Carmen Gheorghe

Hamburgerul lui James Joyce

Ed. Rao, 2013

Vineri, ziua în care bărbaţii (nu) dezamăgesc

A fiert un ou, sâmbată pe la 5 şi, presărând sarea peste albuşul sticlos, şi-a amintit.

De fiecare dată sarea -fie cuvântul scris pe undeva iurea, fie materia, sarea cu granulaţia mare, cenuşie în ciubăraşul de lemn îi aminteşte de prânzul la Kentucky&. Nu ar fi vrut să mai învie nimic, era deja atâta timp, un an, doi, trei, nu are rost să socotească,- pentru ea timpul, ireversibil în consistenţa lui, face ravagii, pentru el, pentru bărbaţi în general se pare că nu are valoare...În februarie spunea un coleg de la Iaşi că ar fi putut-o întâlni la Alba Iulia, în vară, iar ei i s-a părut imposibil aproape prin rezonanţa lunii- iulia/iulie?! Prezentul prea viu, prea intens, zăpada grea pe copacii din Parcul Regal, traversatul parcului pe seară spre cină sau dimineţile trecute în fugă către orele de curs, toate erau vii, acaparatoare, ele nu lăsau loc închipuirii, viitorului unei veri ce va sau nu să mai vină...

- Pentru mine e sigur nesărat,... a zis, aprioric şi imuabil, în ziua de vineri în care lucrurile se întâmplă, că vrem, că nu.

Faptele erau mai mult sau mai puţin conturate -cel mai bine reţinuse convorbirea telefonică, sâcâitoare, apoi insistenţa cu care spunea că ea arată bine, că e frumoasă, că are o privire specială, afirmaţii repetate acum, ca şi atunci. Fără consistenţă, fără să mai lase urme. Apoi aceeaşi privire fixă către mâini, către degetele cu inele, în timp ce, prin spatele lui, tineri înfipţi în viaţă cară tăvile cu pui şi cartofi prăjiţi indigest. Nici atunci nu spusese nimic, dar ştiind deja ce gândeşte nu mai trebuia să spună, sau poate nu mai gândeşte la fel, şi atunci, mâinile ei, la fel de subţiri, nu mai fac parte din poveste.

Abia acum, după luna care a trecut din martie, simte căldura acelei întâlniri. Nu a dorit-o. Îl sunase, nu, nu îl mai sunase, îi dăduse un sms fără nici un conţinut, sunase el, era ceva amestecat şi, în confuzia creată, nici ea nu mai ştia de ce o suna, de ce îi răspunde. De ce se întâlnesc. Da, ca să vorbească, poate, să fi zis el?, sau nu.

Îi venise ieri în minte, după câteva săptămâni, o scenă din ”Dansatoarea din Izu”, cartea unui autor japonez mort prin sinucidere cândva; descrisese acele scene cu păsări moarte, pui de păsări. Odată avusese şi ea un pui de găină care căzuse în apa maşinii de spălat şi, lăsat peste noapte într-o căciulă de lână, piuise până la moarte. În povestirea amintită, bărbatul spăla păsărelele. El ştie că le omoră, că piciorele lor subţiri se chircesc de frig şi că, aşezate deasupra focului, le arde pielea...vrea să le salveze şi le face mai rău. Apoi vrea să le resusciteze şi ele mor una câte una. Apoi el cumpără altele şi le face baie în lighean, ele se răcesc şi mor peste noapte. Toate insistenţele acelea inutile îi vin în minte acum, vineri pe la prânz şi acum, sâmbătă, după fiertul oului. Nimic nu va putea învia povestea de iubire. Nici privirea lui aţintită asupra ochilor ei. Căci ea priveşte aripioarele picante şi nu spune nimic din ce gândeşte. Aripi şi picioruşe de pui chircite. Nici amiaza puţin ploioasă şi nici amintirea unui bucheţel de violete pe care îl văzuse în mâna unei doamne atunci când se îndrepta spre el, nimic.

