Alexandru Vakulovski

Viol cu dragoste

Am stat zilele astea într-un rând la un oficiu poștal și inevitabil a trebuit să-mi poluez creierul cu vorbăria unei babe. O pensionară rusoaică, care a reușit în douăzeci de minute să mornăie cam cât vorbesc în jumătate de săptămână. Asta fără să fie cineva cunoscut la poștă. La început l-a prins pe un bărbat care ieșea din oficiu. Așa am aflat totul despre facturi, plata lor, bănci, credite bancare și termenii plăților… Când bărbatul s-a salvat, baba a cercetat spațiul, în căutarea jertfelor la care să le polueze creierul. În acel moment în oficiu mai era o tânără mămică, un copil și eu. Femeia era la ghișeu, eu oricum nu prezentam interes pentru că eram ca un arici în retragere, hopa!, copilul!

Baba s-a așezat lângă copil și a început să turuie. Despre tot. Totul cuprinzând și noțiuni vagi, dar și palpabile. Doar că oamenii care îți cern creierul aberând nu sunt mulțumiți dacă nu văd reacții, ei vor și dialog. Și baba a încercat să-l tragă de limbă pe copil. Copilul a rămas mut. Baba iar l-a întrebat ceva despre joaca în nisip la grădiniță. Mama copilului s-a întors și i-a zis acestuia: zi-i da femeii, te întreabă dacă te-ai jucat în nisip. Probabil mamei i se făcuse milă de baba ce vorbea singură. Copilul însă nu înțelegea limba, foarte simplu, nu era în capul lui nici lupta de clasă, nici naționalism, nici alte prostii. Nici măcar comunism sau capitalism.

Iritată, baba a întrebat-o pe mămică, deși aceasta era ocupată la ghișeu, dacă nu știe copilul rusa. Știe doar maldavskii? – a continuat interogatoriul, accentuând cuvântul maldavskii. Da, da, maldavskii, i-a răspuns mămica amabilă și s-a întors la ghișeu. Iritată, baba și-a început lecția cu copilul. Despre poligloți. Că nimeni nu mai e poliglot în țara asta, că nimănui nu-i mai trebuie mai multe limbi, bla-bla. Tot în rusă, n-am înțeles de ce vorbea de poligloți, dacă ea știa o singură limbă. Copilul s-a speriat și a fugit la mamă. Baba s-a luat după el, așa că-mi respira în ceafă, aproape îmbrâncindu-mă, deși nu era rând.

De obicei în rând te irită cei din față, de data asta simțeam agresiunea din spate. Baba era nervoasă, ce vremuri, unde-s moldovenii poligloți? De ce știți doar maldavskii și nu mă înțelegeți? – era jignită baba.

Eu îmi plăteam facturile și voiam cât mai repede să ies. Îmi era și un fel de milă, ca de un cadavru în descompunere.

Iulian Ciocan

Omuleanul din caravana mişmaşului

Caravana uriaşă a mişmaşului străbate ani de zile deşertul tranziţiei şi e compusă din concetăţeni de toate vîrstele şi de toate profesiile. Să devii prosper prin muncă cinstită? În fond, există nişte şanse liliputane, dar în Moldova devorată de tranziţie asta e mai curînd o utopie.

Bunăoară, eşti un lector universitar şi ai un salariu de 4-5 mii de lei sau chiar de 10 mii de lei. Şi de cît timp ai nevoie ca să-ţi clădeşti prosperitatea, să-ţi cumperi măcar un apartament cu două camere? Păi, o viaţă de om nu-ţi este de ajuns, dacă cei 10 mii de lei îi foloseşti pentru plata facturilor, pentru cumpărarea alimentelor şi hainelor, pentru sănătate. Dar cinovnicii, poliţiştii, vameşii şi medicii au salarii mult mai mari? Nu au. Şi lor le-ar trebui ani-lumină ca să devină prosperi.

De aceea, pentru a răzbi sau doar pentru a supravieţui, te înregimentezi în caravana uriaşă a mişmaşului. Ea străbate ani de zile deşertul tranziţiei şi e compusă din concetăţeni de toate vîrstele şi de toate profesiile. Alături de tine, duc cu răbdare povara mişmaşului elevi care copiază la bac, hoţi de buzunare, vînzători care îţi strecoară în sacoşă cartofi alteraţi, vameşi şi poliţişti care iau mită, studenţi care dau mită, cinovnici care fac trafic de influenţă, angajatori şi angajaţi  uniţi de salariul în plic, indivizi care fac carieră cu ajutorul pilelor. Numai aici, în caravană, ai şanse reale să devii prosper, să-ţi făureşti viitorul luminos. În afara caravanei, eşti o amebă insignifiantă, un individ lăsat în voia sorţii.
E adevărat că din cînd în cînd caravana e atacată de nişte cîini gălăgioşi. Dar lătratul lor nu are cum să oprească marşul triumfal al caravanei mişmaşului. Unde mai pui că unii dintre cîini latră numai de dragul unor aparenţe. Da, se mai întîmplă ca cineva din caravană, mai neglijent,  să fie sacrificat. Dar flăcăii vigilenţi, care au grijă de krîşă, de cei 99 de cumetri proverbiali, nu au nici o problemă.

