți

ele nu fac rău și totuși amenință imperiul

se ademenesc unele pe altele și scot sunete de animale

când ajung la gura ta unghiile mele cu ojă albastră

seamănă cu o lentilă de staniol

unghiile mele de jucărie pe pieptul tău scobit

sunt niște vrăbii în amurg.