În faţa intrării din Cişmigiu, în acelaşi univers- concentraţionar?- ei e întâlnesc. Întârziase, el, la fel. Ea aşteptase în librărie, la fel. Încă nu citise povestea cu păsări dar în prezentul în care scrie acum deschide cartea lui G.Călinescu şi dă peste un bilet, din aprilie. Era cu câţiva ani în urmă, când pe tot felul de foi îi scria, mereu, într-o volubilitatea pe care o are şi astăzi, dedicată însă altor cauze. Că e soare, dar rece, şi are un pardesiu nou, că e tristă şi că are probleme, cu facultatea, cu raportările la cercetare, din astea. Doar telefonul pe care i-l dăduse în Vinerea mare o mai ostoise, nu cine ştie cât, el spune că au adus lebedele negre pe lac şi că a ieşit în pulover pe stradă. Ea se privea în vitrina unui magazin ”Orange” din centru şi ştia că cele trei zile în care nu vor vorbi vor trece ca un chin. Erau încă împreună. Şi iată cum găseşte biletul şi citeşte despre păsări, tot în aprilie. Nici un semn, doar coincidenţe ...de fapt, lucruri pe care le observi sau nu, căci nici o coincidenţă nu mai este aşa dacă nu o percepi astfel. Îşi pierde înţelesul când treci peste, indiferent, şi când oamenii nu mai sunt plăci de rezonanţă.

Voia să plece, să scape şi, la fel, în acelaşi timp, să nu se mai sfârşească nicicând, lumea să-şi încheie mersul la masa de placaj din fast food. Văzuţi pe stradă, cu distanţă între ei, nu se distingeau cu nimic, un bărbat, o femeie, oameni normali care străbat împreună o porţiune de bulevard. Aşa cum parcurseseră cândva bucăţi de existenţă. Prea multe se întâmplaseră în ziua aceea şi trecuse peste ele ca şi peste întâlnirea lor neplănuită, cu detaşare, ba chiar cu superficialitatea pe care o afişa în prezent. Juca rolul femeii moderne, peste care vorbele şi privirile oamenilor, ale bărbaţilor curg ca apa peste ghiarele subţiri ale puilor de sturz spălaţi prea mult. Îi făcea bine noianul de relaţii uşoare, light, îi dădea o agitaţie din care nu voia să se trezească, era, este poarta spre cealaltă lume, în care irealul şi imaginaţia sunt mai tari decât această stradă, acest ceas, această fiinţă din faţa ei.

Îi simte mirosul părului când se ridică şi revine apoi la masă. Sau nu era acum, ci atunci, în alt restaurant, la C. E schimbat şi totuşi, nu. Nu se va schimba niciodată. Ea răspunde la telefon, cochetează- o idee, discută destul de mult, el se ridică, goleşte tăvile în recipientul de gunoi. Sau poate nu. El doar aşteaptă să sfârşească de vorbit- ea ieşise atunci în cealaltă încăpere să spună când vine acasă, când se duc după tapet.

Ce caută aici? Ştia că nu vrea să facă asta. Că sub pielea cu solzi care îi crescuse sub rochie, aceeaşi, cu pliuri de stofă, va plânge cu picături de apă leşioasă din ligheanul cu păsărele. Şi nici nu reuşeşte să îl roage să facă ceva pentru ea. Ca să se sfârşească după scenariul ei...

Coborâseră apoi împreună pe bulevardul aglomerat, distanţaţi, înspre locul în care parcase maşina. Ea va lua un taxi, se vor îmbrăţişa, lumea va reveni- dacă cumva se răsucise vreun sfert de arc de cerc, şi, pe la garduri, micile magnolii se vor chirci în boboci nereuşiţi, de un roz aproximativ.

