Tiberiu Neacşu

 

Acrobat

Tracus Arte, 2013

 

Mai există, închipuiţi-vă, poeţi care să-şi intituleze câte un poem Mit, care să scrie despre Orfeu în el, care să creadă în marele mit modern al Poeziei, în limbajul oracular şi reflexiv, în estetica transgresiunii, în stilistica litotei şi a eschivei. Mă rog, poate am exagerat când am spus „poeţi” – fiindcă Tiberiu Neacşu este singurul asemenea modernist recesiv pe care-l cunosc. Ceea ce-l face, din capul locului, pe cât de cuceritor de anacronic, pe atât de individualizat. E cu precădere notabil un poet care, în vremuri când tinerii poeţi jură pe americani (de la beatnici la post-biografişti), îşi alege drept model ultim pe Paul Celan. E nu doar un alt fel de a vedea poezia, ci şi o declaraţie implicită de război la adresa biografismului tranzitiv (şi, crede probabil Neacşu, tranzitoriu). Circumspect faţă de acesta, înţelegându-l ca pe o deviere (de nu chiar deviaţie) de la numitul mit modern al Poeziei, Neacşu alege decis direcţia cealaltă – aşa cum, atunci când barca se înclină în direcţia greşită, te înclini instinctiv în partea opusă. Sau, cum spune Neacşu însuşi într-o încheiere de poem: „Încearcă doar, într-una din zile / când lumea se răstoarnă pe-o parte / să te înclini şi tu / din mers”. Eu unul, atras dintotdeauna de recesivi & anacronici, mă înclin. (Radu Vancu)

Cântec la lăsarea serii

Nu Ta

poţi Ta

să Ta

calci Ta

drept Ta

pe Ta

timp Ta

greşit Ta-dam.

 

Pastel

Tu nu ştii, dar îţi scriu

un poem despre fericire

pastel:

dintre toate oasele mării se sparseră

unul, două, câteva sute

până grămada asta de oase noi

se-mpleti cu sufletul meu

ca doi morţi.

 

***

Intrarea şi ieşirile repetate

moartea de mătase,

în creştetul zilelor

Petrecut, timpul îneacă spaţii întregi

răsturnate

compunerea paşilor - alinierea mea cu altul

trag înspre o groapă comună,

un gard prin care oamenii ies schilodiţi

unul de celălalt

În mai multe bucăţi

nu ştiu cum să încep

ce strigă nu se vede,

măştile unei câmpii îngroşate

ca un sân

uite, m-am trezit

mă bag în duş

să-mi limpezesc săpunul lăptos al coapselor tale.

 

Vama

Au venit cu lumina mânându-i sălbatic

Şi soarele, mortul,

îşi izbea maxilarul de vânt.

Acea umbră la comandă,

Cerurile cumplite treceau.

Coborî. Pieptul îi servea drept coroană

aşteptând lumea mută.

Îşi umplea gura cu laptele alb

gângurind.

Am ajuns. Aici

o să las în urmă sălbăticiile mele

începute aici.

Aici şi nu acolo,

în părţile care nu suflă

o să-mi las stupoarea să alerge

în laptele alb

tu, mamă, tu, tată!

 

Nu e tocmai indecent

Nu e tocmai indecent

secundele se schimbă în cuvinte

cu o urmă

în spatele oricărei cioplituri.

Ei stau. Tăietorul de lemne,

aprig.

Coloanele lui sunt

păduri rimbaldiene. Cu mic, cu mare,

ciopleşte absenţe

El nu învaţă. Nu ghiceşte.

El este ghicit.

Face din globul ocular singurul avantaj.

El şi privirea sunt

un fulger.

Ei stau într-o barcă

întinsă prin alte braţe

îşi ghicesc menirea

Apoi, ca din întâmplare,

izbind crud,

cade liniştea.

