Mihail Vakulovski

La limita de sus a pasiunii

„ROCKescu” de Cristian Ghica e o odă muzicii, mai exact – rockului. O carte construită ca un album muzical, din două părţi – Side A. ROCK şi Side B. Escu. Fiecare parte are cîte opt trackuri, volumul avînd şi o prefaţă (compusă din citate din rockeri celebri) şi un bonus track. Prima parte are loc între anii ’70 şi 1989, iar a doua – după revoluţie, acţiunea desfăşurîndu-se într-un orăşel de provincie, probabil de prin Oltenia, personajele (Mircea, Klaus, Broscaru, Rocker, Iorga, Lev, Piticu şi Sol, naratorul) plecînd din cînd în cînd pe la Craiova, de obicei la vreun concert. Sol e un copil vrăjit de muzică şi vrea să înveţe să cînte la chitară, dar părinţii îl trimit să înveţe să cînte la vioară. Fireşte că vioara îl depăşeşte, dar pînă la urmă dă de un grup de amatori, care-l învaţă să cînte la chitară. Îşi cumpără magnetofon şi casete, caută formaţii rock, aşa descoperind formaţia Depeche Mode şi aşa împrietenindu-se cu Klaus, apoi ei sunt descoperiţi de Rocker, un băiat mai mare, un adevărat ascultător de rock, un ascultător profesionist. El îi ajută să descopere trupe noi, „Master of Puppets” de Metallica schimbîndu-le viziunea despre rock. Apoi au urmat multe alte formaţii, cele mai influente pentru ei rămînînd Kreator, Sepultura, Pantera etc. Grupul se tot lărgeşte, ceea ce-i uneşte fiind muzica – hobby-ul suprem („în cercul nostru, muzica era singurul subiect de discuţie”)! Încearcă să-şi facă o formaţie, dar Rocker le explică diferenţa dintre a cînta şi a asculta (în Track 5). În afară de muzică şi de rolul ei în perioada ceauşistă, Cristian Ghica creează încetul cu încetul şi atmosfera dinainte de ’89, de la atitudinea majorităţii faţă de rockeri la cozile interminabile, mita pentru medici (celebrul Kent), oprirea regulată a curentului şi a apei reci (apă caldă era doar o dată pe săptămînă), doar 2 ore de TV şi ascultatul pe ascuns al postului de Radio Europa Liberă (pentru muzică, doar pe Rock)er interesîndu-l politica. În partea a doua a cărţii Sol descoperă cititul, iar oraşul prinde viaţă. Apar şi alţi „ciudaţi” – yoghinii, fanii lui c Hammer, dansatorii de break, depeşarii, alternativii, nudiştii. Rocker intră în politică, nemulţumit de cum e condusă ţara, apoi emigrează şi el, şi alţii, iar gaşca se sparge. „ROCKescu” e un fel de eseu ilustrat, un jurnal documentar scris ca o proză biografică metonimică, orăşelul înlocuind România, iar rockerii simbolizînd iubitorii de muzică, dar şi de artă în general. O carte care se citeşte cu plăcere, fie c-ai trăit înainte de 1989, fie că eşti mult mai tînăr(ă).

Cristian Ghica, „ROCKescu”,

Ed. România pur şi simplu, 2014

Mihail Vakulovski

„Saga – bilete la clasa de mijloc”

„Saga – bilete la clasa de mijloc” de Tăuşance e un poem care se întinde voluptuos între două coperte, întrerupt doar de desenele lui Paul Hitter. Un poem al tinerilor corporatişti, de aici şi acum-ul capitalist urban, dar şi cu săgeţi & linkuri spre poezia dinainte, cum e „şi eu am văzut”-ul „optzecist” sau alte sintagme de la care porneşte, ca să cadă iar în relaţia oarecum de dragoste între doi tineri care s-au despărţit în adolescenţă, dar care s-au regăsit mai tîrziu, în această lume care „nu mai are nevoie / dar are pretenţii”.

Apropo, eul liric e feminin, iar dacă nu cauţi pe net, rămîi cu ideea asta, că şi poetul e de genul feminin, pentru că în carte nu există nici o bibliografie, iar cartea e semnată Tăuşance. Asta şi pentru că pe autorul poemului „Saga” nu-l prea interesează lumea literară, ci doar cititorul, cum spune chiar el pe site-ul editurii Herg Benet, unde a apărut cartea: „Declar pe proprie răspundere că nu sunt membru al vreunui grup, cerc, cenaclu, clan sau partid literar, iar relaţia mea cu poezia şi proza este una de concubinaj, de promiscuitate liber consimţită. Cred într-o literatură cinstită, faţă în faţă cu publicul, pentru cititori, nu pentru critici, manuale sau glorie. Mă simt obligat să scriu despre ce văd, să traduc din română în română anii şi realitatea imediată”.

