Sever GULEA

Zbor deasupra cuibului de cuci, Ken Kesey,

Editura Polirom, 2008

Este cunoscut faptul că psihiatria are un trecut sumbru, o istorie destul de zbuciumată, presărată cu abuzuri, victime, mutilări, toate ascunse sub masca bunelor intenții ale practicienilor animați de ambiții vindecătoare. Dintre toate specialitățile medicale, chiar și astăzi psihiatria rămâne una dintre cele mai provocatoare și suspicionate practici, tocmai datorită tendinței ei de a se supune mai degrabă unor rigori conversațional - consensualiste (o serie de specialiști se întâlnesc periodic și decid de câte și de ce fel de criterii ai nevoie pentru a pune un diagnostic de tulburare psihică) decât pe elemente decelabile obiectiv cu ajutorul unor aparate, care să minimalizeze subiectivitatea evaluatorului. Tocmai datorită acestei naturi consensuale care o definește, prin care se stabilește ce este normal și ce e deviant, nu e de mirare că psihiatria și azilele de nebuni s-au dovedit, de-a lungul istoriei, mijloace tocmai potrivite, instrumente la îndemână pentru societățile cu caracter totalitar, căpătând chiar imaginea de simbol al represiunii și controlului social sau politic: locul în care normalul poate fi triat lejer, în funcție de interese contextuale, locul în care alternativa poate fi marginalizată, în care diferitul amenințător poate fi redus la un statut inofensiv și supravegheat în permanență. Poate de aceea cel mai cunoscut roman al lui Ken Kesey, unul dintre cei mai convingători și populari exponenți ai contraculturii americane din anii ’60, alege drept cadru de desfășurare a acțiunii tocmai un azil psihiatric, cea mai potrivită arenă în care autoritatea se poate înfrunta cu individualitatea subversivă.

Acțiunea romanului se petrece așadar într-un astfel de azil, un spațiu pervertit care capătă valențe simbolice ale unei uzine a uniformizării. Pacienții sunt etichetați facil și reduși la clasificări medicale seci, cel mai adesea irecuperabile: acuți (singurii care ar mai putea fi reparați), cronici, legume, pe care personalul caută să-i mențină mai degrabă la stadiul unei existențe larvare. Înghițind pastile misterioase în fiecare zi, participând la ședințe de terapie fără prea mare folos, jucând cărți, ștergând pe jos, pacienții din azil sunt supuși practic unui proces de infantilizare – așa cum reiese din construcția lui Kesey, azilul este locul în care miza tratamentelor nu pare a fi neapărat terapeutică, ci de dobândire a unor comportamente perfect previzibile și neproblematice – pacienții par să fie antrenați strict să învețe și să accepte a se supune necondiționat în fața autorităților medicale. Povestea este spusă din perspectiva unui american nativ internat în acest azil, Șefu Mătură, cum este poreclit de colegi, care își asumă calitatea de observator suprem, până aproape de final, mimând că ar fi surdo-mut. El este într-un fel comentatorul silențios, din umbră al confruntării dintre simbolul autorității spitalicești: Sora-Șefă Ratched și controversatul pacient Randle McMurphy, care va fi internat în acest azil. Cele două personaje sunt foarte bine construite și memorabil individualizate și sunt într-o opoziție și un echilibru perfect, până la un punct. Roșcovanul Randle, cu al său rânjet larg, cu un trecut aventuros, este un trăncănitor fermecător, ager, inventiv, de o fudulie aproape obraznică şi care caută să redea demnitatea pacienților terorizați în salon, să le amintească faptul că sunt ființe umane, înzestrate cu liber arbitru și cu capacitate de a trăi și alte emoții decât frica. La polul opus este Sora Ratched, figura înspăimântătoare, simbol al controlului absolut, cu obraz neted și calculat, pielea ca smalțul, căreia pacienții, doctorii și încuietorile i se supun din prima, cea care veghează din cușca ei de sticlă (pseudo)progresul pacienților. Romanul este practic povestea acestei înfruntări de tranșee dintre Randle și Sora Ratched, o înfruntare care va căpăta proporții de-a dreptul mitologice. Beligeranții aduc o mulțime de strategii în luptă: McMurphy folosește râsul, sfidarea, politețea, violența în combinații imprevizibile, provoacă dezordine și caută să destabilizeze atmosfera înghețată și sumisivitatea declarată a colegilor de salon, încercând să o decredibilizeze și să surpe autoritatea lui Ratched, în vreme ce malefica Soră-Șefă folosește metode subtile precum intimidarea, exploatarea sentimentului de vinovăție și a vulnerabilității emoționale a celor internați, dar și metode violente, precum electroșocurile sau lobotomia, pentru a triumfa. Strategia sorei șefe este de-a dreptul orwelliană: recurge la măsuri extreme rar și bine dozat, miza ei fiind încercarea de a-i convinge pe pacienți de justețea eforturilor sale. Zborul de deasupra cuibului de cuci, un zbor scurt și frânt până la urmă se va dovedi practic încercarea (cvasi)reușită a lui McMurphy de a evada inițiativelor depersonalizante ale supraveghetorilor din spital.

