Emilian Galaicu-Păun

Găinariada

Posteritatea a început cu dreptul pentru maestrul Aureliu Busuioc – ultimul său roman, Şi a fost noapte…, e la a 3-a ediţie; seria de autor de la Cartier s-a întregit frumos, cuprinzând nu mai puţin de 6 titluri (1, în colecţia Cartier clasic, şi 5 în Cartier popular); spectacolului audio după romanul Hronicului Găinarilor, montat de Petru Hadârcă la Radio Bucureşti, îi urmează, iată, o punere în scenă a capodoperei Bătrânului Poet (incredibil, ce carte a putut să scrie la aproape 80 de ani!) la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” de către acelaşi regizor.

Înainte de a vorbi despre premiera propriu-zisă a Hronicului…, se cuvine să amintesc că o altă piesă a lui Busuioc, Radu Ştefan, întâiul şi ultimul, montată la Teatrul Luceafărul în 1969, fu interzisă după câteva reprezentaţii, ceea ce nu putea să nu-l rănească pe încă tânărul pe atunci autor (faptul că piesa se va juca la Naţional, peste cca trei decenii, în regia lui Anatol Durbală, e ca o scrisoare de dragoste sosită al post-restant, cu întârziere… de-o viaţă). Atâta mângâiere – i-a fost ecranizat romanul Singur în faţa dragostei; dar ce carieră fulminantă ar fi putut face Aureliu Busuioc în calitate de autor dramatic, el care avea simţul replicii (exersat atât pe cei apropiaţi, cât şi – mai ales! – pe neprieteni!) ca nimeni altul de la noi.

Sala arhiplină a Teatrului Naţional în seara premierei este un prim indice al popularităţii acestui autor longeviv din pdv creator, şi totodată un semn că, orice s-ar spune, e încă loc pentru artă în societatea moldavă, unde nevoia de frumos pare să fi fost înlocuită de grija pentru ziua de mâine. Cum se întâmplă de regulă la un astfel de eveniment (cultural, pentru unii; monden, pentru alţii), mai ales „la crème de la crème” a societăţii moldave – în cazul nostru, a nu se confunda cu elita culturală! – a ţinut să se ilustreze, astfel încât aveai impresia că anumite personaje din spectacol (tocmai burtaverzimea ridiculizate fără cruţare) au coborât în sală, dar nu printre noi, ăştilalţi, ci ocupând primele rânduri, rezervate potentaţilor zilei. (Ironia sorţii, un ins care-l vedea pe Busuioc „cu un picior în groapă” acum 5-6 ani, într-un editorial din Literatura şi arta, îşi plimba acum notorietatea, conferită de înaltu-i post, prin faţa camerelor de luat vederi…) Bucura ochii mulţimea de tineri, care au făcut (atmosfera!) ca ultima zi de iarnă să semene mai curând cu prima zi de primăvară – şi nu doar ochii, ci şi urechile (reacţia acestora, foarte vie, era ca un foşnit de frunze, în bătaia vântului – aplauze furtunoase!).

Cât despre spectacolul propriu-zis, în care sunt implicaţi nu mai puţin de 21 de actori, chit că tot greul îl duc Mihaela Strâmbeanu, excepţională în rolul farmazoanei Paraschevei, şi Petru Oistric, în rolul lui Panteleu Avădănii, fără a-i uita pe Alexandru Pleşca, în rolul lui Trifan, şi, în partea a doua, pe Anatol Durbală, în rolul lui Piotr Panteleevici Avadanov (şi tot el îl face pe un cronicar, în partea întâi), ei bine, cred că a reuşit să prindă atmosfera romanului, extrăgând atât „fabula” (foarte coerentă, adaptarea dramatică a lui Petru Hadârcă!), cât şi… morala (subtextul ironic, rezolvat de Busuioc prin vocea auctorială ce intervine mereu în naraţiune, transpare de data asta prin „citatele culturale” parodice din anumite scene, de-ar fi să amintesc doar de scena căutării ceasului de aur furat, ce „coboară” din filmul lui L. Gaidai, Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia). (Mea culpa, mai puţin inspirate mi s-au părut costumele & decorul, dar poate că nu se putea scoate mai mult dintr-un text aparent „patriarhal”.)

Din alineat – ca să se vadă (de fapt, să se audă!) de departe – se cuvine menţionată coloana sonoră a Hronicului…, datorată lui Valy Boghean; se poate afirma că anume aceasta constituie coloana vertebrală a spectacolului, fără a diminua meritele regizorului & ale actorilor. Plus que ça, două-trei cântece (de ce nu chiar „Sculăţel, sculăţel”?!) ar putea deveni adevărate şlagăre, la fel şi nişte replici vor coborî cu certitudine în agora, şi asta deoarece – punct şi de la capăt – în ţara noastră Găinariada ţine de „istorie naţională” (aici, cu ghilimelele de rigoare; dar uneori, şi fără), iar acum că Parlamentul European a ridicat obligativitatea vizelor pentru moldoveni, şi de istorie integrată.

