30 octombrie, Club Control, București – concert Exit Oz

Formația Exit Oz înseamnă:

Parhanghelu Sever // saxofon bântuitor-violent, voce telurică
Dumitru Ceaslov // manipulări electrotehnice, chitară post-bas
Angela Badlamentescu // unde melancolice, maree ecumenice
Sinesteziu Kebabian // bam-bam, măciuci plauzibile, frecușuri de artilerie grea

Cei patru tineri provin din însorita Timișoară, oraș al florilor, metropolă inginerească nod feroviar cu prețuri așa și-așa, părerea mea.

Exit Oz este o trupă avangardistă, cu o grămadă de influențe pop care încearcă să copieze marile trupe ale lumii, cum ar fi Bon Jovi punct.

Din punct de vedere al concertelor, acesta se va întâmpla joi, pe 30 octombrie, Club Control, București, deși anacolut urmează și în restul țării, absolut.

Citate celebre despre ei:

"Exit Oz este probabil cea mai promițătoare trupă tânără încă în viață din întreaga eurozonă DKMT" - Marius Giura, organizator Gărîna Jazz Festival

"Din câte am auzit eu băieții ăștia cântau manele până nu demult" - Daniel-Silvian Petre, legendă rock timișoreană

"Mie chiar îmi plac" - un prieten

Boris Vian

Cronici romanțate

 

(Reeditare

Traducere Diana Crupenschi

Colecția Seria de autor Boris Vian

Editura Univers)

Fragment

Soţia mea la volan

Zoe, secretara mea model, îmi face legătura:

– Soţia dumneavoastră la telefon!

– Mulţumesc, Zoe.

Ridic receptorul cu prudenţă.

– Alo, Odile? Ascultă, iubito, te‑am sunat să‑ţi spun că nu prea pot să ajung în seara asta acasă la Françoise...

Receptorul sfârâie şi începe să scoată fum. Îl îndepărtez puţin de ureche şi continuu:

– Dar, ascultă, am o întâlnire la ora şase, n‑am să fiu acasă mai înainte de şapte şi jumătate... E destul de departe casa lui Françoise...

– Şi suntem în data de 12, mă întrerupe tandra mea soţie, cu o voce ca de ferăstrău circular.

Mi‑a picat fisa. Despre asta ea are să vă spună contrariul, dar vă jur că mi‑a picat fisa.

– Mă crezi în stare să...

– Sigur că te cred în stare să...

„Precum şi de multe alte lucruri.“

– Odile!

– E 12, e rândul meu şi am să conduc eu maşina. Încearcă să fii acasă la ora şapte, n‑am chef să întârziem şi să fiu obligată să conduc ca o nebună...

Remarcaţi aluzia. Să fie obligată! Ca şi cum ar avea nevoie s‑o oblige cineva să conducă astfel!

Pac! A trântit receptorul. Gata, sunt bun pentru cursa de douăzeci şi patru de ore de la Le Mans. Trebuie să vă explic puţin: Odile adoră să conducă. Nu avem, evident, decât o maşină. O zi din două e rândul ei. În zilele pare. (Aici ştiu că am păcălit‑o, pentru că într‑un an sunt un pic mai multe zile impare decât cele pare, pentru că unele luni au 31 de zile; dar, din nefericire, soţia mea habar n‑are de aritmetică.)

Dar de aici până la a‑şi închipui că refuz să merg la Françoise fiindcă e rândul ei să conducă...

Hm! De fapt, nu ştiu dacă aţi remarcat, dar subconştientul e o chestie destul de puţin cunoscută. Nici măcar nu ştim dacă există. În sfârşit, toate astea ar trebui analizate.

Cum conduce Odile? Oh, nu mai prost decât alta. Atenţie, am zis decât alta.

Există bărbaţi stupizi care declară lipsiţi de politeţe şi de orice nuanţă: Femeile conduc mai prost decât bărbaţii.

Eu nu fac parte din această categorie de idioţi. Femeile sunt diferite de bărbaţi. Aici o să fiţi de acord cu mine. Dacă n‑ar fi aşa, nici eu, nici tu n‑ai exista. E nevoie să mai insist asupra acestui aspect? Cred că nu.

Iar femeile – nu e bine să generalizezi, dar aici sunt obligat s‑o fac; veţi vedea, de altfel, că este un caz în care pot generaliza, fiindcă e un caz în care ele au în comun ceva care le vine din afară –, femeile, aşadar, prin felul în care sunt educate, au foarte dezvoltat spiritul de contradicţie.

Într‑o zi când îi spuneam asta lui Françoise, prietena Odilei, şi‑a luat un aer superior şi a zis:

– Dovedeşte!

Deja asta era o dovadă a spiritului de contradicţie. O dovadă cu care nu era de acord. Dar aveam una mai bună.

– Draga mea copilă, am spus (ea detestă s‑o numesc aşa, îi aminteşte de directoarea primei şcoli din care a fost exmatriculată), sunt câteva milenii de când oamenii încearcă să le înveţe pe fete pictura, muzica, arta de a coase şi de a găti. Or, toţi marii pictori sunt bărbaţi, toţi marii compozitori, de asemenea, şi de asemenea toţi marii bucătari...