În ciuda faptului că a fost socotit o fabulă modernă, o poveste despre triumful libertății spirituale în fața mecanismelor represive, o reînscenare modernă a poveștii melvillene, romanul lui Kesey, ecranizat în anii ’70 de Milos Forman, pare însă suficient de nuanțat pentru a nu oferi temeiuri pentru verdicte facile: pacienții din azil se dovedesc a fi totuși nu doar captivi, ci mai degrabă dependenți de instituția în care sunt internați (deci nu sunt doar victime ale uniformizării, cu probleme inventate, ci par să aibă dezechilibre reale), în vreme ce însuși Randle McMurphy, dincolo de aura (anti)eroică pe care o îmbracă, lasă loc, prin acțiunile sale cu consecințe problematice, imaginii unui histrion iresponsabil. Tocmai aici stă subtilitatea și ineditul din romanul lui Kesey: el depășește clasica înfruntare între sanietate și nebunie, autoritate-individualitate și dezvăluie înfricoșătorul spectacol al ciocnirii între două forme de nebunie, aflate într-o luptă pentru putere, fără un deznodământ pe deplin eliberator.

Sever GULEA

Războiul Z – Max Brooks,

Editura Trei, 2013

Dintre multele scenarii în care romancierii sau producătorii de film au proiectat apocalipse care mai de care mai imaginative, pornind de la ciocnirea Pământului cu un asteroid, la explozia soarelui, la schimbarea globală a climei și până la deteriorarea nucleului planetei sau la invazia unor extratereștri ucigași, am preferat aproape de fiecare dată varianta cu… pandemiile fulgerătoare și decimante, în special în varianta bolilor care duceau în cele din urmă la transformarea populației în morți reanimați, adică în zombi. Scenariul acesta mi s-a părut cel mai interesant atâta timp cât, pe de o parte, în această variantă amenințarea apocaliptică nu este exterioară umanității și nici accidentală, ci este intim și necesar legată de structurile biologice și, pe de altă parte, pentru că rezultatul ei nu este în primul rând distrugerea, eradicarea vieții pe pământ, ci transformarea ei într-o altă formă universală, primitivă. Dintr-un anumit punct de vedere, poate că scenariul apocalipsei zombi este și cel mai optimist,  atâta timp cât permite supraviețuirea organismelor, ce e drept într-o formă profund degradată și pervertită (dar viața nu dispare, așa cum se întâmplă în cazul altor scenarii). Nu în ultimul rând, apocalipsa zombi provoacă la cel mai profund nivel ideea de umanitate și identitate personală, atâta timp cât zombi sunt, pe de o parte mașinării instinctuale, niște ucigași fără voință (și oricine poate deveni o asemenea mașinărie), în vreme ce oamenii neinfectați, ajunși în situații extreme, în ciuda faptului că sunt dotați cu rațiune, empatie, conștiință și toate acele trăsături care definesc umanul, dezvăluie la rândul lor o față întunecată și sinistră, sugerând adesea că, în situația unei apocalipse zombi cea mai mare lovitură dată populației rămâne pierderea încrederii în specia umană şi a capacităţilor ei de a funcționa ca un ansamblu coerent.

