Emilian Galaicu-Păun

Ioan Groşan, Trenul de noapte

În varii ipostaze, de textualist, cozeur, narator, maestru al prozei psihologice...

Ce forţă a naturii, acest Ioan Groşan, şi ce putere de sinteză, a unuia dintre capii generaţiei ’80, dintre „ingineria textuală” – marota postmodernismului românesc – şi „existenţialul (…) ce mixează realismul, magicul şi umorul de nuanţă caragialiană” (Nicoleta Cliveţ). Din cei patru ochi, cu care zice-se c-ar fi înzestrat orice cărturar, „un ochi al scriitorului veghează convulsiile fiinţei, (…) un altul priveşte îndărătul literaturii, scrutându-i trecutul” (Radu G. Ţeposu).

Volumul antologic Trenul de noapte, Charmides, 2013, îl prinde pe Ioan Groşan în varii ipostaze – de textualist imaginându-şi, în Insula, că „stăm pe o carte”, dar literalmente („Literele erau imense, cam de un stat de om, iar un cuvânt obişnuit dura în jur de 10-15 metri”); de cozeur descins parcă din lumea mahalagiilor lui Caragiale, în Caravana cinematografică („Dă-i unei copile măcriş, aşa de pe al 10 ani, şi să vezi ce domnişoară iese! Mănâncă singur măcriş tot cam la vârsta asta şi, la 15 ani, eşti beton, scheaună femeietul numai să te vadă. Măcrişul conţine fier, fierul se depune-n forme, forma piatră se face, să tot trăieşti!”); de narator aparent tradiţionalist tăind o fereastră spre realismul magic, în Trenul de noapte; şi, nu în ultimul rând, de maestru al prozei psihologice, în Spovedania, cel mai rotund text din volum, fără doar şi poate capodopera lui Groşan. Nuvela, de dimensiunile unui roman mediu, începe pe o notă foarte înaltă („În aerul limpede, rece, de februarie, glasurile lor se vedeau suind în văzduh albe, drepte, ca nişte frânghii răsucite cu care cineva nevăzut, mult dincolo de turla bisericii, ar fi voit să tragă încet spre cer, scârţâind şi clătinându-l, sicriul…”), iar povestea pe care o spune – a căderii în păcat a preotului Emilian cu Ana, „singura făptură din parohie ce-i mărturisise un păcat greu, un păcat capital” – poate sta alături de Sonata Kreutzer & Diavolul lui Lev Tolstoi, doar că acţiunea se întâmplă nu într-un salon din înalta societate, ci într-un sat tradiţional ardelean (chit că, la un moment dat, eroul constată: „Parcă nu e ţărancă din sat, parcă e ţărancă din cărţi”, uluit că „nimeni în sat nu bagă de seamă cât e de frumoasă”). Altfel spus, o Cântare a cântărilor, cu iz de… pucioasă!

Oh! şi această re-definire a eternului feminin, în versiune… neaoşă: „Ana nu-i frumoasă. Ana-i năcăjită”...

Emilian Galaicu-Păun

Andrei KURKOV, Prieten drag, tovarăş al răposatului

Într-un Kiev post-sovietic cenuşiu, Tolia, „un bărbat deştept, în floarea vârstei”, se decide să iasă „din fundătura vieţii”, trântindu-le tuturor uşa în nas.

Om-orchestră, scriitorul kievean Andrei Kurkov a trecut demult la profesionişti, fiind tradus în peste 30 de limbi, dintre care unele – germana, franceza – i-au adus consacrarea în cadrul literaturilor respective. Nici pe piaţa românească nu e un novice, Prieten drag, tovarăş al răposatului, Curtea Veche, 2012, fiind precedat de Moartea pinguinului, o „comedie neagră” în care morbidul şi umorul interacţionează cu rafinament, ca la un vrednic descendent al lui Gogol şi Bulgakov, iluştrii săi pământeni, cu care împărtăşeşte pasiunea pentru arta dramatică (pe lângă romane, Kurkov scrie scenarii).