– Hei, zise Françoise. Şi Suzanne Valadon? Şi Marie Laurencin? Şi Viera da Silva?

– Bine, bine, i‑am zis. Fără să vrei, îmi dai dreptate. Toate sunt pictoriţe moderne. Poţi să‑mi dai măcar un exemplu din vremea lui Leonardo da Vinci? Bun. Femeia se emancipează; familiile au încetat să‑i dea o educaţie burgheză şi încearcă să o deprindă cu artele de agrement; aşa că, numaidecât, ce face? Începe să picteze, şi încă foarte bine. Nu asta însemnă spirit de contradicţie?

– Nu ne place să fim asuprite!

– Ta ta ta! Vă plac băieţii răi gen Brando, care vă trag nişte bătăi senzuale în filme. Dar să trecem peste asta. Cât despre condusul maşinilor, la fel. Vi se predau regulile de circulaţie? Perfect! Vă luaţi carnetul de conducere arătându‑i examinatorului ce picioare fru...

Pac! Asta reprezintă zgomotul unei palme zdravene pe care mi‑a dat‑o Odile, cu perfidie, în acel moment al discuţiei.

– ...moase aveţi! am reluat eu, şi toată viaţa faceţi invers decât spun regulile. Staţi numai pe stânga, aprindeţi farul într‑o parte şi viraţi în cealaltă direcţie, nu schimbaţi viteza, fiindcă e plictisitor. În plus, toate sunteţi de rea‑credinţă, fiindcă vreţi să aveţi aceleaşi drepturi ca bărbaţii, dar, când plesneşte un cauciuc la maşină, protestaţi ca nişte diavoli dacă sărmanul tip care vă însoţeşte nu are galanteria de a se mânji cu ulei de motor din cap până‑n picioare manevrând cricul murdar în locul vostru.

A vă relata indignarea celor două scorpii la auzul acestor fraze depăşeşte capacitatea mea de a mă exprima. La asta ar putea face faţă Dante, sau Jean Rigaux1 (cu Rigaux ne‑am putea distra mai bine).

Întorcându‑mă la Odile, am să încerc să scriu pe viu ce se petrece când conduce, cu mine aşezat alături. Ca să intru în maşină pe dreapta, mă lovesc. Nu ştiu să intru pe partea dreaptă. Tot timpul îmi intră în pantaloni un mâner de portieră, şi pac! s‑au dus pe apa sâmbetei 1000 de franci la croitor, ca să mi‑i ţeasă. E anormal. O dată aşezat, mă ghemuiesc la maximum, pentru că am picioare lungi şi, din nefericire, genunchiul meu are o preferinţă stupefiantă pentru maneta schimbătorului de viteză. Odile, trebuie să mărturisesc, nu‑i dintre femeile care ezită să schimbe vitezele când conduc. Mai ales îi place să treacă într‑a patra, cu o lovitură zdravănă în rotula mea stângă; îi place la nebunie să facă asta. În plus, când stau la dreapta, nu ştiu ce să fac cu braţul stâng, şi nu pot nici să‑mi sprijin braţul drept pe ceva, pentru că asta ar însemna să deschid geamul din partea mea şi s‑ar face curent. Asta e o problemă primăvara şi în celelalte anotimpuri, în afară de iarnă. Pentru că pentru iarnă am pus la punct un dispozitiv absolut minunat. Cum ieşim relativ puţin şi cum, de secole întregi, nu mă mai duc la birou cu maşina, în fiecare an, la sfârşitul lunii octombrie, o demontez complet pe Titine la intrarea în clădire (Titine este numele copilului nostru care merge pe benzină, şi diminutivul nu vine de la Celestine, ci de la tinetă, a nu se confunda), înfăşor piesele în ziare pline de ulei şi le aranjez în bufetul sufrageriei. Suspend asigurarea şi nu plătesc nimic la garaj.

Pe scurt, încă de la început, ceva nu mi‑a plăcut în maniera de a conduce a Odilei, şi mai era și încăpăţânarea ei de a se urca în stânga, la volan. Am pus la punct, pe hârtie, un sistem destul de bulversant, în care s‑ar construi, la dreapta, un volan şi un sistem de pedale înzestrat cu o oarecare rezistenţă la manevrare. La stânga, în locul care i‑ar reveni, aparent, pasagerului, s‑ar pune, ingenios disimulate vederii, o mică manetă cu telecomandă de direcţie şi două genunchiere de manevrare a vitezei şi a frânei, ca nişte maşini de cusut. Am în studiu şi un sistem de conducere prin lunetă, fie directă, fie printr‑un sistem de cameră. În acel moment, ai putea să te strecori în portbagaj, iar soţia ta, la volan, ar avea iluzia că este stăpână la bordul maşinii. Oricum, gândiţi‑vă că, dacă femeia este capabilă să conducă o maşină (ceea ce se ferea să facă pe vremea cutiilor de viteze mai rudimentare), constructorii de maşini se vor grăbi să inventeze un lucru primejdios şi imposibil care va lua douăzeci de ani să fie perfecţionat, iar aceasta ne va crea nouă, bărbaţilor, o mică pauză în care putem să respirăm.

