Programul festivalului internaţional

POEZIA E LA BISTRIŢA

JOI, 17 IULIE 2014

la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa

18:30 – 19:00

Deschiderea festivalului şi prezentarea invitaţilor

Acordarea Premiului Librarul anului: Valentin Derevlean

19:00 – 21:30

LECTURI: Mihai Ignat, Adela Greceanu, Raluca Boantă, Florin Iaru, Dumitru Crudu, Ionel Ciupureanu, Ruxandra Cesereanu

Moderator: Radu Vancu

RECITAL CAMERAL

VINERI, 18 IULIE 2014

Ora 12, Plan B Cafe

Dialog IARU-WICHNER- GHIU

Moderator: Luiza Vasiliu

19:00 – 21:30

LANSĂRI DE CARTE:

LECTURI: Ioana Dunea, Istvan Kemeny, Bogdan Ghiu, Andrei Dosa, Ernest Wichner, Domnica Drumea, Claudiu Komartin

Moderator: Radu Vancu

RECITAL CAMERAL

SÂMBĂTĂ, 19 IULIE 2014

Ora 12 Plan B Cafe

Dialog cu Petru Cimpoeşu

Moderator: Luiza Vasiliu

19.00-21.00

la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa

LANSARE DE CARTE:

LECTURI: Mircea Dinescu, Aleksandar Stoicovici, Vörös István, Adrian Alui Gheorghe, Bogdan Alexandru Stănescu, Ștefan Baghiu, Mihail Vakulovski

Moderator: Radu Vancu

RECITAL CAMERAL

DUMINICĂ, 20 IULIE 2014

Ora 12, la Plan B Club Café Bistriţa

Dialog cu Mircea Dinescu

Moderator: Radu Vancu

Ora 20.00. Biserica Evanghelică

Concert de închidere

Jorge Amado

Cizme, robă, cămașa de noapte

Jorge Amado (1912‑2001) este cel mai renumit scriitor brazilian aparținând școlii moderniste. A debutat la vârsta de optsprezece ani cu romanul Țara carnavalului. În același an s‑a stabilit în Rio de Janeiro, unde a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată profesia de avocat, dedicându‑se în schimb scrisului. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără Gabriela (publicat în 1958 și ecranizat într‑un film de mare succes), Dona Flor și cei doi soți ai ei (publicat în 1966 și de asemenea adaptat pentru marele ecran), Căpitanii nisipului, Toccaia Grande. Considerat a fi printre cei mai importanți scriitori latino‑americani, alături de Gabriel García Márquez, Miguel Ángel Asturias, Mario Vargas Llosa, Jorge Amado a fost tradus în 55 de țări și a făcut parte din Academia de Litere Braziliană din 1961 până în anul morții sale.

- fragment -

ACADEMICIANUL LISANDRO LEITE, ILUSTRU JURIST ŞI PRIETEN GENEROS SE ÎNŞELA. NU ERA NICI MINISTRU, NICI VICE‑MINISTRU, NICI MĂCAR UN MILITAR. Cel care se agita la telefon, gras şi asudat, cu o coamă leonină, era academicianul, judecătorul şi profesorul universitar Lisandro Leite, care, deşi posesor al tuturor acestor titluri, obţinuse cu foarte mare greutate numărul liniei private a colonelului.

– Antônio Bruno a murit azi‑dimineaţă, domnule colonel. Dar eu eram la tribunal, abia adineauri am aflat…Colonelul ascultă vestea funebră (şi promiţătoare) şi nu reuşeşte să‑şi reţină exaltarea, să împiedice un zâmbet. Dar imediat se regăseşte, îşi şterge de pe chip zâmbetul şi bucuria şi afişează durerea şi reţinerea cerute de comunicarea nefastă (fastă, extrem de fastă):

– Poetul Antônio Bruno? A decedat?

– Avem un loc vacant, domnule colonel!