 

Robert Nuţu

 

„Moartea din colţul ochiului”

(A.T.U.) 2013

Membre în plin efort se încleştau de mine – aici distanţele erau diferite, însă mintea mea nu accepta deocamdată să le denumească în alt mod decât în cel pe care reuşeam să-l identific cel mai repede şi fără sforţare, metru, pas, pas, doi metri, pas. Probabil mersesem cam vreun kilometru şi jumătate respectând sinuozităţile poticnite ale potecii, când au început să apară primele ruine – la început ziduri albite plecate, stând să cadă între împrejmuiri surpate, apoi acoperişuri prăbuşite, şiraguri întregi de bracuri abia identificabile mărginind cărarea către oraşul ciclopic, cocoţat pe coama unui munte de culoarea funinginii, asemenea unui melc uriaş ce se târâse până acolo, lăsând în urmă, ca pe nişte bale, un siaj de dărâmături. Fetele înaintau toropite, îşi schimbau locul cu ochii pironiţi în pământ, strecurând numai câte-o ocheadă înspre ruinele zdrobite. Aducea izbitor cu un trunchi de con, înfipt superficial cu vârful în creasta muntelui, într-un echilibru precar, întărit de coloane aproape invizibile de la acea distanţă (metru, pas, pas, doi metri), cu balcoane imense înconjurându-i toate laturile şi cu turnuri butucănoase, îmbinate din piatră roşie. Mii de scări fixate cu funii întreţesute într-o plasă halucinantă făceau legătura între diferitele orificii înguste tăiate în ziduri, din ce în ce mai dese şi mai strâmte, pe măsură ce se duceau către vârful rotunjit într-o gură de pâlnie şi pe care erau înălţate sute de adăposturi mărunte, conectate între ele cu arcuri de piatră, ca şi cum ar fi format baza unor noi etaje care nu fuseseră încă ridicate. La o privire atentă, toate aveau aceeaşi alură de trunchi de con a oraşului, însă creau un sentiment nedefinit, în pofida micimii lor, lăsând impresia unei avalanşe împietrite, proiectate în sus, într-o eternă prăbuşire inversată, imobilă şi imposibilă. Drumeaguri nenumărate urcau povârnişurile, străjuite de-un adevărat labirint de ruine şi structuri părăsite, de culoarea cenuşii, şi, pe alocuri, câte-un copac rătăcit în mulţimea pereţilor prăbuşiţi şi a acoperişurilor răsturnate îşi întindea ramurile lipsite de sevă către baza îngustă a oraşului. Acroşajul cu un braţ transpirat m-a făcut să rămân în urmă, înfrigurat. Am remarcat că blondele aflate în capul grupului începuseră să se zbuciume, strânse ciotcă pe mijlocul cărării, căutând să le lase pe cele ce veneau din spate să se apropie şi mai mult şi chinuindu-se să se furişeze înapoi printre trupurile lor. O povară enervantă, îmbâcsită mi se lichefia în capul pieptului (încetinindu-mi ritmul inimii) şi-mi acoperea plămânii cu o membrană scârboasă care mă împiedica să-mi trag răsuflarea – o substanţă băloasă, pe unde organele pulsau îngreunate, înăbuşite de propriile contracţii. Pale de vânt răsuceau praful de sub picioarele noastre, aducându-mi în nări mirosul încins al trupurilor goale.

 

 

George Chiriac

 

Lucruri care se desfac şi se sorb

Tracus Arte, 2014

 

Cadavrele

 

Beau pe rupte într-o dugheană din Antwerpen.

Ridicarea ceţii.Terorile mării.

Unii împing cioburile sub covor.

Mirosul de moulles şi zgomotele

vapoarelor la debarcare.

Un bătrân din De Panne

spuneacă dacă priveşti îndelung marea.

Întoiul iernii. Vei zări ceva

iceberguri.

Zac de ore bune într-o bombă mizeră

pe-o stradă a negrişorilor, aici în Brussels. Mahmur

într-o crâşmă a somonilor decedaţi din Oostende.

Beat turtă şi atins de ger

într-oieftinătură din Brugge.

Stridii Marennes-Oléron în

patul lor de gheaţă pisată. Vin Pouilly-Fuissé.

Totul se petrece la Knokke-H. Când

spunbăutură, aici sunt! Vino dracului să mă iei.