Cel mai cunoscut regizor al filmelor cu zombi, anume George A. Romero, a căutat să evoce acest paralelism între zombi ucigași, fără putere de alegere și oamenii în deplinătatea exercitării liberului arbitru (un paralelism adesea dezonorant pentru umanitate), prin urmărirea unui singur grup redus de supraviețuitori, într-un cotidian postapocaliptic. Romanul lui Max Brooks este mult mai ambițios din acest punct de vedere și reconstituie reacții de pe toate continentele, într-un univers SF, în care omenirea caută să își revină după înfruntarea copleșitoare cu nemorții dezlănțuiți.

Ceea ce te frapează încă de la începutul lecturii  este construcția romanului – nu există un fir narativ central și nici personaje principale bine individualizate – povestea lui Brooks are în fapt caracterul unui material brut gata să fie asamblat într-un documentar. Mai precis, cele peste 400 de pagini sunt o sumă de interviuri luate supraviețuitorilor infecției care readuce morții la viață, la ceva timp după încheierea Războiului Z (adică războiul cu zombi). Supraviețuitorii provin din toate colțurile globului și variază - de la medici, infanteriști şi până la afaceriști, ingineri etc. Mărturiile lor reconstruiesc originea războiului, impactul său la scară planetară și reacția umanităţii, la început haotică și neputincioasă, iar mai apoi organizată și adaptată. O infecție misterioasă apărută într-un sat chinez care pare să reanimeze morții ajunge să se răspândească, mai ales prin intermediul rețelelor de trafic de organe, pe mai multe continente. Dat fiind faptul că reanimarea, după contactul direct cu fluidele celui infectat are loc cu o oarecare latență, fenomenul nu este rapid observat de autorități. Când începe să devină o problemă este deja prea târziu. Populația se infectează exponențial, armatele de zombi cresc de la o zi la alta și se declanșează Marea Panică: exodurile masive interstatale generează scandaluri diplomatice și chiar declanșează câteva războaie (cazul Orientului Mijlociu), societățile se prăbușesc una câte una, apoi oamenii caută să evadeze pe mare, sub pământ sau în vârful munților, în comunități tot mai restrânse și mai decimate. Responsabilitatea pentru haosul instalat este greu de apreciat: agențiile de informații ale marilor puteri au fiecare câte o explicație, în vreme ce guvernanții caută să mascheze amploarea incidentelor din teama de a nu provoca o anarhie generală. Armatele supradotate și supratehnologizate nu au suficiente resurse pentru a se confrunta cu un adversar particular precum zombi. În ciuda faptului că sunt neînarmați și lenți, zombi sunt creaturi fără conducători, fără ierarhie, organizare sau comunicare, sunt unități autonome și automate, fără moral și necesități bio-fiziologice care nu pot fi descurajate nici psihologic și nici fizic. Proiectilele sofisticate, ghidajele laser, sateliții, blindajele speciale se dovedesc inofensive, pe termen lung în fața unor inamici ce se înmulțesc de la o zi la alta. În cele din urmă harta geopolitică a lumii se schimbă: SUA, Europa, Japonia și China decad rapid, în vreme ce Cuba devine centrul de rezistență suprem și noua putere mondială. Care sunt soluțiile pe termen lung și cum vor reuși oamenii să facă față pandemiei vă rămâne să descoperiți.

Romanul lui Brooks este interesant și pentru că subliniază, cu ironie, faptul că în lumea supratehnologizată și complexă în care trăim avantajele tehnicii și ale vitezei de transport, indicatori ai progresului, se pot dovedi, în anumite situații surse de maximă vulnerabilitate pentru anumite scenarii apocaliptice (așa cum este cel al zombilor). Pe de o parte, Războiul Z oferă o perspectivă sumbră asupra unui viitor posibil, evocând felul în care greșelile mai mult sau mai puțin mărunte, mai mult sau mai puțin premeditate, orgoliile unor conducători, strategiile rigide, interesele locale ale statelor aflate în competiție împiedică mobilizarea la timp și eficient a umanității într-o situație de criză majoră. Pe de altă parte, Max Brooks lasă loc speranței: în cele din urmă, sub presiunea amenințării globale, interesul speciei ajunge să primeze și să devină un obiectiv comun, urmărit sistematic, indiferent de continent… cu prețul unui număr poate prea mare de victime.