Într-un Kiev post-sovietic cenuşiu, Tolia, „un bărbat deştept, în floarea vârstei”, doar că nerevendicat nici de societate, nici de soţie (aceasta se întoarce tot mai târziu, până ajunge să nu vină decât ca să-şi strângă lucrurile), se decide să iasă „din fundătura vieţii”, trântindu-le tuturor uşa în nas. „Sunt cam prea plin de viaţă pentru un sinucigaş, îşi spune, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit”, şi îşi angajează, cu ajutorul unui fost coleg de clasă, un ucigaş cu simbrie, căruia îi trimite prin poştă fotografia sa, pretinzând că acesta-i amantul soţiei sale. La rându-i, va fi plătit să mărturisească strâmb că s-a culcat cu nevasta unui patron de magazin, ce vrea să obţină astfel divorţul. Între timp, s-a răzgândit să moară: „Nu, trebuie să găsesc o altă soluţie sau pur şi simplu să prelungesc jocul şi în felul acesta să-mi continui, zi după zi, viaţa”. Astfel angajează pe cineva ca să-l scape de ucigaşul cu simbrie, Kostia – ceea ce se şi întâmplă în cele din urmă. Dar abia de-acum încolo povestea capătă o turnură dramatică: pornit să-i întoarcă Marinei, văduva lui Kostia, banii cuveniţi acestuia pentru propria sa asasinare, se leagă sufleteşte de femeia rămasă singură cu copil: „Sunt cuprins de presentimentul unei vieţi noi, liniştite şi stabile. […] Încă nu ştiu că peste trei luni micul Mişa va rosti primul lui cuvânt. Va sta pe genunchii mei şi va spune: Tata! Tot ce va spune după aceea nu va mai fi aşa de important”.

Dacă finalul vi se pare melodramatic, n-aveţi decât să întoarceţi pagina şi să citiţi Epilog-ul care relansează… jocul cu moartea!

Emilian Galaicu-Păun

Mario Vargas Llosa, Eroul discret

Două istorii paralele, cu ramificaţii & răsturnări de situaţie oarecum simetrice, ce dezmint teza conform căreia două linii paralele nu se intersectează.

Magistrală revanşă! – după ce că a stat vreo două decenii „pe lista de aşteptare”, peruanul Mario Vargas Llosa publică, la nici trei ani de la în-Nobel-area sa, un nou roman, Eroul discret, Humanitas, 2013.

Marele romancier putea foarte bine să nici nu-şi semneze ultima creaţie – încă din primele pagini simţi că tocmai ai intrat pe „Proprietatea privată Mario Vargas Llosa”, şi nu doar fiindcă acţiunea are loc în cele două spaţii privilegiate ale autorului, oraşele Piura şi Lima, ci şi pentru că dai de mai vechile cunoştinţe, cum ar fi bunăoară Rigoberto, Lucrecia & Fonchito, din Elogiul mamei vitrege şi Caietele lui Don Rigoberto. Celor două planuri spaţiale – oraşele Piura şi Lima – le corespund două istorii paralele, cu ramificaţii & răsturnări de situaţie oarecum simetrice, ce dezmint teza conform căreia două linii paralele nu se intersectează. Astfel Felicito Yanaqué, şeful firmei Transportes Narihuala, primeşte o scrisoare anonimă prin care i se cere să plătească „o taxă de protecţie de 500$ pe lună”; ţi-ai găsit însă omul să se lase şantajat, după ce că a fost crescut în religia lui „Niciodată să nu te laşi călcat în picioare de cineva, fiule”. Estimp, la Lima, şeful unei mari firme de asigurări Ismael Carrera îi cere lui Rigoberto, în prag de pensionare, „o mare favoare”, şi anume să-i fie martor la căsătorie, dat fiind că se însoară cu Armida, o femeie mai tânără cu 38 de ani, fosta sa servitoarea metisă, şi asta pentru a nu lăsa pe mâinile celor două hiene, fiii săi gemeni, cărora „cuvântul hiene li se potriveşte destul de bine”, imensa-i avere. Tot depănând ghemul, Felicito ajunge să descopere că cel care l-a şantajat este chiar Miguel, fiul său mai mare, altminteri combinat cu tânăra sa metresă, Mabel – ce uşurare să afle, într-un târziu, că cel ce-i poartă numele (nepătat!) NU este fiul său, ci un bastard (şi nici despărţirea de Mabel nu-l afectează prea tare). Lucrurile se complică însă pentru Armida, chiar sora lui Gertrudis, soţia lui Felicito, odată cu moartea subită a lui Ismael, la capătul unei luni de miere petrecute în Italia – exact în acest punct se intersectează cele două istorii paralele: „Incredibilă povestea Armidei! Fugind de scandal, de avocaţi şi de descreieraţii de fii vitregi, să ajungi în casa unui ins care era şi el sâmburele unui scandal monstru…”

Dar cât de elegant taie, dintr-o mişcare, MVL nodul gordian: „Am vrut să închei povestea asta. Gata. S-a terminat pentru totdeauna”.