Caravana mişmaşului e veşnică şi invincibilă! Tu, naivule, ai intrat în caravană?!!

Emilian Galaicu-Păun

Meritocraţie versus Răsplată

Artist al Poporului, Maestru în Artă, Maestru al Literaturii, Om Emerit, Artist Emerit, Meşter-Faur – ce le spun aceste gratulări oficiale consumatorilor de frumos?!... Titlul onorific de Maestru al Literaturii, primit abia în 2010, nu l-a împiedicat pe Eugen Cioclea (1948 – 2013) să moară singur, cvasi anonim, într-o sărăcie lucie; la fel cum conferirea, în 2009, a titlului de Artist al Poporului, de către preşedintele de-atunci Vladimir Voronin, n-o face pe Lenuţa Burghilă mai populară decât, să zicem, Nelly Ciobanu. Din fericire, dincolo de „meritocraţia” răsplătită oficial, mai există şi o aşezare mai mult sau mai puţin firească a reliefului cultural, astfel încât de regulă se cunosc atât „vârfurile”, cât şi „prăpăstiile” din fiecare domeniu de creaţie.

Suntem într-un an electoral – nu doar europenii vor da cu facilităţi & regim liberalizat de vize, ci şi guvernanţii moldovenii vor sări cu banul & onorurile, iar cei gratulaţi astfel nu vor fi neapărat şi cei mai buni, ci mai degrabă „icoanele” mediatice, starurile ce trăiesc pe sticlă, „10 pentru Moldova” de la Publika TV (dacă tot am pomenit de acest proiect, în principiu salutabil, nu pot să nu atrag atenţia că cel puţin în domeniul creaţiei nu votul majorităţii conferă valoare cutărui sau cutărui artist; în plus, în absenţa unei reţele de difuzare a cărţii pe întreg teritoriul R. Moldova, ce şanse are un scriitor să ajungă a fi cunoscut, nu mai zic de recunoscut?!), VIP-urile de toată mână etc., etc. Într-o lună-două, se va începe „vânătoarea de nume sonore” care să apară sub steagul verde, roşu, albastru sau bleu (mă întreb dacă se cuvine să fac distincţia între un bleu-tricolor şi un bleu-european?!); căci nu doar pentru jurnalişti, ci şi pentru (unii, pe liste de partid) scriitori, regizori, actori etc., etc. alegerile constituie ceea ce s-ar numi bătaia peştelui.

Departe de mine gândul de a-i chema să refuze – vorba mult regretatului Eugen Cioclea – „legăturica cu bani”; abia dacă ar face-o in corpore (am mai propus cândva ca oamenii de litere să declare o grevă a scrisului, drept reacţie la afirmaţia ex-preşedintelui Petru Lucinschi, conform căruia dacă s-ar deschide arhivele KGB-ului, am rămâne fără intelectualitate de creaţie; ei bine, în anul 2013 nu a apărut nici o publicaţie de cultură, exceptând un număr înzecit al Contrafort-ului şi, deja în ianuarie 2014, un număr cvadruplu al Sud-Est-ului cultural – ca să vezi, unde dai şi unde crapă!), poate că ar avea un efect de durată… Voi reproduce doar o parabolă orientală, în speranţa că o vor citi atât cei cu darurile, cât şi cei în stare să le refuze:

* * * * * * *

Povestea măcelarului Yue

Când regele Zhao din satul Chu a trebuit să pornească în pribegie, măcelarul Yue a plecat cu el, urmându-şi regele în peregrinările sale. Când regele s-a întors înapoi, s-a hotărât să-i răsplătească pe cei care l-au urmat peste tot cu credinţă. Când veni şi rândul măcelarului Yue, acesta îi spuse mesagerului regelui: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, şi eu mi-am pierdut slujba de măcelar. Acum, când Măria Sa s-a întors, şi eu am luat de la capăt slujba mea de măcelar. Eu am primit din nou ce a fost al meu, la ce-mi mai trebuie o altă răsplată?”