Când vine momentul refluxului pescăruşii

vânează micile animale marine. Dacă mai cer încă un rândîn bodega aceasta. Dacă mai cer un rând primesc din partea casei un sendviş cu salată verde, capere şi anchois.

Dincolo de beţii, în aerul acesta flamand, nu e loc

de regrete. La etaj e-o tipă în sânii goi.

Mă fluieră ştrengăreşte. Asta s-a întâmplat

acum 10 minute în Namur.

Retras într-un birtuleţ din Blankenberge.

Marea Nordului. În imediata apropiere

nişte tipe cu plăci de surf taie valurile. Am băut ceva

cu gust de peşte cu nişte pescari din Zeebrugge.

Gândul că sunt matol rău de tot, cum altfel,

într-o braserie din Dinant. Mă sparg fără să

plătesc şi mă car din peisaj. Mi-am muşcat un deget să uitmai repede ceea ce era de uitat.

După ce am mâncat sole meunière m-am făcut pulbere cu nişte lupişori de mare. Mi-au zis că voi fi mereu întovărăşit de paranoia în aceste dueluri.

Eram în mama crâşmelor din Nieuwpoort.

Într-o dimineaţă de septembrie, pe-un vânt calm, urmăresc barjelece traversează canalul. Cu ochii

pe macadamnumăr toate sticlele goale. Barul se numeşte Moartea Heringului.

Mirosul beţiilor de aseară

e încă prezent.

 

Mov la mine

Dacă m-ar vedea, francezii ar zice Fin.

Fumând ţigară după ţigară

pe acoperişul unei case parăsite.

Mai e puţin şi pică prima

zăpadă pe înălţimi. După căderea întunericului

se produce efectul Kilimanjaro.

Începe zvâcnirea oricărui

muşchi rozaliu. Ceva inventează plăcerea.Ceva

vesteşte întunericul. Inima mea zace pe o masă

căreia îi lipsesc mesenii.

Te zăresc din depărtare.Tu mă recunoşti după plete.

Aşa că, printr-o manevră nevăzută,

îmi stingţigara de zid.

Brusc triplu şurub.

Întoarcerea corpului la 90º.Privirile.

Scopurile supunerii.

În capul meu s-a mutat

clima temperat-oceanică.

Vocile mele.

O mie de voci

în gură, prenocturne şi rele.

Tu aşteptând să

strângi în mâini tot ceea ce ademeneşte moartea.

Atingerea de după furtună

ca o petrecere pe un vas

acostat în port.

Mă simt ca-ntr-o poveste

în care toţi mor la final. Mai puţin povestitorul.

Nemişcat într-un gol greu de umplut – podeaua

unei case gata-gata să se facă una cu pământul.

Şi dragostea

ca o fereastră

de la care te arunci.

 

Natrix natrix (Linnaeus 1758)

Printr-un lan de cânepă deasă.

Erai goală puşcă. Doar o pălărie pe cap şi bestialitatea în tineca o muniţie.

Bestialitatea care ne face să huzurim.

Bestialitatea care mă aşteaptă la colţ şi spuneel e.

Ploile spală rufele în familie.

Vântul agită homeleşii.

Homeleşii ce întind mâna şi te urmăresc.

Homeleşii ce au cânepă în pardesie şi bascheţi violacei în picioare.

O fetiţă mănâncă sushi cu frică.

Aşteaptă metroul lângă scările rulante.

Ochii mari în stânga, fixând umbra

ce se naştedin tunel.

Metroul îmi leagănă sângele şi sentimentele.

Vai de rătăcitorul de mine sau, mă rog,

un fel de bezmetic. Un fel de specie invazivă.

Un fel de armă descărcată furios.

Ploile.Absolut toate ploile mă aşteaptă la ieşire.

Dincolo de curentul gurilor de metrou

ca nişte şerpi ce se prefac morţi.

Plămânii meirozalii zac nevăzuţi

ca un Darth Vader.

 

Triplu sec

Toate straturile sunt atinse.