Tăuşance, „Saga – bilete la clasa de mijloc”

Herg Benet, 2013

Mihail Vakulovski

„alter. ego.”

„alter. ego.” de Ana Mănescu este un roman de dragoste adolescentină, sentimental, dar nu siropos, scris de o tînără scriitoare (debut?), cu personaj principal o fată şi mai tînără (?). Semnele de întrebare sunt pentru că nu găsim nimic despre scriitoare între coperte – şi nici pe coperta a IV-a. (sigur c-o fi existînd pe net, dar eu am citit cartea în drum spre casa părintească, unde n-am net).

Naratorul, Sonnja, este o studentă bucureşteană (19 ani) care face parte din „generaţia digitală” şi care are vise romantice aici şi acum, în epoca asta a reţelelor de socializare. Fata visează să devină scriitoare, aşa că romanul începe cu nişte însemnări de jurnal, jurnal abandonat repede în favoarea unei iubiri imposibile între ea şi un băiat care se visează cîntăreţ, V., care o pune să-i povestească de la biografia ei (pe care o ştie) pînă la ultima ei iubire, cu K., despre care – la fel – ştie totul, fiindu-i cel mai bun prieten.

Aceste amintiri (majoritatea povestite lui) plus relaţia ei cu V. (doar sex şi poveşti) construiesc, de fapt, povestea cărţii. Sonnja îşi aminteşte şi de ultimul an de liceu, de toate „primele dăţi”, de examenele de absolvire şi de examenele de intrare la facultate, de prietenele ei din liceu, cu care sînt în cea mai bună relaţie posibilă şi acum (Thea, Rin şi Petra). Acţiunea e întreruptă (reuşit) de nişte tripuri de la iarbă, multe citate din poezii (de obicei romantice) şi foarte multe citate din muzică (de obicei rock). De altfel, romanul e gîndit ca un album muzical, cuprinsul numindu-se Playlist (ca romanul lui Mihnea Blidariu), iar după numele fiecărui capitol e, între paranteze, şi denumirea unei piese muzicale. Cum scapă Sonnja de obsesia ei pentru K. şi de V. – vedeţi dacă citiţi cartea…

O poveste contemporană care se citeşte repede, un roman bine scris, alert & dezinvolt, despre tineretul din ziua de azi, cum ar veni.

Ana Mănescu, „alter. ego.”, Ed. Herg Benet, 2014

Mihail Vakulovski

Un blues cu Gelu Diaconu

„Blues” e al treilea volum de poezie al lui Gelu Diaconu (care a debutat în 2008 cu un roman!), apărut recent la editura bucureşteană Casa de Pariuri Literare. Cartea începe cu amintiri din fragedă copilărie (prima amintire mai clară – în „(piticii din cutia cu geam)”), violenţă domestică („(mother)” – sfîşietoare), naşterea surorii mai mici, trece prin adolescenţă, primele întîlniri cu fetele, prima dată, aventuri, nostalgii, moartea tatălui, căsătorie, moartea unor prieteni („am în agendă numere de telefon / la care dacă sun / n-are cine să-mi mai răspundă”), depresii, suferinţe, blues…

Pentru poetul Gelu Diaconu blues este „cînd o tipă îmi dădea papucii / şi nu mai ieşeam o săptămînă din casă // blues mai era cînd dansam blues cu Doiniţa / şi îi şopteam nesincer că o iubesc”, „blues este cînd ascult / the fletcher memorial home / the gunners dream / sau cînd Roger Waters spune / for the first time today / I feel it’s really over”, „blues este cînd mă uit pe fereastră / şi privesc ore în şir / alunecarea halucinantă a norilor”, „blues este cînd pe 26 noiembrie / telefonul nu mai sună ca altădată / şi vreau să plec de unul singur / să intru într-o cîrciumă ordinară / să mă îmbăt şi să-i fac cinste / unui boschetar / ca să-mi spună „la mulţi ani” // blues este cînd mă duc la baie noaptea / mă privesc în oglindă / şi pentru cîteva clipe / nu mă recunosc // şi mai este blues / cînd Little Walter cîntă / Blues with a feelin’ / şi sorb ultima gură de vin din pahar / şi nu mai am bani / pentru încă o sticlă”, „blues era cînd nu aveam nici un ban / şi ieşeam de unul singur în Moghioroş / ca să privesc lacul” „şi blues a fost cînd am aruncat de trei ori pămînt / pe sicriul lui Călin / şi am ştiut că nimic nu va mai fi ca înainte”…

Un volum de poezie existenţial-cotidiană, foarte bine scris, într-un stil vioi şi alert, care-l poartă pe cititor prin biografia eului liric fără să-l plictisească nici un pic, ci din contra. Un volum de blues-poezie de citit, un autor de urmărit!

Gelu Diaconu, „Blues”,

Casa de pariuri literare, 2014