Mihail Vakulovski

„Ești un animal, Viskovitz”

Înainte să părăsească Moscova, Alessandro Boffa a fost cîţiva ani biolog într-un laborator de genetică animală, apoi a studiat creierul uman, ceea ce se vede perfect în cartea sa de debut, „Ești un animal, Viskovitz”, publicată în 1998.

Cartea a avut un succes imediat, fiind transpusă în peste 20 de limbi, traducerea în română fiind realizată de Alexandra-Maria Cheşcu. Personajul principal, Viskovitz, e – pe rînd – pîrş visător, melc narcisist, călugăriţă cu ejaculare precoce, cintezoi virtuoz, care n-a scăpat de ce îi era mai frică, elan învingător, care, apărîndu-şi femelele, pierde perioada de împerechere, gîndac-şef, care înţelege repede ce înseamnă viaţa (cum e cu excrementele, adică) şi devine foarte bogat, porc care nu e lăsat să fie ceea ce trebuie să fie, rozător inteligent, papagal, peşte care pre limba lui piere, scorpion, furnică, cameleon, cîine lup poliţist dependent de droguri, vierme, rechin, trîntor, burete, leu şi microb.

În orice se transformă, Viskovitz e în centrul atenţiei, celelalte personaje fiind, invariabil, tatăl, mama, Iana (consoarta oribilă), Liuba (amanta fermecătoare), Zucotici, Petrovici şi Lopez. Fabularea postmodernă îi permite lui Alessandro Boffa să atribuie acestor animale calităţi şi – mai ales – defecte umane, ceea ce face cititorul să se distreze la maximum, umorul şi ironia scriitorului fiind evidente chiar din primele rînduri ale cărţii, astfel prinzîndu-te în capcana lecturii: „Nu există nimic mai plictisitor decît viaţa, nimic mai deprimant decît lumina soarelui, nimic mai înşelător decît realitatea. Pentru mine, fiecare trezire era un sfîrşit, viaţa însemna moarte (…) M-am întins cu greu şi, fără să vreau, am deschis un ochi. Pentru că, în definitiv, să trăieşti era o necesitate”. Povestea fiecărui animăluţ din carte ascunde o trăsătură de caracter umană („ca să fii porc trebuie să te naşti aşa”), dar în afară de rolul oglinzii, din aceste fabule aflăm şi foarte multe chestii interesante despre vietăţi: melcii sunt capabili să îndeplinească „atît funcţia masculină, cît şi pe cea feminină”. Apropo de umorul lui Alessandro Boffa, iată care sunt ultimele cuvinte ale unei scroafe către fiul ei: „Aminteşte-ţi întotdeauna ce eşti, fiule: un porc. Caută mereu să mănînci, să faci şi să gîndeşti porcării. Să faci în aşa fel încît casa ta să fie o adevărată cocină, iar cu ceilalţi să te simţi bine în pielea ta de porc, ca porcul acela mare de taică-tău”. O carte care se citeşte cu plăcere, dar parcă totuşi autorul a exagerat cu tocmai 20 de măşti pentru aproximativ aceeaşi povestire, cu aceleaşi nume de personaje. Curios dacă fostul biolog va mai publica vreo carte. Oricum, „Ești un animal, Viskovitz” ne-a demonstrat deja că Alessandro Boffa e un scriitor pur sînge.

Alessandro Boffa, „Ești un animal, Viskovitz”, Ed. Polirom, 2006

Mihail Vakulovski

„California (pe Someș)”

Ruxandra Cesereanu este o scriitoare care se pare că se reinventează sau cel puţin trece printr-o perioadă creativă deosebită, pentru că după ce a publicat în anul trecut un volum de proză care nu semăna cu nici o carte de proză de-a sa de pînă acum, „Un singur cer deasupra lor” (premiul Tiuk! pentru cea mai bună carte de proză a anului!), acum publică un volum de poezie despre care putem să spunem acelaşi lucru – nu seamănă cu nici un alt volum de-al său de poezie. E vorba de „California (pe Someș)”, o carte-poem experiment, gîndită şi scrisă în oraşul natal, Cluj-Napoca, prin care trece Someşul din titlu.