Felii, felii ciudate de paranoia

ca un fel de moluşte date pe gât.

Domin dragostea. Dar dragostea cu gheruţele ei

mă va nimici. Ating sexele.

O extirpare a poeticului.Un atelier

de jucării al morţii.

 

Inexplicabil

Trag puternic pe nări.Vocea ta.

Accentul tău diafan.Toată muzica din jur.

Noaptea ai spune aer

rece, himalayan. Nu cumva să uiţi

mirosul vişinelor zdrobite de asfalt.

Nici dimineţile când

inimile noastre îngheaţă

pe refugiul de tramvai.

Sub ultimele urme de căldură ale maşinilor

apare o pisică ciudată.

Adio, iubita mea! i-am zis şi

am salutat-o hitlereşte.

Sunt turbat.Crimele s-au petrecut.

Vânătăile înfloresc pe zi ce trece.

Sunt alcătuit din gesturi simple şi fără frenezie.

Fără animale moarte

curăţate de pe autorute.

Fără intimitatea pulpelor

ce zvâcnesc uşor.

Fără hormoni de fericire injectaţi în cortex.

Fără ficţiune.

Fără futaiuri – prea scurte.

Fără scheme în oglindă – vivisecţii.

Totul se stinge când

recompun în gând stările. Sunet de

frâne pe asfalt. Fugim ţinându-ne de mână.

Navigăm, navigăm.

Ne ducem încetişor dracului.

Pe bancheta din spate zace T.S. Eliot cu armata sa

de privighetori în extaz. Brusc

mi se face frică de curve.

 

Karma

Un râu

de votcă.

O mare de votcă. Valuri gingaşe de votcă.

Păsări de votcă

urmărind de la înălţime

peştii de votcă din adâncuri.

Deznădăjduit mă perind

într-un oraş din sticle de votcă.

Dintr-un punct bine stabilit

caut orbeşte drumul

până la cea mai apropiată cârciumă. Spre tine.

Ceva mai încolo

aş încăpea desigur în golul unei serviete negre.

M-ai târî după tine dintr-un bar într-altul.

Ai vărsa o picătură, doar o picătură, pe duşumea

pentru binele sufletului meu.

Ai arăta cu degetul spre servieta neagră

ce-ţi stă între glezne.

Ai deveni melancolică.Ai spune aşa făcea el.

Te-ai smiorcăi puţin.

Ţi-ai trece mâna prin păr.Ai disimula.

Ai dramatiza.Ai râde zgomotos.

Sper să nu se întoarcă karma, spuneai.

Seara târziu

capăt apucăturile tale.

Tremurcând te gândeşti la mine

şi mă arunci într-un râu.

Cu o vertiginoasă teamă.

Exact de la mijlocul podului. Plonjează.

Sunetul servietei negre la impactul cu apa.

Nu voi şti niciodată

dacă voi fi purtat mai rapid

decât sloiurile de gheaţă.

Ce faustică strategie.Ce doză bună.

 

Welcome to California

Bicicleta verde la mine-n cap.

Sparg paharul în timp ce-l beau.

Simplitatea pură şi naturală a gesturilor intime.

Dragostea nu cunoaşte

căldura ce iese prin gura de acces.

Sexul şi mirosul său tomnatic.De-adevăratelea.

Trăiesc într-o casă luată de ape. Aici creierul meu

e o dumbravă minunată.

 

Intermitent

Un bordel. O crâşmă.

O casă de toleranţă. O bodegă.

Un lupanar. Un pub într-un smog citadin.

O vitrină din Amsterdam. O tavernă.

Sticle.Stridii.Picioare.

Lucruri care se desfac şi se sorb.

 

Pe mare

Eram în capătul pontonului la Moartea Heringului.

Mâncam icre negre.Chicoteam.Aerul era rece.

La tv Robin Williams povestea

despreThe Fisher King.

Perdelele fluturau uşor ca doi plămâni negri.

Vine furtuna îmi spuneai.

Eu vedeam prin tine ca printr-o radiografie.

Marea era o femeie

rece şi melancolică.

