Ioan Es. Pop

12 octombrie 1992

mă întorc acasă după ani și ani de

umblat prin bucurești

și mă întorc cu o plasă goală în mînă

și iese ea la poartă și îmi zice păi,

dragul nostru, parcă ai zis că mergi la cîștig

parcă ziceai că tu, în doi ani, o să cîștigi cît alții în patru

și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am cîștigat.

și aduc atîta nimic acasă cît n-a putut aduna

nimeni în ăștia doi ani.

nici n-am putut căra de unul singur atîta

nimic cît am căștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,

gata să se rupă sub greutate.

cînd or să se deșarte toate-n curtea noastră,

nimeni n-o să aibă atîta nimic ca și noi.

într-un an, doi, o să fie mai căutat decît aurul.

o să vindem din el numai cînd va fi la mare preț.

fiți siguri, dragilor, atîta nimic n-are nimeni.

doi ani am tot adunat numai cu gîndul la voi.

(Din Ieudul fără ieșire, Cartea Românească 1994, reeditare Ninpress-Charmides 2009)

(selecţionerul lunii iunie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e un cristian)

Mariana Marin

Tinerețe fără de artă

(din volumul Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeul Literaturii Române, 1999)

Când m-am apropiat de treizeci de ani

a început vârtejul.

În jur dezastrul devenea tot mai intens,

niciodată nu știam

dacă a doua zi voi mai fi în viață,

dacă nu se va rupe arcul,

dacă rotițele n-o vor lua dracului la vale.

Eram aidoma unei biserici amenințate cu demolarea

- fapt care exista și în realitate,

pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic

în orașul meu prăfuit.

Clopotele îmi băteau turbate sub piele,

în creier

și nu puteam să mă întreb pentru cine.

Știam.

De la un anotimp la altul,

ba poate mai des,

rămâneam tot mai puțini.

Una dintre fete spunea

că am devenit niște ciocli.

Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopții

prin care ne anunțam moartea prietenilor

și transa în care intram cu toții

la înmormântări.

Și din atâtea gâtleje ale minții

urletul mut: cine urmează?

Când tocmai am împlinit treizeci de ani

aveam în spate o zestre frumușică de morți

și între patru pereți mă împiedicam zilnic

de un geamantan cu prieteni plecați

- un fel de moarte și-aceasta

pentru cei care rămâneam în viață aici.

Acum sunt singură.

doar maimuțoiul ăsta dement agățat de funii,

lustruindu-le,

cu rânjetul satârului ca un stindard,

trage în continuare clopotele

privindu-mă oarecum curios

cu mila lui băloasă îmbrățișându-mă

peste atâta bătrânețe fără de moarte

și tinerețe fără de artă.

(selecţionerul lunii iunie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e un cristian)

T.O.Bobe

Poezia de dragoste a lui nea Gică

(Din Bucla, Editura Univers, 1999)

Cînd eram tînăr, voiam să scriu pentru tine

o poezie de dragoste.

Cînd eram tînăr, cînd te văzusem în holul acela mare,

uitîndu-te la televizor, într-o mulțime de oameni străini.

Aveai gleznele lipite.

Eram tînăr și voiam să scriu pentru tine

o poezie de dragoste.

Îmi părea rău că nu sînt Eminescu

sau măcar Sadoveanu,

să-ți spun, într-o interpretare de neuitat, Sara pe deal.

Era toamnă.

Aveai părul strîns.

Nu te văzusem niciodată cu părul strîns.

Am coborît scările,

cu ochii lipiți de gleznele tale încrucișate

și n-am avut nici atunci curajul să-ți spun că te iubesc.

Știam că știi că te privesc.

Am coborît scările și m-am dus la școala profesională.

Voiam să învăț pentru tine cele mai complicate coafuri.

Voiam să inventez o pieptănătură unică

una care să exprime toată dragostea mea.

Știam că știi că te privesc.

Era toamnă.