– Mare pierdere pentru literatura naţională. Un bard inspirat…

– Fără îndoială, fără îndoială, un poet excelent. Lisandro Leite întrerupe elocventul epitaf. La urma urmelor, nu se încăpăţânase împotriva refuzului grosolan al unor caporali şi sergenţi care nu voiau să‑i facă legăturile cerute şi nu pusese în mişcare jumătate de lume pentru a obţine numărul secret al colonelului ca să stea să asculte banalităţi; încă nu sosise momentul discursului de recepţie: Păstraţi aceste concepte frumoase pentru discurs, domnule colonel.

– Cum aţi spus? Discurs?

– Avem un loc vacant, domnule colonel! Dădea vestea cu emfaza celui care oferă un cadou special, de o valoare incalculabilă. Da, nu depusese toată strădania aceea doar ca să‑i comunice moartea unui poet, coleg de academie. Devotat şi generos, venea să‑l dăruiască pe ilustrul său confrate şi prieten, colonelul Agnaldo Sampaio Pereira, cu locul devenit vacant, cu nemurirea. Dar colonelul trebuia să acţioneze cu rapiditate, nu putea să piardă nici un moment, trebuia să intre în acţiune imediat. Imediat! repetă.

Membru al Academiei de peste zece ani, Lisandro Leite, „ilustru truditor pe tărâmul literaturii juridice“, se considera specialist în alegerile academice, familiarizat cu subtilităţile, cu manevrele, cu loviturile strategice şi tactice capabile să‑i conducă la victorie pe favoriţii săi. Promotor perspicace de candidaţi, la fiecare alegere obţinea câte un avantaj. Gurile rele, care se găsesc peste tot, inclusiv în academii, afirmau că doctul profesor de drept comercial îşi datora o bună parte a rapidei sale cariere de magistrat acestor locuri vacante atât de râvnite, „urcând în viaţă pe seama morţilor“. Dacă astfel de comentarii îi ajunseseră la urechi, nu‑l incomodaseră, continua să‑şi vadă de treabă nestingherit. Linguşitor, cu o autoritate prietenoasă, trasa linia de conduită ce trebuia adoptată de aspirant:

– Academicienii trebuie să ia cunoştinţă imediat de candidatura dumneavoastră, să ştie că locul vacant e al ilustrului meu prieten.

Era cutezător, neînfricat, agresiv în faţa trupelor de represiune a duşmanului intern, viclean şi trădător. Cu toate acestea, în momentul pornirii atacului, al începerii luptei pentru nemurire, o nebănuită timiditate îl asaltă pe colonel. Se bâlbâi, stăpânit de îndoieli:

– Să merg imediat la Academie? Peste puţin timp? Corpul va fi dus acolo? Hm… nu ştiu… Nu e mai bine să aştept momentul înmormântării? Nu vi se pare mai nimerit…

Ochii rotunzi şi ingenui ai colonelului poposesc asupra jurnalistului, de care uitase cu totul, un martor neplăcut. Acoperă receptorul telefonului cu mâna şi ordonă:

– Pleacă!

Samuel Lederman, Samuca pentru prieteni, Samy pentru Da, soţia lui, insistă însă – fără speranţe, dar datoria, ah!, trebuie îndeplinită până la capăt:

– Şi revista, domnule colonel? Permisă? („Campion al cauzelor pierdute, asta eşti tu, Samy“, era glasul de deochi al lui Da.)

Ochii colonelului scapără scântei, ochii aceia sfredelitori:

– Ce? Încă mai îndrăzneşti… ieşi afară, înainte să‑mi pară rău şi să ordon să te bage la pârnaie.

Înfrânt, jurnalistul adună probele, întrevederea nu avusese efectele scontate; interzicerea revistei Perspectivas a fost menţinută, iar directorul ei scăpa de puşcărie numai din întâmplare – Samuca nu va mai permite niciodată să se vorbească de rău în faţa lui despre Academie, o instituţie meritorie.