Pe coperta a IV-a scriitoarea povesteşte ce a declanşat scrierea cărţii – un cîntec zdrăngănit de o gaşcă de tineri pe malul Someşului, acelaşi pe care-l improviza şi ea cu prietenii ei odinioară, cînd era de vîrsta tinerilor de acum – „Hotel California” de Eagles. „De la întoarcerea asta în timp a pornit totul, aici a fost declanşatorul unei cărţi întregi alcătuită dintr-un singur poem despre copilărie, adolescenţă, tinereţe şi maturitate. Şi despre credinţa mea în poezie”. De fapt, aflăm asta şi dacă citim mai întîi cartea şi abia după aceea coperta a IV-a, din primele rînduri ale cărţii-poem: „Avalanşa a pornit de la băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul Someşului, / aşa au început să cadă amintirile şi poezia”. Volumul e compus din 38 de părţi, despărţite de „J”-uri ruseşti, iar aceste poezii-părţi au aceeaşi compoziţie. Fiecare e lipită din trei bucăţi: prima e scrisă cu tipar normal, a doua parte a poemului e scrisă cu italice, iar a treia – cu litere italice şi boldate. Prima parte de obicei conţine descrieri de pe malul Someşului, pe unde se plimbă scriitoarea cu bicicleta-instrument muzical, a doua parte începe de cele mai multe ori cu „şi atunci am ştiut:”. Iar a treia parte aduce-n prezent ceva din trecut: scoici culese de te miri de pe unde şi aruncate în Someş, amintiri din copilărie („La grădiniţă dormeam în paturi care se dezlipeau din perete. / Erau câteva zeci de fetițe cu funde în păr, / numai eu eram îmbrăcată băiețește, cu părul retezat, / purtam pulovăr și aveam ciucuri la căciulă. / După-amiaza, îngrijitoarele ne puneau să dormim, / după ce înghițeam ceai cu bromură. / Atunci râul călătorea pe spinarea mea ca un trenuleț de jucărie”) sau adolescenţă („Stăteam pe geamantan în curtea liceului, înainte să plec în tabără la mare, / pe când aveam treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani. / Rochiile împachetate ca niște șervețele, / sandalele așezate ca amorezii, / rujul transparent cu miros de frăguțe / și inima buimăcită sunând deșteptarea. deşteptarea”)…

Un volum în care Ruxandra Cesereanu reuşeşte să creeze o atmosferă beat & hipi… pe Someş („Bicicleta mea devenise un instrument muzical, / iar Someșul mirosea a vremuri hipiote”). Apoi, „California (pe Someș)” e şi o odă poeziei, un „personaj” cel puţin la fel de important ca Someşul sau eul liric. Poezia Ruxandrei Cesereanu e „baie de iod”, „gară cu multiple săli de aşteptare”, „poezia e subterana și ieșirea, / e șira spinării prinsă cu agrafe de rufe / și cangea crescută în torace / unde o macara extrage petrolul. / Ea nu are nevoie de paznici”, „poezia e haşiş”. Lectură plăcută!

Ruxandra Cesereanu, „California (pe Someș)”,

Ed. Charmides, 2014

Mihail Vakulovski

„Varză reîncălzită”

Mereu m-a interesat proza scurtă scrisă de marii scriitori, autori ai unor romane celebre. De cele mai multe ori textele mai scurte ale romancierilor sunt neglijate, dar adesea tocmai aceste proze scurte ascund sîmburele operei lor, rădăcina sau, mă rog, „cireaşa de pe tort”. Oricît de multe & mari romane va scrie (şi a scris!) Vladimir Sorokin, cartea lui care-mi place cel mai mult va rămîne „Dimineaţa lunetistului”, volumul său de proză scurtă. Nu e şi cazul lui Irvine Welsh, „Trainspotting” fiind foarte greu de egalat, dar prozele lui scurte provoacă la fel de multă plăcere la lectură!

„Varză reîncălzită: povestiri pentru degenerarea chimică” adună opt proze scurte foarte faine, care păstrează atmosfera şi temele din „Trainspotting” şi chiar şi unele personaje se rătăcesc prin textele din „Varză reîncălzită”.

Volumul debutează cu o proză despre o tînără familie degenerată la maximum. El („nu cer de la viaţă decît nişte alcoale, fotbal şi din cînd în cînd un futai”) abia aşteaptă meciul, iar ea vrea să-l care cu orice preţ la un bar, să mai bea ceva. Decît s-o audă urlînd, omul preferă să se lase dus la băut, de unde o cară cu mare greutate spre casă, înainte să înceapă meciul. Proza haioasă, însă, se transformă în una cam horror, pentru că „vaca grasă” e lovită de-un tren (au luat-o pe de-a dreptu’, să nu piardă începutul meciului), care-i secţionează picioarele („Jason! Nu sta acolo ca prostu’, du-te şi ia picioarele lu’ maică-ta! Ia-le şi adu-le încoa”, ţipă bărbatu’ la copilul său, cărat și el cu ei). Şi în astfel de momente personajul masculin are o singură durere – că pierde „marele derbi local” („A fost doar vina ei, grasa dracului. Să-mi fută mie faza așa. Nu că meciul ar fi fost memorabil, înțelegi, încă un zero-zero de-ăla tîmpit, da oricum”). Urmează „Vinovăţie catolică (ştii cît de mult îţi place)”, despre un misogin & homofob înrăit care moare în timp ce i-o trage surorii gemene a celui mai bun prieten, cu care abia făcuse cunoştinţă. Pedeapsa lui e că trebuie să-şi răscumpere păcatele trăgîndu-le-o – după moarte – prietenilor şi cunoştinţelor – pînă o să înceapă să-i placă. „Prietenul lui Elspeth” e despre tradiţie şi familie şi despre sărbătorile pe care trebuie să le petreci în familie, trebuie, trebuie, trebuie, dar, fiind un text scris de Irvine Welsh – nu iese chiar cum ar fi vrut mama… „Sex de împăcare” e despre psihologia unui cocalar retard & libidinos (în trening), care nu e supărat pe agresor, ci pe… fata la care s-a dat. Următoarele patru texte sunt şi mai mari, şi mai complexe, şi ca şi construcţie, şi ca subiecte. În „Incidentul Rosewell” extratereştrii fac un fel de alianţă cu golanii scoţieni. „Petrecerea” e cu droguri, sex, bătăi, moarte şi amintiri. „Pradă de război” e despre prietenie, droguri, sex şi durere de dinţi. „Eu sînt Miami” e unica proză care înainte de a fi publicată în volum n-a mai apărut nicăieri, nici măcar în vreo revistă. Dar e o proză scurtă care ţine loc de un roman. Are de toate – şi personaje memorabile, şi mai multe linii de subiect, şi cîteva straturi conflictuale (familiare, sociale, educaţionale, generaţioniste, religioase), şi teme originale, şi atmosferă de vis & de coşmar. O proză pe care-o recomand tuturor, aşa cum recomand întreaga carte, de altfel. Lectură plăcută!