Demarăm. Cu prima viteză ambalată la maxim, Odile nu pare, astăzi, convinsă de necesitatea de a trece într‑a doua.

– Ce mai aştepţi? îi spun urlând.

– Tot timpul mă calci pe nervi cu cele douăsprezece ore ale tale de la Reims, cu Marele Premiu al A.C.F etc., răspunde ea pe acelaşi ton (nu suntem supăraţi, răcnim din cauza zgomotului). Fangio1 al tău, ei bine, schimbă vitezele doar când ajunge la maxim.

– Dar nu suntem la Le Mans... Suntem pe Boulevard de Clichy...

– Dacă nu mă antrenez niciodată, cum vrei să ajung să conduc bine? Vreau să spun, să conduc ca o campioană?

– Dar n‑am să pot niciodată să‑ţi cumpăr un Ferrari.

– Am să găsesc eu pe cineva care să mi‑l cumpere.

Ideea de a câştiga ea însăşi un ban cinstit... poţi să aştepţi mult şi bine să‑i vină. I‑am spus.

– Nu sunt destul de inteligentă să‑mi câştig singură traiul, iubitule, mi‑a spus ea.

– Dar ai drept de vot! Ei, asta‑i bună!

– N‑are nici o legătură!

Ceea ce este, trebuie să recunosc, destul de adevărat.

Trece, în sfârşit, într‑a doua, apoi într‑a treia şi trece la un semafor pe roşu, zâmbindu‑i agentului de circulaţie cât poate ea de frumos. Omul ezită în mod vizibil şi, dezarmat, lasă să‑i cadă mâna în care ţinea fluierul.

Apoi, cu un gest precis, Odile reglează oglinda retrovizoare astfel încât să poată să se vadă în ea.

Mi se pare util să‑i atrag, încă o dată, atenţia asupra pericolelor unei asemenea operaţiuni.

– Dacă nu vezi maşina care vine din urmă, cum poţi să conduci cum trebuie?

– Doar n‑o să merg în marşarier, zice Odile în bătaie de joc, aranjându‑şi o şuviţă pe frunte. El trebuie să vadă maşina mea.

– Şi dacă vrea să te depăşească?

– Poate să‑ncerce, ricanează ea, făcând o enormă deplasare laterală, împiedicându‑l astfel pe şoferul unei Simca ce vine din urmă să ne depăşească.

Mă uit la el, nu e prea voinic tipul, dar o cert pe Odile, de formă.

– Ce‑ai zice dacă tipul ţi‑ar face şi el aşa?

– N‑ar fi galant din partea lui şi apoi n‑are decât să mă depăşească, dacă vrea, cretinul.

Odile posedă, am mai spus, această noţiune singulară de „galanterie“ pe care generaţia în blugi este, din fericire, pe cale să o piardă.

Profit de un moment de acalmie ca să îmi analizez impresiile şi să las să mi se destindă piciorul drept, cu care frânez frenetic de când am plecat. Adesea, îmi spun că ar trebui să ne cumpărăm o maşină cu dublă comandă, ca ale instructorilor auto. N‑ar trebui decât să‑i spun Odilei că e o maşină foarte ieftină, de ocazie... Dar enervant este că ziua mea de condus ar fi un infern. Totuşi, sunt sigur că ceea ce suport în acest moment e extrem de dăunător pentru inimă. Ar trebui să fiu mai prudent.

Mă întreb de ce constructorii au simplificat atât de tare sistemul de conducere a maşinilor. Contactul electric e o aberaţie. Dacă motoarele ar porni perfect învârtite la manivelă, sunt sigur că ar fi multe femei care ar şterpeli maşina soţului lor cu prima ocazie şi chiar fără ocazie. Constructorii şi inginerii, purtaţi pe aripile delirului inventiv, uită, din când în când, că aparţin genului masculin. Este o eroare funestă, pentru care tot plătim.

De fapt, din moment ce aici am ajuns, revin: nimeni n‑a împiedicat niciodată o femeie să inventeze ceva. Şi toţi inventatorii sunt bărbaţi. Mai ales în domeniul artelor menajere...

Gata! Mi s‑a aprins beculeţul. Văd foarte bine inspiraţia. Femeile complică viaţa bărbaţilor pentru a‑i obliga pe aceştia să şi‑o simplifice, cu intenţia de a întreţine în ei flacăra creatoare.

– Idiotule, cretinule! îi strigă Odile cu sălbăticie unui şofer de taxi care, cu indiferenţa suverană a tipilor din specia sa regală, s‑a oprit brusc, blocând banda din stânga, cea pe care ne aflăm şi noi. Şi se‑nţelege că pasagerul taxiului e pe cale să‑i plătească o cursă de 350 de franci în monede de cinci, ca să pună capac la toate.