Navigai pe valuri.

Ţineai în mână o inimă care

bătea şi tot bătea.

Aerul sărat ne invada uşor nările.

Tot ce se scufundă îşi va găsi linişteaîmi spuneai

în timp ce valurile te înghiţeau.

Pescăruşii tăiau aerul în bucăţi egale.

Decupaje perfect simetrice.

În depărtare oameni bărboşi cu ochi albăstrui

poartă căciuli groase.

Muşcă din capul unui cod îngheţat

pentru a avea noroc la pescuit.

Sorb din berea trapistă şi uită cum îi cheamă.

Te văd păşind în marea îngheţată.

Suntem pe val mi-ai zis.

Suntem morţi ţi-am răspuns.

 

IARNĂ RUSEASCĂ

povestiri

antologie şi traducere din limba rusă de Diana Iepure

 

Ratio et Revelatio, 2013

 

 

Notă asupra ediţiei

 

Antologia Iarnă rusească include unsprezece schiţe şi povestiri, care aparţin unor maeştri ai prozei scurte ruseşti din a doua jumătate a sec. XIX - începutul sec. XX: Vsevolod Garşin, Anton Cehov, Leonid Andreev, Vladimir Korolenko, Alexandr Kuprin. Pentru ei, iarna nu e doar o poveste cu flori minunate de gheaţă, cu blinii şi caviar, ci, mai degrabă, un anotimp în care omul chinuit se bucură, ca un animal, că e în izbă, aproape de foc şi nu afară, unde birjarii se opresc şi scot cu degetele gheaţa din nările cailor. În literatura oricărui popor există peisaje specifice, care pot fi considerate naţionale. La ruşi, imaginea iernii redă cel mai fidel specificul naţional al acestui popor, servind ca pretext pentru creionarea portretelor psihologice ale unor oameni neînsemnaţi, cuprinşi de tristeţe sau disperare, în mijlocul unor viscole cumplite, care amplifică deznădejdea şi suferinţa umană.

Vsevolod Garşin a intrat în istoria literaturii ruse ca un mare maestru al povestirilor psihologice, lucrările lui fiind apreciate de corifeii literaturii ruse L. Tolstoi, I. Turgeniev, M. Saltîkov-Şcedrin, G. Uspenski, dar şi de congenerii săi literari A. Сehov, V. Korolenko. V. Garşin a participat, ca soldat, în războiul ruso-turc din 1877-1878 şi, pentru eroism în luptă, a fost ridicat la gradul de ofiţer. Războiul ocupă un loc considerabil în scrierile sale. Tema de bază reflectată în scrierile lui Garşin este psihologia intelectualului care suferă nespus din cauza pierderii încrederii în idealurile proprii şi în realitatea care îl înconjoară. Forma obişnuită a lucrărilor lui Garşin este povestirea scurtă, cu subiect simplu şi cu un număr redus de personaje. Garşin poate fi considerat unul dintre cei mai apropiaţi precursori ai lui Cehov. Povestirile lui V.M. Garşin sunt nişte cugetări asupra problemelor dureroase ale vieţii şi se transformă într-un fel de monologuri tragice, care reflectă, în diferse forme, presimţirea unei inevitabile înnoiri a lumii.

Anton Cehov, celebru scriitor şi dramaturg rus, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii este şi geniu recunoscut al prozei scurte. Simplitatea povestirilor cehoviene e aparentă şi doar o lectură  atentă, cumpătată, ne va permite să înţelegem profunzimea ascunsă şi adevărul lor amar. Realizmul lui Cehov e rezonabil, uneori chiar crud, dar mereu optimist.

Leonid Andreev, scriitor, dramaturg, întemeietorul mișcării expresioniste în literatura rusă. Cu ajutorul lui Maxim Gorki, publică, în 1901, primul său volum, iar la mijlocul primului deceniu al secolului XX devine unul dintre cei mai în vogă scriitori din Rusia. După 1905, se afirmă ca dramaturg. Adversar al oricărei dictaturi, Leonid Andreev nu s-a putut împăca nici cu dictatura bolşevică. După declararea independenţei Finlandei, se pomeneşte în afara hotarelor Rusiei, rămânând să locuiască la vila sa din Finlanda.