Irvine Welsh, „Varză reîncălzită: povestiri pentru degenerarea chimică”, ed. Polirom, 2010

Traducere de Ciprian Şiulea

Mihail Vakulovski

„Posibilitatea unei insule”

„O insulă e cu putinţă”

Ca şi-n romanele „Platforma” şi „Particule elementare”, şi în „Posibilitatea unei insule” Michel Houellebecq e foarte preocupat de moarte, de trecerea timpului şi mai ales de sfîrşitul omenirii, aşa că şi-n acest roman avem două planuri distincte – (1) nivelul realist, cel de aici şi acum, neoantropocentric şi existenţial şi (2) planul de după dispariţia speciei umane, să-i zicem SF, nu din viitor (totuşi).

„Posibilitatea unei insule” este povestea lui Daniel1, completată de două clone de-ale sale, Daniel24 în Partea întîi („Istorisirea lui Daniel24”) şi Daniel25 („Istorisirea lui Daniel25”) în Partea a doua şi retrăită – la alt nivel – de Daniel25 în Partea a treia a cărţii („Istorisire finală, epilog”). În Partea întîi naraţiunea curge în paralel, ca şi în Partea a doua, de altfel: mai întîi avem un episod din viaţa lui Daniel1, apoi în scenă intră clona din viitor. Doar că în Partea întîi toate textele care îl au în centru pe Daniel1 au moto, iar textele clonelor sale nu au niciodată aşa ceva, aşa cum se va întîmpla şi cu majoritatea istorisirilor lui Daniel1 din partea a doua (a cărţii & vieţii) – îşi va pierde motourile. Daniel e un bufon, umorist de mare succes, regizor şi actor de cinema în filme despre rasism, pedofilie, canibalism, violenţe, tortură, cruzime, cîntăreţ de rap, mai pe scurt – om de artă, un „domeniu în care – cumva ca în dragoste – nu era mai nimic de cîştigat şi aproape totul de pierdut”. Partea întîi începe cînd Daniel avea 17 ani şi se termină la 47 de ani, cînd se simţea bătrîn, „terminat, vlăguit, inert”. Dacă în Partea întîi trăieşte o frumoasă poveste de dragoste cu Isabelle, cu care se şi căsătoreşte, după ce mai fusese însurat o dată („Îmi este aproape imposibil, azi, să-mi amintesc de ce m-am însurat cu prima mea soţie; dacă ar fi s-o întîlnesc pe stradă, nu cred că aş mai izbuti s-o recunosc. Sunt lucruri pe care le uităm, le uităm cu adevărat; se presupune că totul se păstrează în sanctuarul memoriei; e fals: anumite evenimente – şi chiar majoritatea – sunt realmente şterse, nu rămîne nimic, nici o urmă a lor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată”), în Partea a doua o întîlneşte pe Esther, care „mi-a redat viaţa”. Dacă Isabelle nu iubea destul sexul, Esther din contra – era nimfomană, dar nu iubea destul iubirea (şi era şi mult mai tînără decît el, din altă generaţie). Într-un final, Daniel intră în secta elochimită, care promite nemurirea (devenind unul dintre cei mai importanţi oameni de acolo, un VIP), Isabelle se sinucide, Esther îl părăseşte, Fox, cîinele său, e călcat de-un camion. Ultima chestie pe care o face e să-şi scrie autobiografia, pe care o aduce pînă în prezent: „acum mi-am încheiat efectiv sarcina, am descris şi ultimele minute, prezenţa mea aici nu se mai justifică, nu mai e nimic de relatat, nu mai am nici un obiectiv”.

Ce se mai întîmplă cu Daniel aflăm doar din amintirile şi reconstituirile clonelor sale (pînă la Daniel25), dar şi de la clona lui Esther (pînă la Esther31), iar moartea lui Daniel1 coincide cu sfîrşitul rasei umane. O carte foarte faină, ca toate cărţile lui Michel Houellebecq, de altfel, care se citeşte cu multă plăcere, dar dacă încă n-aţi citit nimic de Houellebecq – vă recomand să începeţi, totuşi, cu „Platforma”.

Michel Houellebecq, „Posibilitatea unei insule”, Ed. Polirom, 2006

Traducere de Emanoil Marcu