Odile face o manevră savantă, ţâşneşte la dreapta fără să semnalizeze, aud un scârţâit de frâne sinistru – din fericire, maşinile DS au frâne cu disc – şi îşi vede de drum fără să se sinchisească de furtuna pe care o stârnise. Cum pleacă de pe loc şi taxiul, asta îi oferă Odilei ocazia să‑şi perfecţioneze vocabularul tehnic. La urmă, îi zice una bună de tot.

– Du‑te să‑ţi pui corset, scandalagiule!

Surâd aprobator şi Odile completează:

– Mai bine ai rămâne la Levallois!

De la Zazie a lui Queneau care i‑a zis şoferului de taxi Charles: „Nu cumva, din întâmplare, l‑ai găsit pe malurile Marnei?“, Odile, cu inteligenţă şi mult bun‑gust, se străduieşte să‑şi revizuiască vocabularul. Din nefericire, şoferii sunt mai mult mitocani decât literari, dar găseşti şi printre ei câţiva cunoscători.

Am sfârşit prin a ajunge pe Avenue Foch, o luăm spre Bois pentru a ajunge pe autostradă. Françoise locuieşte aproape de Saint‑Germain. Trebuie să fii nebun ca să locuieşti în afara Parisului, dar dacă spun asta despre Françoise acum, Odile o să accelereze la o sută treizeci în Bois şi mai am destul de multe lucruri de aranjat înainte să mor.

– Auzi zgomotul ăsta? mă întreabă Odile.

– Nu e nimic. Culbutoarele au puţin joc.

– De unde ştii?

– Dacă crezi că nu ştiu, n‑ai decât să nu mă întrebi.

– Oh! tot timpul faci pe deşteptul!

– Bine, atunci de la ce e, după părerea ta?

– Eu cred că e reţeaua de distribuţie.

A cincea ediţie a concursului literar pentru amatori „Incubatorul de condeie”

AdLittera dă startul unei noi ediții a concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” IDC.

Acesta se va desfăşura în mediul online în perioada 13 Octombrie - 13 Decembrie, fiind o competiţie anuală adresată amatorilor de creaţie literară.

 

Ca și în precedentele ediții, concursul aflat la a V-a ediție este structurat pe două secţiuni – Poezie şi Proză scurtă.

Înscrierile au loc în intervalul 13 oct. – 23 nov. 2014 pe site, conform Regulamentului.

Jurizarea va avea loc pînă în data de 30 Nov. 2014.

Vor fi premiate în data de 13 decembrie a.c., cele mai creative, originale şi inovative texte.

Juriul este compus din scriitori cu experiență, dar şi din „condeiele” care s-au făcut remarcate la ediţiile anterioare ale concursului.

Creaţiile premiate vor fi publicate în Antologia IDC în ediție hard-copy și în format digital.

 

În paralel cu desfăşurarea concursului, scriitorii amatori înscriși în concurs vor putea participa în fiecare sâmbătă, gratuit, în perioada 25 octombrie - 22 noiembrie a.c., la Bucureşti, la o serie de ateliere de creaţie literară, coordonate de poetul Dan Mihuț. De asemenea, în paralel, vor fi organizate şi concursuri de creație literară pe reţeaua de socializare Facebook pentru câştigarea unui loc la aceste atelierele creative.

AdLittera este un proiect amplu, îndeplinind totodată și funcțiile unei agenții culturale, toate programele sale având componente de educare prin cultură și artă. Proiectul promovează și dezvoltă campanii de cultură literară și căută surse de finanțare pentru proiecte editoriale.

Conceptul, planificarea acțiunilor și comunicarea publică sunt gestionate de către d’Avid Boutique, atelier de branding si comunicare vizuală. AdLittera este divizia CSR a buticului de creație, nișată în palierul cultural.

Mai multe informații despre Concurs și Atelierele IDC se găsesc pe website-ul dedicat Concursului IDC, la adresa http://idc.adlittera.com.

Per Petterson

Blestem curgerea timpului

 

(Traducere Karmen Bålko

Colecția Seria de autor Per Petterson

Editura Univers)

Când lumea pare a se nărui în jurul lui Arvid – un divorț iminent, diagnosticarea unei maladii grave a mamei lui, situaţia politică a lumii –, amintirile sunt cele care‑l ajută să găsească un sens în inexplicabil și să nu se scufunde definitiv. Un roman despre nostalgie, singurătate, despre relații de familie complicate și despre necruțătoarea trecere a timpului. „Petterson, într‑un scris fără pretenții, dar cu o abilitate extraordinară, face ca statul pe marginea acestui abis personal și mut să pară eroic. Există o calitate pe care o pot numi doar farmec, sau ceva asemănător farmecului, în sensibilitatea esențialmente întunecată și singuratică a autorului. Arvid nu e un personaj special. Nu e nici fiul favorit, nici oaia neagră a familiei, ci copilul mijlociu universal, care tot timpul e trecut cu vederea. Și totuși, Arvid exercită un fel de atracție gravitațională asupra cititorului, păstrându‑și echilibrul în situația plină de contradicții, lipsită de dragoste în care s‑a trezit pe neașteptate. Poate că nu pare a fi mare lucru, dar e chiar foarte mult.“ Stacey D’Erasmo, New York Times Book Review