Regele stărui însă, şi atunci măcelarul Yue spuse: „Când Măria Sa şi-a pierdut ţara, eu n-am avut nici o vină şi de aceea n-am avut de ce să fiu pedepsit; când Măria Sa şi-a recăpătat ţara, eu n-am avut nici un merit şi de aceea nu îndrăznesc să cer răsplată”. Regele stărui şi mai tare ca măcelarul să vină înaintea sa să-şi primească răsplata, dar acesta spuse: „Potrivit legii ţării Chu, numai dac te-ai învrednicit să faci ceva cu adevărat însemnat poţi să vii înaintea regelui; ştiinţa mea nu a fost de ajuns ca să păstrez ţara pentru regele meu, şi nici îndrăzneala mea nu mi-a fost îndeajuns de mare ca să mor de mâna vrăjmaşului. Când oştile ţării Wu au intrat în Ying, capitala statului Chu, eu am fost cuprins de frică în faţa primejdiei, şi nu am voit neapărat să-l urmez pe Măria Sa. Acum Măria Sa vrea să nu se supună legii şi să strice obiceiul ca să mă aducă pe mine înaintea Sa, însă eu n-aş vrea să aflu că un asemenea lucru se petrece în Subceresc.

(Zhuang zi,Cedarea regatului)

Moni Stănilă

Ţara în care curge lapte şi miere

Nu e o noutate. Suntem săraci lipiţi pământului. Cea mai săracă ţară din Europa.

Cu oligarhii noştri, cu cele mai scumpe maşini din lume pe străzile oraşelor noastre. Cu apartamente pe patru roţi. Cu vile, procurori bogaţi, copii bătuţi şi violaţi, bătrâni în stradă, pensii mizerabile, doctori săraci, profesori înfometaţi. Moldova – pe scurt. Şi ca în junglă, fiecare trage frişca pe turta lui.

Bogaţii Moldovei au bani nedeclaraţi, case nedeclarate, venituri nedeclarate. Şi deci neimpozitate. Din cauza asta puşculiţa statului e goală. Că degeaba plătesc eu impozit dintr-un venit de 2000 de lei, dacă cei care fac miliarde, nu plătesc procentul pentru stat. Când iei zeciuială de la săraci, ce poţi să faci? Gaură la buget.

Aşa că oricât de mult mi-aş dori să se mărească salariile profesorilor, acest lucru nu se va întâmpla. Fiindcă şi să vrea cineva să dea, n-are de unde. Vorba aia: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. În Moldova e ca la loto. Punem toţi câte o capică, până se adună un sac. Din sacul ăla un oligarh fură trei sferturi, iar un sfert e câştigat de un contribuitor. Şi ce câştigă contribuitorul? Ce pierd ceilalţi. Capicile.

Aşa că, după acest mecanism, m-am tot întrebat de unde au avut „ai noştri” bani ca să mărească salariile judecătorilor şi procurorilor? De unde s-au adunat capicile. Fiindcă, vedeţi bine, puşculiţa statului e goală. Dar cum peste toate vine lumina când soarele răsare, iată că a venit şi răspunsul: de la copilaşi! Au luat cotă parte din banii copiilor. Şi cui i-au dat? Judecătorilor.

Dacă s-a trâmbiţat mărirea salariilor celor dintâi, a trecut o vreme să înţelegem de unde s-a tăiat. Din indemnizaţiile mămicilor. Care şi aşa sunt mizerabil de mici. Şi ca să fie totul ca la carte, s-a stabilit: gravidele nu au voie în concediu medical, că pierd din bani. Doar sarcina nu e boală, nu-i aşa? Şi, da, nici prea multe naşteri să nu încurajăm, că şi aşa nu sunt locuri în grădiniţe. Dacă te grăbeşti să faci al doilea copil, ţi se ia 70% din indemnizaţia pentru el. Ce-i drept, un copil poate purta aceeaşi bluză pe care a purtat-o fratele lui mai mare, dar parcă nu poate să bea acelaşi lapte băut de fratele mai mare.

Şi atunci cu ce îl creştem? Vă spun eu: cu lapte „de la” Italia, fiindcă şi aşa e la modă astăzi pe la televiziunile autohtone să ni se flendure imagini cu Italia, cu doamne de-ale noastre în Italia, cu iubiţii dumnealor din Italia. Gata cu America şi Germania. Ce Japonia, ce Elveţia? Nu ţările care sunt fără discuţie un etalon chiar şi pentru italieni. Visul moldovenilor e la Râm. Şi copiii moldovenilor vor fi hrăniţi de la Râm. Şi televiziunile ne toarnă în urechi: Râm, Râm, Râm.

Însă aruncaţi în casele bunicilor – copiii noştri visează, nu la laptele din Italia, ci la mamele lor din Italia. Iar noi (de fapt noi – eu şi dvs., iubite cititor – nu!) dăm banii copiilor pentru majorarea salariilor judecătorilor şi facem reportaje, multe şi stupide, cu „la noi aşa de rău e, la italieni atât de bine”! Nu la alţii, nu la elveţieni. La italieni! Chiar mai mult: ia uitaţi, iubiţi telespectatori, că femeile noastre din Italia nu spală vase! Da, poate nu mă credeţi, voi, cei de la sate, care prindeţi doar două posturi TV, dar a fost şi o astfel de ştire.