Pe când traversează coridoarele întunecoase, cu probele inutile adunate în buzunarul sacoului, micul jurnalist Samuel Lederman deplânge moartea poetului Antônio Bruno, cu care vorbise o singură dată şi a cărui odă pentru oraşul Paris ocupat de nemţi, cânt de luptă şi de speranţă, avea să rămână inedită în şpalt. La fel ca mulţi alţii, Samuca ştie pe dinafară fragmente întregi din poem şi le rememorează. Iese încet‑încet din starea de descurajare, e mai puternic visul care ne e dat să‑l visăm; într‑o zi, revista cea problematică, persecutată, condamnată se va transforma în cotidian, viu şi plin de nerv, cu reportaje mari, cu colaboratori celebri, autohtoni şi străini, cu dezbateri libere de idei, ceva inedit în presa naţională. Când Parisul va fi eliberat şi va fi democraţie în Brazilia. („Eşti cu adevărat incorigibil, Samy…“)

PERSPECTIVE OPTIMISTE ŞI O EXCLAMAŢIE LATINEASCĂ

– REPETAŢI, VĂ ROG, DOMNULE JUDECĂTOR, N‑AM AUZIT BINE. SPUNEAŢI CĂ…

Scăpat de blestematul de spion evreu, liber să‑şi exteriorizeze pe chip emoţia nereţinută, colonelul ascultă entuziasmat. Dă din cap în concordanţă cu afirmaţiile experimentatului şef de campanie electorală. „Nu e momentul pentru protocoale, ilustre prieten, e momentul pentru atac. Esenţial e să nu pierdem timp, să avansăm, să ocupăm poziţia, să nu permitem să apară un altul înainte şi să angajeze voturi. Pretendenţii sunt mulţi…“ Cu siguranţă, pentru a‑şi pune în valoare zelul şi sfaturile, pentru a‑şi impune comanda indispensabilă, Lisandro Leite a împrumutat, încă de la început, alegerii aprig disputate, însă paşnice, caracteristicile unei bătălii. „Să investim cât mai degrabă, dragă prietene, iată care e tactica cea bună pentru a pune bazele unei victorii spectaculoase. Alea jacta est!“

Colonelul nu discută, repetă Alea jacta est!

– Am încredere în dumneavoastră, dragă prietene, vă înţeleg motivele. Voi face precum spuneţi. Mă las cu totul în mâinile dumneavoastră.

Nici nu‑şi doreşte altceva eficientul jurist decât să‑l conducă pe colonel la victorie. Sarcină uşoară, de altfel. E imposibil de găsit un candidat cu un prestigiu mai înalt, care să conteze pe sprijinul celor mai puternice personalităţi ale regimului, să aibă liberă trecere… Chiar atât de liberă? Or fi unii care să discute, să strâmbe din nas, folosind ca argumente poziţiile politice ale candidatului, dar nimeni nu va merge mai departe de bombăneli şi vor sfârşi cu toţii prin a înghiţi pilula şi a se prezenta cu votul. Alegere clară şi sigură. După ce va fi ales, îi va pune roba, va rosti cuvintele de laudă în discursul de recepţie… Da, pentru că ar fi cea mai mare mişelie în cazul în care colonelul ar alege pe un altul să‑l primească... Sala plină de generali, de miniştri – cine ştie? –, poate chiar însuşi şeful Guvernului, ambasadori, doamne din înalta societate, eleganţa rochiilor, decolteuri, bijuterii, decoraţii, insigne onorifice, luxul acela, toată frumuseţea aceea (fără să mai vorbim de fotografi) şi apoi…

Ah! Apoi să culeagă binemeritata recompensă – primul loc vacant în Tribunalul Federal Suprem, căci, după cum se ştie, o mână spală pe alta. Poftim Academia, colonele, şi dă‑mi Tribunalul Suprem.