Scriitorul norvegian Per Petterson (n. 1952) a debutat în 1987 cu volumul de povestiri Aske i munnen, sand i skoa (Cenușă în gură și nisip în pantofi). De atunci a publicat mai multe romane, între care Jeg nekter și Det er greit for meg (în curs de apariție la Editura Univers) și un volum de eseuri, ajungând printre cei mai traduși scriitori norvegieni. Publicat în 2003, romanul Ut og stjæle hester (La furat de cai) a ajuns imediat best‑seller în Norvegia, unde a avut un tiraj de peste 140.000 de exemplare și a rămas mai bine de un an pe lista celor mai bine vândute cărți. În Marea Britanie, romanul a fost distins cu Independent Foreign Fiction Prize, iar în Norvegia a primit premiul criticii și premiul pentru cea mai bine vândută carte, fiind desemnat cel mai bun roman al anului și tradus în mai mult de 45 de limbi. La sfârșitul anului 2007, când a fost tradusă în SUA, cartea lui Petterson a fost inclusă în topul celor mai bune zece cărți ale anului, realizat de New York Times Book Review. Romanul La furat de cai a apărut la Editura Univers în 2007 și s‑a vândut în peste 30.000 de exemplare.

Fragment

(1)

Totul s‑a întâmplat cu ceva timp în urmă. Mama se simţea rău de foarte mult timp. Ca să scape de gura celor din jur, care erau îngrijoraţi, în special fratele meu şi tata, ea s‑a dus, în sfârşit, la doctor, acelaşi doctor la care se ducea de obicei şi acelaşi pe care familia mea îl avusese dintotdeauna. Cred că doctorul era foarte bătrân pe vremea aceea, fiindcă nu‑mi amintesc ca noi, vreodată, să nu fi fost la el şi nici ca el să fi fost tânăr cândva. Era şi doctorul meu, chiar dacă locuiam la câteva mile depărtare.

După o scurtă consultaţie, doctorul cel bătrân al familiei a trimis‑o pe mama de urgenţă la spitalul Aker pentru investigaţii amănunţite. Atunci ea s‑a dus acolo, supunându‑se la multe teste, fără îndoială dureroase, în camere vopsite în alb sau verde deschis, verde‑măr, în spitalul cel mare ce se afla la intersecţia Sinsenkrysset, în acea zonă a oraşului Oslo pe care îmi plăcuse întotdeauna să o consider a noastră, adică zona de est, şi mama a fost anunţată că poate pleca acasă, unde trebuia să aştepte rezultatele analizelor în paisprezece zile. Când în sfârşit au venit, rezultatele au arătat că mama avea cancer la stomac. Prima ei reacţie a fost aceasta: „Am stat noaptea trează an după an, mai ales când erau mici copiii, îngrozită că o să mor de cancer la plămâni, şi m‑am pricopsit cu cancer la stomac! Ce pierdere de timp!“

Aşa era mama. Și ea a fost fumătoare, aşa cum am fost eu întreaga viaţă de adult. Cunosc bine starea aceea când stai noaptea nemişcat sub plapumă, cu ochii uscaţi şi dureroşi, holbându‑te în întuneric, simţind viaţa ca un gust de cenuşă în gură, chiar dacă eram mult mai îngrijorat pentru propria mea viaţă decât de faptul că ar putea rămâne copiii mei fără tată.

O vreme, mama a stat nemişcată, la masa de bucătărie, cu scrisoarea în mână, privind pe fereastră, la acelaşi gazon, la acelaşi gard alb, la acelaşi uscător de rufe şi la aceleaşi căsuţe gri pe care le văzuse ani la rând, gândindu‑se la acelaşi lucru la care se gândise de atâţia ani, acela că, de fapt, ei nu i‑a plăcut deloc aici. Nu i‑au plăcut toate acele roci gri, nici pădurile sau crestele munţilor, nu i‑au plăcut munţii. Nu putea vedea munţii, dar ştia că erau acolo, pretutindeni, şi în fiecare zi îşi puneau amprenta asupra oamenilor care trăiau în Norvegia.

Apoi s‑a ridicat şi a ieşit în hol, a luat telefonul şi, după o scurtă convorbire, a pus receptorul în furcă, s‑a întors în bucătărie şi s‑a aşezat iar la masă. Aşteptându‑l pe tata. Tata era pensionar şi era aşa de mulţi ani, ea era cea care se ducea la muncă, avea cu paisprezece ani mai puţin decât el, dar în acea zi avea liber. Sau îşi luase ea o zi liberă.