Şi a fost seara premierei – duhul lui Aureliu Busuioc plutea deasupra sălii arhipline a Teatrului Naţional…

Mihail Vakulovski

„12 Years a Slave”

„12 Years a Slave”/ „12 ani de sclavie” este un film artistic care se bazează pe-o întîmplare reală, cu o tematică foarte sensibilă – sclavagismul.

Acţiunea are loc în SUA, în sec. 19. Un om liber, de culoare, educat, civilizat, cap de familie (cu doi copii), e convins de doi „circari” să meargă cu ei într-un turneu, pentru acompaniament muzical. După ce cîştigă primii bani – sărbătoresc succesul într-un bar, „circarii” avînd grijă să-l îmbete pe personajul principal, care dimineaţa se trezeşte cu lanţuri la mîini şi la picioare. Peste noapte fusese vîndut ca un animal, ajungînd sclav. Că alcoolul transformă şi acum oamenii în sclavi & animale e altă treabă, dar în „12 Years a Slave” nu prea e loc de metafore, sclavagismul făcînd parte din istoria nu prea îndepărtată a SUA, de rasism ce să mai vorbim... Omul nostru trece de la un stăpîn de sclavi la altul, de la un proprietar de plantaţii la altul, creîndu-şi o imagine de revoltat din prima, nefiind deloc obişnuit cu viaţa noilor lui camarazi. Filmul este foarte bine făcut, actorii îşi joacă impecabil rolurile şi – în ciuda temei şi subiectului (ambele deosebit de dureroase) – filmul se termină… cu bine. Fireşte că un film cu aşa scenariu şi cu o asemenea interpretare a adunat multe premii, inclusiv Oscar.

„12 ani de sclavie”/12 Years a Slave (2013)

TiukEcran (nr. 41)

Copiii foametei

Găinariada (em.g.-p.)

„Auto” (m.vklvsk)

La Grande Bellezza (m.vklvsk)

12 Years a Slave (m.vklvsk)

CinemaTiuk

Mihail Vakulovski

„La Grande Bellezza”

Noul film artistic al lui Paolo Sorrentino, „La Grande Bellezza” / „Marea frumuseţe”, e un foarte frumos film despre nimic, aşa cum visa Flaubert să scrie un roman despre nimic (doar că scriitorul francez nu şi-a îndeplinit acest vis).

Personajul principal al filmului, Jep Gambardella, jucat foarte fain de Toni Servillo, este un scriitor care spune că la 65 de ani a înţeles că nu trebuie să facă nimic din ce nu îşi doreşte şi nu i-ar plăcea să facă, aşa că-şi trăieşte restul vieţii doar din chef în chef, în dezmăţ, cinic şi hedonist. Lucrează la un ziar, de plăcere, prieten foarte bun cu patroana, o pitică la fel de haioasă ca şi el, cinic şi superior faţă de cei cu care trebuie să facă interviuri. Locuieşte într-un apartament cu terasă, unde face petrecere după petrecere, terasa fiind cu vedere la Colosseum (în acelaşi bloc cu un personaj misterios, care se dovedeşte a fi cel mai căutat interlop). Şi peisajul este superb, filmul fiind filmat în Roma, acolo unde are loc acţiunea, un oraş în care cei mai ok oameni sunt turiştii, cum spune Jep, adăugînd imediat: „exact ca şi-n toată ţara”. De altfel, filmul e plin de astfel de expresii înaripate, precum: „trenuleţul nostru e cel mai bun trenuleţ din Roma, pentru că nu duce nicăieri” (trenuleţul fiind un dans), expresii care-ţi rămîn în memorie pentru mai multă vreme, exact ca şi citatele din cărţi… Pe lîngă Roma, care-şi arată frumuseţile şi-ţi răscoleşte amintirile, dacă ai vizitat-o, jocul actorilor şi expresiile înaripate, un rol aparte în film îl joacă şi muzica, de la cele mai moderne şi absurde ritmuri la corurile bisericeşti. Cînd a ajuns la Roma, demult-tare demult, Jep Gambardella şi-a propus să fie în centrul lumii mondene, aşa că personajele filmului sunt foarte colorate, de la proprietari de cluburi de streaptease la cei mai faimoşi artişti, oameni politici, aristocraţi şi sfinte, care i-au citit unica lui carte, premiată cîndva, dar cu care Jep nu se prea mîndreşte.

Cartea se întitulează „L’apparato umano” şi dacă aşa s-ar fi numit şi filmul – ar fi avut o denumire mai potrivită.

Dacă vreţi să vedeţi un film lung, dar care să nu vă plictisească deloc (şi să te întrebi la sfîrşit oare cum s-a întîmplat), „La Grande Bellezza” încă rulează în cinematografe. Un film premiat cu Oscar pentru cel mai bun film străin, distribuit în România de Independenţa Film. Vizionare plăcută!

La Grande Bellezza ( Comedie, dramă, Italia, Franța)

Regia: Paolo Sorrentino

Cu: Toni Servillo, Sabrina Ferilli, Isabella Ferrari…