Se ambalează la telefon în idei şi sugestii, cu transpiraţia scurgându‑i‑se pe faţă. „Un palavragiu teribil“, conform colegilor săi de magistratură. Croieşte perspective, deschide orizonturi, cu glas mieros, persuasiv. Colonelul se îmbată de entuziasm:

– Bineînţeles că da. Candidatura mea va avea tot sprijinul Armatei. Total. Ministrul? Va face tot ce va fi necesar, tot. Cum aţi spus? Da, aşa este, aveţi perfectă dreptate – candidatura îmi e impusă de Armată, actualmente fără nici un reprezentant în Academie. E absurd, într‑adevăr. Aţi spus foarte bine, stimate prieten, e un imperativ al castei. Profesorul merge mai departe şi dezgroapă din istoria Academiei argumentul decisiv, imbatabil. Ce minte! Colonelul se simte practic ales:

– Exact, domnule judecător, cât se poate de exact. Nu mă gândisem la asta…

– Aşa este, nobilul meu prieten, fotoliul acesta aparţine Armatei, întotdeauna i‑a aparţinut. Patronul spiritual, primii ocupanţi… Alegerea dumneavoastră va însemna reluarea unei tradiţii întrerupte prin alegerea lui Bruno.

Tradiţie, un cuvânt care‑i place colonelului. Se simte euforic. Lisandro Leite conchide cu o ultimă şi promiţătoare previziune.

– Candidat unic? Credeţi că e posibil, dragă prietene?

„Ei, bravul meu colonel, nu fiţi ingenuu. În actuala conjunctură, internă şi internaţională, cine ar avea curajul în această ţară să concureze cu atotputernicul şef al Forţelor de Siguranţă? Chiar şi nebunia are limite“, se gândeşte Lisandro Leite în timp ce‑şi şterge transpiraţia, zâmbeşte şi promite:

– Din partea mea, o să fac tot posibilul şi imposibilul ca să fie aşa. Candidat unic şi alegere unanimă, nobilul meu colonel.

’n curînd

Jorge Amado, Cizme, robă, cămașa de noapte (Univers)

Christian Gailly, O seară la club (Univers)

Caramitru & Mălăele redeschid  Sala Mare a Teatrului SA Bv

Modificări de lineup şi noi trupe confirmate la Rockstadt Extreme Fest

Două scene la Rockstadt Extreme Fest 2014!

Poezia e la Bistriţa (17-20 iulie 2014)

Gonçalo M. Tavares, O călătorie în India (Univers)

Lidia Jorge, Seara cîntărețelor (Univers)

Mary Shelley, Ultimul om (Univers)

REF 2014, program final

Adventure Metal Park la Rockstadt Extreme Fest 2014

ROCKSTADT EXTREME FEST 2014 – ultimele detalii

BEHEMOTH – mesaj pentru publicul din România

Dracula Film Festival la Rockstadt Extreme Fest 2014

A doua „Lectură de Joi” la BMB: Nora Iuga citește, discută și rîde cu poftă

A treia „Lectură de Joi” în Grădina de citit, la BMB

A patra „Lectură de Joi” în Grădina de citit

„Lectură de Joi” în Grădina de citit. A cincea ediție

De la literatură la jurnalism cultural și înapoi (LdJ6)

"Blestem curgerea timpului" de Per Petterson (Univers)

"Cronici romanțate" de Boris Vian (Univers)

„Incubatorul de condeie” (concurs literar)

Concert Exit Oz (30 oct.)

Zilele Culturii Ruse la a IV-a ediție (18-19 noiembrie 2014)

#kazim (contemporani cu primăvara arabă), de Andrei Zbîrnea (lansare)

CDPL FesTIUK (24 oct. 2014, ora 18:00)

Concursul „Incubatorul de condeie” așteaptă manuscrisele voastre!