Între timp, ea îl va suna la telefon şi va reuşi să îl roage să facă lucrul acela. Era iar vineri, pe la prânz, şi pentru că acum ştia de ce i se întâmplase povestea cu el, singura raţiune pentru care îl căutase era ca să îi dea nişte cărţi. Voia să îşi justifice în faţa ei indolenţa lui, să îl salveze de el însuşi în faţa ei, să creadă că el înţelege şi că ce este ea acum va conta şi pentru el. Pentru asta avea nevoie ca el să îi dea nişte cărţi pe care ea să le păstreze. Nu fuseseră prea multe ocazii pe vremuri, el se grăbise odată cu o pungă roz de cadouri în mână, la începuturi, dar apoi farmecul dat de gesturile mici, de o frunză din parc sau de o foaie ruptă din agendă nu i-a trecut prin cap vreodată. Şi nici nu le-a apreciat pe cele care au venit în geanta ei galbenă, de Crăciun sau de o zi aiurea, a lui martie.

Şi totuşi, de dimineaţă văzuse mica magnolie din faţa facultăţii, bobocii ei grăsuţi băteau în mov, dar cum primise tocmai din alt buzunar sticluţa cu parfum franţuzesc, uitase. Pe mâna stângă a clădirii, arborele firav de lângă fereastra decanului îşi pierduse inocenţa sub soarele de martie, iar ziua, pragmatică, muşca din aripioara picantă faţă în faţă cu o altă realitate. Acum însă ştia să nu mai creadă. Învăţase reţeta- se trec bine prin mălai sau făină, se asezonează cu iuţeală şi se servesc rapid, fără prea multe explicaţii, cu garnitură de lacrimi sărate -atenţie, foarte picant.

Îl roagă să cumpere cinci titluri din autoarea ei preferată. Mai lipseau încă două ca să le aibă pe toate la marginea patului larg, unde mutase recent mica ei bibliotecă de suflet. Pe partea dinspre fereastră, o cutie de pantofi stă plină cu foi, iar mapele cu recenzii sunt acoperite cu cărţile Virginiei Woolf. Pe noptieră, cotoarele se lasă citite când deschide ochii, iar coperta roz a ”Jurnalui” îi aminteşte că şi ea a scris o carte şi că aceeaşi editură a ales aceeaşi culoare ca să îi dea contur propriei ei poveşti. Camera e plină de cărţi.

Probabil a zis ceva şi de tatuajul învechit dar păstrat destul de precis, căci nu mai ieşise la soare de câţiva ani. Dar nu putea, o, nu , nu putea crede că a avut curaj să îi ceară asta, să îl trimită la cumpărat de cărţi. Pentru ea asta ar fi însemnat o recunoaştere din partea lui a ceea ce devenise o reuşită, adică ce făcuse cu ce i se întâmplase; era o încercare de a-l primi în lumea ei de acum şi apoi de a-l alunga definitiv. Încă nu ieşise în grădină ca să ardă materialele după care scrisese primul roman, încă nu reuşise asta, uitase sau nu, dar din telefon ştersese numărul de telefon şi îşi trăise viaţa aşa cum se putuse. Punea sare în piureul de cartofi, dădea telefoane, scria, uneori îi apărea în vis. Niciodată nu vor mai cumpăra împreună brânză de la Matache. ...Şi el părea serios, îşi nota titlurile, cele pe care urma să le cumpere, deşi ea voia să i le dea pe cele pe care le avea, ca să i le cumpere el pe celelalte, să le caute el. În sfârşit, făcuse şi asta. Ce mai conta, nu era nimic de pierdut, avea deja imaginea ei ca o femeie ciudată, o arlechină pe care nu o iei acasă, ci te amuzi doar la spectacol, te simţi bine şi apoi o uiţi.

Apoi trecuseră câteva săptămâni şi, conform unui mod comun de gândire, ea şi-a spus că el s-a supărat, că...”să mă trimită la librărie, cum adică? să îi cumpăr cărţi, ce mai e şi cu scrisul ăsta, ce exaltare trecătoare, ce aiureală copilărească...” Doar era aproape jumătate de an de când lansase cartea şi el nu avusese curiozitatea să o caute, să întrebe de ea, să facă ceva. Cartea ei! Niciodată el nu surprindea, lăsa, cum s-ar zice, iepurele să se strice în frigider.