Vladimir Korolenko, scriitor, jurnalist, publicist şi militant rus. Pentru viziunile sale critice a fost persecutat de guvernul ţarist. O considerabilă parte din lucrările sale sunt inspirate din exilul siberian şi din impresiile copilăriei, pe care şi-a petrecut-o în Ucraina. Vladimir Korolenko i-a cunoscut pe L. Tolstoi, G. Uspenski, A.P. Cehov, N. Cernîşevski. În 1900, Korolenko a fost ales membru de onoare al Academiei Ruse, dar, peste doi ani, împreună cu Cehov, a renunţat la acest titlu, în semn de prostest împotriva revocării alegerii lui Maxim Gorki. Martor al revoluţiei bolşevice din 1917 şi al sângeroşilor ani 1918-1920, Korolenko n-a susţinut teroarea roşie. El considera că prin trecerea treptată la democraţie se va ajunge mai repede la scopul scontat, decât printr-o necruţătoare luptă de clasă. Lenin însuşi îl considera pe Korolenko mic burghez jalnic, captivat de prejudecăţile burgheze.

Alexandr Kuprin a intrat în istoria literaturii ruse ca autor de nuvele şi romane, dar şi ca mare maestru al povestirilor. Kuprin aparţine pleiadei scriitorilor realismului critic. Încă de la începuturile sale, proza lui Kuprin a stârnit curiozitatea cititorilor şi a criticii. Tânărul scriitor a fost remarcat şi susţinut de Tolstoi, Cehov, Gorki. După revoluţia bolşevică din 1917, a dezaprobat politica comunistă şi, în 1920, se stabileşte la Paris. În 1937, grav bolnav, Kuprin se întoarce în Rusia şi se stinge din viaţă în 1938, la Leningrad.

 

Selecţia a fost făcută din următoarele volume:

Un roman foarte scurt, din V.M. Garşin, Socinenia: Rasskazî, Ocerki. Pisma. Ed. Sovetskaia Rossia, Moskva, 1984.

Nenorocirea, din A.P. Cehov, Polnoie sobranie socinenii i pisem v tridţati tomah. Socinenia v vosemndţati tomah. Tom IV, 1885-1886, Ed. Nauka, Moskva, 1984.

Tristeţea, din A.P. Cehov, Polnoie sobranie socinenii i pisem v tridţati tomah. Socinenia v vosemndţati tomah. Tom IV, 1885-1886, Ed. Nauka, Moskva, 1984.

Era chiar ea!, din A.P. Cehov, Polnoie sobranie socinenii i pisem v tridţati tomah. Socinenia v vosemndţati tomah. Tom V, 1886, Ed. Nauka, Moskva, 1984.

Ce vedea stăncuţa, din Leonid Andreev, Sobranie socinenii v şesti  tomah. Tom I, Ed. Hudojestvennaia literatura, Moskva, 1990.

Din viaţa căpitanului Kablukov, din Leonid Andreev, Sobranie socinenii v şesti  tomah. Tom I, Ed. Hudojestvennaia literatura, Moskva, 1990.

Îngeraşul, din Leonid Andreev, Sobranie socinenii v şesti  tomah. Tom I, Ed. Hudojestvennaia literatura, Moskva, 1990.

Râsul, din Leonid Andreev, Sobranie socinenii v şesti  tomah. Tom I, Ed. Hudojestvennaia literatura, Moskva, 1990.

Gerul, din V.G.Korolenko, Izbrannoe, Ed. Vîşăişaia şkola, Minsk, 1984.

Milionarul, din A.I. Kuprin, Sobranie socinenii v deveti  tomah. Tom I, Ed. Hudojestvennaia literatura, Moscva, 1970.

Plevuşca, din A.I. Kuprin, Sobranie socinenii v deveti  tomah. Tom IV, Ed.  Hudojestvennaia

literatura, Moscva, 1971.

Diana Iepure