Tata petrecea multă vreme afară, avea întotdeauna de făcut un lucru sau altul, iar mama îl acuza mereu că era tot timpul afară, dar nu se vedea nici un rezultat din asta, iar ceea ce fusese odată motivul unui conflict se potolise cu multă vreme în urmă, era pace acum. Atât timp cât el nu încerca să‑i conducă viaţa, era lăsat cu ale lui. Ea chiar începuse să‑l apere şi să‑l protejeze. Dacă eu veneam cu un cuvânt critic, ţinându‑i partea într‑o prost înţeleasă încercare de a sprijini emanciparea femeii, mi se dădea de înţeles să‑mi văd de treburile mele. „E uşor pentru tine să critici“, spunea ea, „tu, care ai totul de‑a gata. Îndesatule!“

Ca şi cum viaţa mea ar fi fost pe drumul cel bun! Eram în cădere liberă într‑un divorţ. Era prima mea soţie, credeam că viaţa mea se sfărâma în bucăţi. Într‑o zi obişnuită, nu reuşeam să trec din bucătărie în baie fără să cad în genunchi cel puţin o dată, înainte să mă adun şi să merg mai departe.Când tata a venit în sfârşit acasă de la proiectul pe care îl socotea cel mai urgent, ceva în Vålerenga, fără îndoială, care era locul unde se născuse el şi unde eu însumi mă născusem la şapte ani după război, un loc unde el se întorcea foarte des pentru a se întâlni cu bărbaţi de vârsta lui cu acelaşi trecut, băieţii, cum îşi ziceau între ei, mama stătea încă la masa din bucătărie. Avea o ţigară în gură. Salem, probabil, sau poate Cooly, ceva cu prea mult gust de mentol, pentru cei cărora le era teamă de cancer la plămâni.

Tata a rămas în uşa deschisă ţinând în mână o servietă veche, nu prea diferită de cea pe care o folosisem în clasele a şasea şi a şaptea în şcoala elementară, toţi purtam asemenea genţi, şi, din ce‑mi dădeam seama, era aceeaşi. În orice caz, servieta era mai veche de douăzeci şi cinci de ani pe atunci.

– O să plec într‑o călătorie, a spus mama.

– Unde? a întrebat‑o tata.

– Acasă.

– Acasă, a spus el, astăzi? N‑ar trebui să vorbim despre asta întâi? Nu‑mi trebuie timp să mă gândesc la asta?

– Nu e nimic de discutat, a spus mama. Am cumpărat deja biletul. Tocmai am primit o scrisoare de la spitalul Aker. Am cancer.

– Ai cancer?

– Da. Am cancer la stomac. Aşa că o să plec acasă acum.

Ea încă numea acasă Danemarca, vorbind despre oraşul de unde venise, din nordul îndepărtat al acelei mici ţări, însă locuia în Norvegia, în Oslo, de exact patruzeci de ani.

– Dar vrei să pleci singură, a spus tata.

– Da, a spus mama, asta vreau.

Și ea ştia că, atunci când spunea ceva în felul acesta, tata devenea vulnerabil şi supărat, iar asta nu‑i plăcea mamei deloc, dimpotrivă, el merita mai mult, se gândea ea, după aşa o viaţă lungă, dar simţea că nu are de ales.

– Nu stau mult, a zis ea, doar câteva zile, apoi vin înapoi. Trebuie să mă duc la spital. Mai mult ca sigur o să mă opereze. Cel puţin, aşa sper. Oricum, o să iau feribotul în seara asta.

S‑a uitat la ceasul de la mână.

– Mai sunt trei ore până atunci. Cel mai bine e să mă duc sus şi să fac bagajul.

Locuiau într‑o casă cu etaj, cu bucătărie şi sufragerie la primul nivel şi trei dormitoare mici şi o baie minusculă la al doilea. Am crescut în casa asta. Cunoşteam fiecare încreţitură a tapetului, fiecare crăpătură în podea, fiecare colţ înspăimântător din pivniţă. Era o casă tip Selvaag1. Dacă trăgeai un şut în perete, îţi dispărea piciorul în apartamentul vecinului.

Ea şi‑a stins ţigara în scrumiera de pe masă şi s‑a ridicat. Tata nu se mişcase din deschizătura uşii, stătea tot acolo, cu geanta într‑o mână. Cealaltă mână era ridicată vag şi nesigur în direcţia mamei. El nu fusese niciodată un campion când venea vorba de contact fizic, nicidecum în afara ringului de box. Și nu era nici punctul ei forte, dar atunci ea l‑a împins cu grijă pe tata, aproape drăgăstos, la o parte, ca să poată trece. El a lăsat‑o să facă asta, cumva împotriva voinţei lui, dar şi opunându‑se într‑un mod inert, aşa încât ea a înţeles că el voia să‑i ofere ceva intangibil, un semn, fără să fie nevoie să o spună. Dar e prea târziu acum, şi‑a spus ea, mult prea târziu, însă el nu a auzit‑o. Cu toate astea, l‑a lăsat pe tata să o îmbrăţişeze lung, pentru ca el să înţeleagă că îi legau încă destule lucruri după patruzeci de ani de viaţă unul lângă altul şi patru copii, chiar dacă unul dintre ei era mort, încât să mai poată trăi în aceeaşi casă, în aceleaşi camere, doar stând şi aşteptându‑se unul pe altul, nu dând bir cu fugiţii când se întâmpla ceva important.