CenaKLUb TIUK 35 (2 n. 2014, 17:00, Rockstadt Bv)

Noutăți Univers la Gaudeamus (19-23 n. 2014)

Rusia – ţară învitată la GAUDEAMUS

Programul ţării invitate la Gaudeamus: Rusia

Festivalul de Dramaturgie Contemporană Bv revine pe scenă

Programul Festivalului de Dramaturgie Contemporană Bv

Cele mai frumoase poezii & proze ale anului

CenaKLUb TIUK (23 n. 2014, 17:17, Rockstadt Bv)

CenaKLUb TIUK (nr. 37), 21 dec. 2014, Rockstadt Bv

Christian Gailly

O seară la club

Editura Univers

Colecția Globus

După Speranța: o tragedie, romanul lui Shalom Auslander ce a deschis seria nouă a colecției Globus, la Editura Univers vor apărea în curând următoarele două numere ale colecției coordonate de LuciaT.

Volumul cu numărul 506, O seară la club aparține lui Christian Gailly și a fost tradus de Claudiu Constantinescu. Odată cu 507, schimbăm iar continentul, urmând să fie publicat romanul brazilianului Jorge Amado, Cizme, robă, cămașa de noapte, în traducerea Georgianei Bărbulescu.

O seară la club

Simon Nardis (auziţi deja muzica?) e salvat. Nu mai bea, nu mai ia droguri, nu se mai aruncă în legături pasagere cu femei, nu mai cântă jazz. E sănătos, are o viaţă echilibrată, o soţie iubitoare, o situaţie respectabilă ca inginer specialist în încălzirea halelor industriale. Şi e mort pe dinăuntru.

Dar, într‑o seară, la un club, într‑un mic oraş la marginea mării, se aşază în faţa unui pian. Cu un pahar în mână. De pian se apropie o femeie. Trec minute. Ore. „Debbie îl trăsese pe Simon într‑o zonă oarecum sexi, un pic vulgară, de o indecenţă, ca să zic aşa, moderată, totul într‑un swing cu scandări răspicate. (...) Suna foarte bine. Îmi imaginez că Debbie se freca, lasciv, de pian, cu mişcări de femeie fatală, stil anii ’40. Pianul lui Simon şi vocea şi trupul lui Debbie se seduceau reciproc. Publicul era în extaz.” Trenurile pleacă din gară, unul după altul, spre casa unde îl aşteaptă soţia răbdătoare şi un motan capricios. Simon Nardis pierde toate trenurile, mai puţin unul, trenul pasiunii, al recăderii în păcat, al renaşterii.

O seară la club e un roman despre cum te loveşte în moalele capului adevăratul tău destin, de care ai fugit cât ai putut, când te prinde cu garda jos, fie şi după zece ani şi zece minute, despre fericirea pe care ţi‑o aduce, cu forţa dacă trebuie, şi despre plata pe care ţi‑o cere.

Christian Gailly s‑a născut în 1943 la Paris şi a murit în 2013, în acelaşi oraş. Înainte de a deveni scriitor, a fost saxofonist de jazz şi, pentru o vreme, psihanalist. A publicat primul roman la 44 de ani şi de atunci a continuat să scrie într‑un ritm constant. Două dintre romanele lui au fost ecranizate: L’Incident şi O seară la club (primul de către Alain Resnais, al doilea de către Jean Achache). O seară la club a obţinut prestigiosul Prix du Livre Inter în 2002, iar alta dintre cărţile lui, Nuage rouge, premiul France Culture în 2000.

- Fragment –

Există, în linii mari, două categorii de amatori de jazz, calmii şi agitaţii. Inginerul pocnea din degete. Bătea de asemenea din picior. Şi îşi hâţâna capul de sus în jos. Simon detesta treaba asta. Îi venea să‑i zică vreo două. Ezită. Inginerul şi‑ar fi dat şi sufletul ca să‑l facă să se simtă bine. Plătise masa, vinul, plătise acum şi paharele de votcă, se agita fiindcă aşa‑i plăcea lui, dar şi ca să participe, îşi ostoia astfel nevoia de a‑şi arăta recunoştinţa. Simon renunţă să‑l mai ia la rost.