După aceea, seara, la radio,

l-am ascultat pe Nicu Alifantis cîntînd

“A venit, a venit toamna.”

Cînta în clădirea

în care ne aflaserăm mai devreme împreună.

Cel mai mult și mai mult mi-aș fi dorit

să-mi acoperi inima cu părul tău.

Și circulația pulmonară să se îmbibe de mirosul lui.

Habar n-aveam cum îți miroase părul.

Dar aș fi vrut ca inima să-mi pompeze pe urmă

pînă în vîrful unghiilor

aroma șamponului tău.

Cînd eram tînăr, era toamnă.

Știam că știi că te privesc.

Și am plecat ca prostul

să învăț să fac bucle (un obicei al meu nenorocit

de a complica lucrurile) în loc să vin la tine

și să-ți spun te iubesc.

Iar gleznele tale erau atît de lipite.

(selecţionerul lunii iunie 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e un cristian)

Cristian Popescu

La parastasul bunicii

Bunicul s-a îngrijit din timp de prînzul ce trebuia servit la acest parastas. A lipit pe sticlele cu vin, drept etichete, pozele de la nuntă cu el şi bunica. A scos miezul din pîini şi a picurat cu grijă înăuntru ceară de lumînare pînă le-a umplut la loc. Şi la sfîrşit, la cafea, vor fi aduse ceşti mici în care o să pîlpîie cîte o lumină de candelă. Mama a avut ideea să însămînţăm din vreme pe mormîntul bunicii ceapă verde, ardei gras şi ridichi. Să servim lumea cu salate făcute din ele. Că-i mai bine în asemenea momente să mănînci din dragoste nu de foame.

Duminica trecută bunicul a umblat prin parc cu un pantof ce i-a rămas de la bunica şi s-a rugat de toate fetele de liceu să-l încerce. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales o rochie elegantă, o vîrstă potrivită, s-a gîndit la nişte vorbe liniştitoare şi a rugat un înger să o ducă în visul bunicului. Dar pe el l-a durut burta şi n-a putut să doarmă.

Toată lumea îşi va aminti că la înmormîntare sicriul nu era bătut în cuie ci era legat cu o fundă mare şi roz, ca un cadou trimis nu-ştiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el „A se păstra la loc întunecos şi rece” dar astea-s vorbe. Vorbe cu păcat.

Acum, pentru parastas, bunicul a pus în sufragerie un brad pe care l-a împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales prima tinereţe, a pregătit un răsărit la mare şi cîteva vorbe drăgăstoase dar a nimerit în visul unui adolescent, băiatul vecinului, care a uitat tot cînd s-a trezit.

La masă lumea o să vorbească vrute şi nevrute. „Ai auzit dragă? Bătrînul şi-a făcut o mască de plastic cu chipul lui de la 20 de ani şi-o poartă prin casă toată ziua; şi-o scoate numai înainte de culcare. Unii spun că s-a ramolit atît de tare că nu mai ţine minte decît cum arăta la 20 de ani cînd a-ntîlnit-o pe nevastă-sa şi că fără masca asta nu se mai recunoaşte în oglindă. Eu cred că de frică, dragă, aşa, ca să mai uite. Vai de capul lui!”

La masă va fi adus într-un castron mare, adînc, plin cu pămînt, curcanul rumenit, apetisant. Îngropat pe jumătate.

„dar de nepotu-su ce să mai zici? Are bătături la tîmple. Auzi şi tu: cel mai mare specialist de la noi în strîns negru sub unghii.

Las’ că bunică-sa l-a întrecut. Strînge acum şi sub pleoape.”

Eu mi-am pus pijamaua, am stins lumina, mi-am aranjat perna sub cap şi am adormit. Bunica a nimerit destul de uşor la mine în vis şi stăm de vorbă, aşa, liniştiţi, cam de vreo lună.

(selecţionerul lunii mai 2014 la

TIUKpoemul săptămînii

e Moni Stănilă)