Feribotul cu care a plecat ea şi pe care toţi îl luam când trebuia să plecăm în acea direcţie se numea Holger Danske. Avea să sfârşească drept vapor cu apartamente pentru imigranţi în Suedia, la scurt timp după asta, la Stockholm mai întâi, apoi în Malmö, am aflat, iar astăzi e doar o epavă de fier vechi într‑o ţară din Asia, India sau Bangladesh, dar, în vremea de care vorbesc, naviga încă regulat între Oslo şi acel oraş nordic din Iutlanda în care copilărise mama.

Mamei îi plăcea feribotul acela şi credea că avea pe nedrept un prost renume, „Holder Kanskje1“, cum îl numeau oamenii din oraş, sau „Kommer Kanskje“, cum i se mai spunea, dar era un vapor mai bun decât cazinourile plutitoare care fac ruta aceea astăzi, posibilităţile de a te îmbăta dincolo de orice limită erau infinite, iar dacă Holger Danske se balansa de pe o parte pe alta când era vreme urâtă şi unora le venea să vomite, asta nu însemna că era pe ducă. Și eu vomitam când eram pe Holger Danske, dar îi făceam faţă cu vitejie.

Mamei îi plăceau cei care lucrau la bordul vaporului. Într‑un fel neutru, ea îi cunoştea după un timp pe câţiva dintre ei foarte bine, vaporul nu era mare, iar ei ştiau cine este ea, o recunoşteau imediat ce intra pe coridorul lung şi îi urau bun venit ca şi cum ar fi fost de‑a lor.

Poate de data aceea au remarcat o seriozitate mai mare în felul ei de a fi, de a păşi, în felul de a se uita în jur, lucru pe care ea îl făcea foarte des cu zâmbetul pe buze, dar nu era cu adevărat un zâmbet, pentru că nu exista acolo nimic care să o facă să zâmbească, nimic din ceea ce ar fi putut cineva să vadă, dar aşa arăta ea când avea mintea în altă parte decât unde credeau cei din jur. Mie mi se părea foarte drăguţă în acele momente. Pielea îi devenea foarte netedă, iar ochii ei căpătau o claritate şi o strălucire foarte evidente. Când eram copil, stăteam foarte des să o studiez amănunţit, când ea nu ştia că sunt în preajmă, sau poate doar uita că eram acolo, iar atunci mă simţeam singur şi părăsit. Dar asta era în acelaşi timp interesant, pentru că ea arăta ca o femeie dintr‑un film de la televizor, ca Greta Garbo în Regina Kristina, stând visătoare la prova vaporului la sfârşitul filmului, în drum spre un alt loc, mai spiritual, şi în mod ciudat intrase în bucătăria noastră şi pentru un timp se aşezase pe unul dintre scaunele roşii, cu o ţigară fumegând între degete şi cu o revistă de cuvinte încrucişate în faţă, pe masă, încă neatinse şi nerezolvate. Sau ca Ingrid Bergman în Casablanca, pentru că avea aceeaşi coafură şi aceeaşi bărbie arcuită, dar mama nu i‑ar fi spus niciodată lui Humphrey Bogart: „You have to think for both of us“.

Dacă echipajul de pe Holger Danske a observat o schimbare sau alta în felul ei de a vorbi cu ei, atunci când a păşit pe coridorul lung cu valijoara ei maro din imitaţie de piele, aceeaşi pe care am moştenit‑o eu şi pe care încă o iau cu mine oriunde aş călători, oricum nu au observat nimic îngrijorător şi cred că ea s‑a bucurat pentru asta.

Când a intrat în cabina ei, mama a pus valiza pe un scaun, a luat un pahar de pe raftul de deasupra chiuvetei, l‑a clătit bine înainte de a desface valiza şi a scos dintre haine o sticlă mică. Era o jumătate de sticlă de Upper Ten, care era marca ei favorită de whisky pe vremea când obişnuia să bea tărie, iar asta se întâmpla, cred eu, mult mai des decât ştiam noi. Nu că ar fi fost treaba noastră, dar fraţii mei erau de părere că Upper Ten era o poşircă, nici măcar de băut pe drum, când puteai avea acces la multe mărfuri scutite de taxe vamale. Ei preferau un whisky de malţ, Glenfiddich sau Chivas Regal, cum era cel pe care îl puteai găsi pe vapoarele daneze, şi discutau foarte mult în special despre acel „malţ pur“, uşoare ironii la adresa mamei şi tot felul de chestii fără sens, şi o necăjeam pe mama pentru gusturile ei ieftine. Atunci ea doar se uita cu o privire rece la noi şi răspundea:

– Nu‑mi vine să cred că sunteţi copiii mei! Snobi? Și adăuga: Dacă tot păcătuieşti, măcar să te usture.