Uitase mai apoi, vorbise doar cu o prietenă, odată, despre asta şi închiseseră subiectul, da, a rămas la fel, nu îl interesezi, draga mea, nu l-ai atras niciodată cu adevărat (!?), nu ai fost în viaţa lui decât locul de sub chiuvetă unde ascundem cutia cu bomboane de ciocolată de la Londra.

Toată săptămâna umblase pe la bănci, fusese numai în partea cealaltă a realităţii, care o îneca în lighean, şi, ajunsă acasă, aşezase în vaza albă cele şapte lalele mov. Toată iarna râvnise la ele şi, în loc să cumpere câte trei, câte trei, obişnuia să-şi aducă acasă o dată un buchet de flori în fiecare sezon, să le fotografieze, să se entuziasmeze orgasmic, tăcut, în dormitorul cu perdele trase, în care scrie şi trece mai departe (îi vine în minte cum vorbise cu vânzătoarea de flori de la piaţa Matache,- erau împreună- când i-a zis că vine să cumpere pentru mama lui 11 crizanteme albe...ziua ei era cu două zile mai devreme, dar ei nu i-a luat flori niciodată).

Deci erau primele lalele de anul acesta, şi probabil şi ultimele. Poate să mai treacă vreodată pe la ”Iris”, în Bucureşti...dar cum se mutase în alt cartier, nici florăria mirifică la care fotografia vitrinele nu îi mai era accesibilă. Aşa că atunci când a sunat telefonul nu punea sare în bucate, ronţăia ciocolată amăruie în odaia de dormit, tândălind pe lângă lalele. Erau mov şi prelungi, ca amintirea buchetului din cartea ei...cozile lor, necontorsionate, nu aminteau mai deloc de S-ul oraşelor în care culoarea roz i-a apărut pentru prima dată, în zile cu 2 şi 3, sau iarna la fereastră, din ninsoare.

Şi zice că a căutat cărţile, că nu a găsit toate titlurile, că a trebuit să apeleze şi la altă editură, că s-ar fi străduit, că are pachetul cu cărţi.

Tocmai se gândise să scrie un mic eseu pe tema cum dezamăgesc bărbaţii vinerea, dar primind acest telefon a simţit, nu atunci, ci acum, o căldură în spatele ochilor, pe dinăuntru, ca atunci când îţi dai seama că nu ai faţă decât pentru ceilalţi, că nu îţi vezi faţa niciodată, că eşti doar o reflecţie în ochii celorlalţi, că închis în corpul tău, nu poţi fi adevărat decât dacă ieşi şi te arăţi celorlalţi. Ieşise deci câteva clipe în prag şi primise cărţi. Avea şi şapte lalele. Movul lor sidefat, sub panglica cu buline, nu mai părea pielea de pe picioarele păsărelelor moarte de frig. Pe la două sau trei, vinerea, bărbaţii mai fac, rareori, gesturi comandate. Bine şi aşa.

Să fi găsit astfel răspunsul la întrebarea ”Ce ne ajută să suportăm o existenţă insipidă?”. Să fie atât de simplu?

Când personajul feminin din ”Cei mai frumoşi ani”, o Barbara hotărâtă şi perseverent principială, spune că este a very good losser, el îi răspunde că şi el, blond, e la fel. Totuşi, ea are o practică mai îndelungată, fiindcă lui, frumos, deştept şi bogat, i-au mers toate uşor, au venit niiiiiice and easy. Aşa simte şi ea, c-a pierdut din nou, atunci în vinerea cu aripioarele picante, căci nu voia, nu mai voia,- el trebuia să iasă definitiv din viaţa ei, ca un anotimp care nu îşi mai înfloreşte magnoliile pentru nimeni. Şi că în tren îi va fi iar greu şi că da, arată banal, dar a lăsat o urmă în viaţa ei, aşa luzăr cum e ea în iubire.

Şi chiar dacă îşi pun sare când nu e nevoie, întârzie pierduţi între rafturile librăriilor din centrul oraşului, lângă parcul mare, şi par să înceapă o nouă etapă în carieră, unii bărbaţi îşi mai arată rozul inimii la prânz, câteva ore, într-o zi de vineri.

Viaţa începe vineri să citească?