Cei trei tineri cântau bine. Totul suna impecabil. Nu prea ştim noi de ce anume ceva sună bine, dar când sună bine ne dăm seama imediat. Simon ştia de ce. Sunt foarte buni băieţii ăştia, gândi el, jazzul nu mai are nevoie de mine. De cum îl fulgeră acest gând, simţi nevoia să plece de acolo.

Ceasul arăta 22:20. Numai că ideea de a pleca fără să se fi atins de pian îl îmbolnăvea. Voia să cânte. În acelaşi timp se simţea incapabil să‑şi imite imitatorul, să reajungă acum, pe loc, la nivelul acelui sclipitor tânăr jazzist. Sunt prea bătrân, îşi zise el.

Depăşit, da. Fiul său îl depăşea deja în mai multe privinţe. Era vorba de alte lucruri, dar orişicât. Depăşit de un tânăr care asimilase tot ce se putea din felul lui de a cânta şi care acum cânta mai bine decât el. Mai bine, mai bine, ce înseamnă asta, să cânţi mai bine? se gândi el. Nu, nu de asta‑i vorba.

Simon simţea că ia foc dacă nu atinge acel pian pentru a face să se audă ceea ce e inimitabil într‑un stil. Altfel spus, şi cu asta o să închei capitolul despre Simon şi problema stilului, el voia să creadă că după zece ani de tăcere totală putea încă să mai cânte aşa cum nimeni nu va cânta vreodată.

Votca îi circula prin creier. Votca îi făcea creierul să funcţioneze. Creierul îi funcţiona aşa cum nu‑i mai funcţionase de cel puţin zece ani. Nu mai bine, nici mai rău, altfel. Mai liber, poate. Şi inima îi bătea diferit.

Simon oftă, se înfioră, apoi începu să tremure. Hotărârea lui era luată. Ştia că avea să se ducă acolo, să atingă acel pian, să pună stăpânire pe el. Era 22:30.

Dacă le‑ar da prin cap gândul cel bun şi ar face pauza un pic mai devreme, îşi zise el, aş vrea doar să ating clapele, le ating şi plec. Tremura. Inginerul asculta, agitându‑se în continuare, ce obositor! Nu sunteţi obosit? îl întrebă Simon. Nu, e‑n regulă, răspunse inginerul, dar dumneavoastră? Sunt bine, zise Simon. Grozav swing, nu‑i aşa? spuse inginerul. Da, zise Simon, grozav, dar n‑aţi putea să? Sau mai bine nu, lăsaţi.

Aşteptarea îl epuiză. O aşteptare scurtă, totuşi. N‑a durat decât zece minute. Dar epuizantă. Când aştepţi de zece ani. Fără să ştii că aştepţi. E şi mai ucigător.

Zece ani şi zece minute. A avut de aşteptat zece ani şi zece minute. Ca să se dezumfle? Poate. Ar trebui să plecăm, se gândi el, e ridicol. La ce mi‑ar folosi toată povestea asta? Atunci interveni, ca să zicem aşa, hazardul.

Trioul făcu pauza un pic mai devreme. Aşa s‑a nimerit. Cântaseră trei sau patru teme, toate aflate odinioară în repertoriul lui Simon.

Expediară rapid ultimele măsuri din On Green Dolphin Street, semnalul finalului de repriză, apoi se opriră, se ridicară şi, dând‑o din nou pe glume în timp ce publicul aplauda, o porniră către bar. N‑ar fi bine să mergem? zise inginerul. Era 22:40.

Simon se ridică. Şi inginerul. Inginerul i‑o luă înainte. Să ne grăbim, zise el. Ajuns la ieşire, deschise prima uşă şi se uită în urma lui. Nici urmă de Simon. Îl căută din priviri. Îl văzu în sală. Urca pe estradă. Ce naiba face acolo? se întrebă inginerul. Simon se aşeza pe scaunul de la pian. S‑a îmbătat sau ce? N‑a văzut cât e ceasul?

