Veronica D. Niculescu

Papuci

În spatele fiecărui clovn stă o femeie care tace. În spatele fiecărei femei stă un detaliu, poate un lucruşor prăfuit, mic şi urît, din cele salvate în ultima clipă, şi-n care se află cuibărită, şoarece înfrigurat ţinîndu-şi coada în braţe, chiar viaţa. Pe marginea acoperişului, legănată de-o pală de vînt ca o scrisoare îndoită aprig în două, femeia mai priveşte o dată în urmă. Dacă îşi vede papucii, ea nu mai poate sări. Pe papucii pătaţi sînt brodate lalele.

Veronica D. Niculescu

Acasă

Tristă ca o bucată de gutapercă.

Şi-mi venea să zic: eşti acasă acolo unde ai maşină de spălat. Dar acasă tot nu se făcea. Apoi: eşti acasă în ziua cînd, în sfîrşit, te trînteşti pe canapeaua nouă şi poţi să începi să citeşti o carte. Şi acasă tot nu se făcea. Şi-apoi veneai de afară scîrbită de atîta gunoi şi lumină, şi goană şi gol, şi de ciuperca apărută deodată pe braţ de parcă s-ar fi lipit scîrboşenia toată de tine, şi goneai şapte etaje în sus şi te trînteai pe pat şi te pomeneai că ziceai uf, ce bine c-am ajuns acasă. Şi acasă tot nu se făcea.

Tristă ca o gutapercă.

Veronica D. Niculescu

Bucurii obscene

Între toate prăpăstiile astea, să te mai bucuri de mici întâmplări personale, de-o nouă traducere, de-o nouă carte, sau e obscenă bucuria, de parcă ai admira firicelul prea verde răsărit dintr-o balegă? Cui îi va păsa de un nou "Nabukov", şi cui de ariciul sfios dus la teatru? Cui de toate tăcerile astea şi cui de statul deoparte? Dincoace de larma pământului lovit cu peturi, e aclamată vocea celui care minte de îngheaţă oceanele, înşirând munchauseneşte bucăţele de slănină pe sfoară dintr-un dos într-o gură, din alt dos în altă gură, şi nicidecum vocea celui care se străduieşte să tacă, să păstreze un adevăr încă frumos, încă tainic, încă învăluit în aura sa personală, şi să facă ceva, ca să uite ceva, ca să trăiască cumva.

Veronica D. Niculescu

Postare cu instalatori

Primul lucru pe care îl afli despre tine atunci cînd te muţi este că ai umilitor de multe lucruri. Sortezi, împarţi, donezi, arunci cu speranţa că va fi luat şi arunci pur şi simplu, şi tot sînt prea multe. Munţi de lucruri pe care le muţi doar ca să nu te mai atingi apoi cu anii de ele, munţi de lucruri care par să conteze, dar nu contează aproape deloc. Şi care te vor umili în fiecare zi cu prezenţa lor, care te vor strivi amintindu-ţi mereu că ai prea multe, că eşti un nimic care nu se poate dezbăra de nimicuri.

Apoi vor veni instalatorii şi vor repara colo, dincolo, şi toată casa necunoscută va fi scurmată şi schimbată aşa cum au schimbat-o şi cei de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea celor de dinaintea ta.

Dar noaptea, lîngă fereastra deschisă, cu spatele la cutii şi la pereţi, cu faţa la cer, vei vedea Perseidele, ploaia de stele, şi vor cînta greierii, şi pe lângă obraz îţi vor vîjîi lilieci, descriind arcuri frînte. Şi toate astea, ca niciodată. Pentru tine, nimicul.