Și adevărul e că eram de acord cu ea şi, cinstit vorbind, şi eu cumpăram Upper Ten, marca norvegiană, de fiecare dată când mă aventuram la magazinul de băuturi alcoolice, şi acel whisky nu era deloc din malţ pur sau blând cu cerul gurii, ci ustura pe gât şi aducea lacrimi în ochi dacă nu erai atent când beai prima înghiţitură. Asta nu însemna că era un whisky prost, doar că era ieftin.

Apoi mama a desfăcut dopul sticlei cu o mişcare bruscă şi a umplut pe jumătate paharul, l‑a golit din două înghiţituri şi asta a usturat‑o atât de tare în gură şi în gât, că a trebuit să tuşească mult şi să plângă în acelaşi timp, pentru că o durea deja. Apoi a pus sticla înapoi între haine, în valiză, ca şi cum ar fi fost marfă de contrabandă ce avea ea acolo, iar vameşii ar fi stat în uşă cu răngi şi cătuşe, şi‑a spălat lacrimile în faţa oglinzii de deasupra chiuvetei şi s‑a şters bine, şi‑a tras puţin hainele în faţă, cum fac întotdeauna toate femeile grăsuţe, înainte de a urca să mănânce la cafeneaua care era una modestă din toate punctele de vedere, iar meniul era modest din toate punctele de vedere, aşa cum îi plăcea, şi de aceea Holger Danske era vaporul perfect pentru ea.

Avea cu ea la cafenea cartea pe care o citea atunci, iar ea citea întotdeauna, avea întotdeauna o carte îndesată în poşetă şi, dacă Günter Grass ar fi scos o carte nouă, mai mult ca sigur mama ar fi avut‑o cu ea, în germană. Când, la scurt timp după terminarea liceului, am încetat să citesc orice era scris în germană, pentru simplul motiv că nu mai era obiect de examen, mama m‑a certat spunându‑mi că eram un leneş din punct de vedere intelectual, iar eu m‑am apărat spunându‑i că nu eram, fiind vorba doar de o chestiune de principii, am zis, pentru că eram antinazist. Asta a înfuriat‑o. Și‑a întins un deget tremurător spre nasul meu şi a zis: „Ce ştii tu despre Germania şi despre istoria Germaniei şi despre ce s‑a întâmplat acolo? Îndesatule!“ Asta o spunea adeseori: îndesatule, a zis, şi e adevărat, nu eram prea înalt, dar nici ea nu era. Cu toate acestea, eram viguros, întotdeauna am fost, şi în porecla îndesatule erau ambele înţelesuri, iar eu eram tare uşor, ca şi ea, şi viguros în acelaşi timp, cum era tata şi cum, poate, îi plăceam ei. Aşa speram, în orice caz. Aşadar, când mă certa pentru ceva şi mă făcea îndesat, niciodată nu mă supăram cu adevărat. Și chiar nu ştiam mare lucru despre Germania pe vremea când avusesem conversaţia asta. Avea dreptate.

Nu cred că avea nevoie de companie atunci, în cafeneaua de pe Holger Danske, ca să facă aşa cum făcea de obicei, să se apropie de o masă unde deja stătea cineva şi să înceapă să discute cu ei ca să afle ce gândesc, ce visează, pentru că erau la fel ca ea şi aveau acelaşi trecut, sau invers, pentru că nu suntem toţi la fel, şi în diferenţă se găseşte întotdeauna ceva interesant, atunci posibilităţile există, credea ea, de aceea căuta diferenţele şi găsea multe. De data asta s‑a aşezat singură la o masă pentru două persoane şi a mâncat în linişte, citindu‑şi concentrată cartea, cu mâncarea şi cafeaua ei, iar când ceaşca s‑a golit, a luat cartea sub braţ şi s‑a ridicat. Chiar în clipa în care trupul ei s‑a desprins de pe scaun, mama s‑a simţit deodată atât de obosită, încât a crezut că va cădea în secunda aceea şi că nu se va mai ridica. S‑a ţinut strâns de marginea mesei, lumea plutea odată cu vaporul şi ea nici nu şi‑a dat seama cum a reuşit să traverseze toată cafeneaua, să treacă de recepţie şi să coboare scările. Și totuşi a făcut‑o. A respirat adânc, îndelung şi a păşit mândră printre mese, a coborât scările până la cabine cu paşi măsuraţi, având pe faţă aceeaşi expresie pe care am descris‑o, şi doar de câteva ori a trebuit să se sprijine de pereţi de‑a lungul coridorului, înainte să găsească numărul cabinei ei, să scoată cheia din buzunarul pardesiului şi să se încuie înăuntru de îndată ce a intrat. Imediat cum s‑a aşezat pe pat, şi‑a turnat o porţie mare de Upper Ten în pahar, l‑a golit din trei înghiţituri scurte şi a plâns de durere.