Făcu cale‑ntoarsă inginerul, se strecură printre mese, se apropie de estradă, intimidat, putea fi luat drept un basist sau un baterist. Bătea cu unghia în geamul ceasului de la mână, arătându‑i‑l lui Simon: O să pierdeţi trenul, zise el. Simon, tremurând, îl privi de‑acolo de sus şi‑i spuse: O să‑l iau pe următorul. Nu mai e altul, zise inginerul. Ba da, domnul meu, întotdeauna mai există unul, iată dovada. Ce dovadă? zise inginerul. Duceţi‑vă acasă, spuse Simon, vă mulţumesc pentru tot. Apoi îşi întinse mâinile. Le ţinea acum suspendate deasupra claviaturii.

Inginerul nu se putea hotărî dacă să plece sau nu. Era complet derutat, vă daţi seama. Şi, trebuie spus, cam depăşit de situaţie. Rămăsese acolo, lângă estradă, sub privirile clienţilor de la mese. Brusc, deveni conştient de prezenţa acelor oameni. Prea conştient. Se întoarse, îi cuprinse pe toţi cu privirea. Unii se întrebau, bineînţeles, ce naiba se întâmplase. Pe scurt, se uitau lung la ei, la el şi la Simon. I se făcu ruşine.

Haideţi, veniţi? zise el. Simon îşi ţinea în continuare mâinile deasupra claviaturii. Mâinile îi tremurau. Inginerului i se făcu frică. Haideţi, spuse el, aproape implorând. Duceţi‑vă acasă, îi zise Simon. Păi cum o să, zise inginerul. Duceţi‑vă odată, spuse Simon, şi nu mă mai bateţi la cap.

Inginerul se îndură în sfârşit să plece. Se răsuci pe călcâie şi o porni din nou către ieşire. Un gust amar, de seară ratată. Ajuns în faţa scării, se mai uită o dată în urma lui. Simon stătea neclintit, cu mâinile suspendate deasupra claviaturii. Ridică din umeri, de parcă ar fi zis treaba lui, să fie sănătos, apoi o porni în sus pe scară.

Când să ajungă la ultima treaptă auzi în spatele lui pianul. Nişte note limpezi, care‑l trăgeau de haină înapoi. Coborî din nou, să se convingă. Într‑adevăr, Simon era cel care cânta, care începea, care încerca să înceapă, care tatona.

Pentru inginer, asta însemnă că încercările lui de a‑şi fi arătat recunoştinţa fuseseră zadarnice. Simon îşi oferea acum ceea ce el, inginerul, nu‑i putuse oferi. Datorită mie, totuşi, îşi zise el înainte de a urca din nou scara. Când a ajuns în discotecă tocmai îşi spunea că da, ar fi o idee: Da, îşi zise el, o să‑i trimit un buchet de flori nevesti‑sii. Nu, nu din grădină, că începe Cécile să urle, o să aranjez cu Interflora.

Johnny Griffin, coperta discului era şi ea la vedere, se lupta de unul singur cu ritmica lui Thelonious Monk, plecat să bea ceva. Inginerul nu mai era atent. Destul cu jazzul pentru seara aia. Făcu, din mers, un semn cu mâna în direcţia barului. Un fel de bună seara adresat femeii aceleia obosite. Clienţii se mai răriseră. Putea şi ea să respire un pic. Ştergea un pahar, cu o ţigară înfiptă‑n cioc. Fumul intrându‑i în ochi. Apoi, strada.

I‑a fost greu să‑şi scoată maşina. O alta, mai mică, reuşise să se strecoare acolo. Trăiască servodirecţia! Ceasul de la bord arăta 22:50. Trenul lui Simon pleca peste opt minute. Inginerul se duse acasă.