Sever GULEA

Și hipopotamii au fiert în bazinul lor – Jack Kerouac, William S Burroughs,

Editura Polirom, 2009

Fără să fiu un fan sau măcar un cunoscător al lucrărilor și biografiilor generației Beat, nu am rezistat tentației de a parcurge un volum inclus recent pe lista de reduceri definitive (cărți cu 10 lei) a Editurii Polirom. E vorba de o carte cu un titlu paralizant: Și hipopotamii au fiert în bazinul lor (un titlu preluat de altfel dintr-o știre de radio despre un incendiu la o grădină zoologică), scrisă la patru mâini, de doi mari scriitori care au modelat o generație (William S. Burroughs și Jack Kerouac), nepublicată timp de aproape jumătate de secol, anunțată de editor drept o poveste polițistă aparte, inspirată dintr-un caz real. Cu excepția acestei ultime trăsături (în fond, multe din romanele lui Kerouac sau Burroughs sunt de fapt prelungiri sau oglindiri fictive ale propriilor biografii), recunosc că această combinație oarecum senzaționalistă de tăieturi informaționale inedite despre roman mi-au stârnit curiozitatea.

Fiind un produs al generației Beat, desigur că și în acest roman tabuurile sunt atacate frontal, fără probleme. Însă nu doar tabuurile legate de orientarea sexuală sau consumul de droguri cad victime scriitorilor americani, ci și convențiile literare. În ciuda faptului că avem de a face cu o pretinsă și anunțată poveste polițistă, proiectată în perioada de glorie a detectivilor hard-boiled (mijlocul anilor ’40), construcția romanului răstoarnă aranjamentele tipice ale acestei specii literare. În loc să debuteze cu o crimă care să ridice suspiciuni, să declanșeze o anchetă plină de suspans și să provoace cititorul cu aflarea și prinderea criminalului, romanul lui Burroughs și Kerouac așază crima la final, dezvăluind explicit autorul ei, urmărind mai degrabă evenimentele care s-au petrecut înaintea acestei tragedii. Iar asta se întâmplă probabil pentru ca omorul sau ancheta polițistă nu sunt pârghiile narative care împing povestea celor doi scriitori, ci mai degrabă elemente care vin să completeze decorul și atmosfera evocate: America din preajma finalului celui de-al Doilea Război Mondial și tinerii ei intelectuali rebeli. Romanul este scris din perspectivele alternante ale celor două personaje principale (în spatele cărora se află William Burroughs, respectiv Jack Kerouac). Mike Ryko este un finlandez roșcat de 19 ani, cu ambiții scriitoricești, care visează să ajungă la Paris, în Cartierul Latin (ecourile epocii lui Hemingway se fac încă simțite, așadar). Pentru a-și îndeplini dorința de evadare, Mike plănuiește să plece cu un cunoscut, Philip, pe un vapor care se îndreaptă spre Europa, asumând slujbe de marinari. Pe de altă parte, celălalt povestitor, Will Dennison, prieten cu Mike, pare un tip mai încet, mai morocănos, genul de cowboy discret (așa cum îl vede chiar Mike) care lucrează din când în când și ca detectiv (deși slujba sa pare să constea mai degrabă în a face o serie de comisioane pentru șeful său). Ryko și Dennison sunt parte dintr-un grup de tineri libertini și emancipați, cărora nimic nu le este străin: hălăduind prin oraș de dimineața până seara, zăbovind prin baruri sau prin apartamente (acolo unde ușile trântite îți dau senzația că te-ai afla în Bordelul Iadului) gașca lui Mike și Will amestecă marijuana, morfina, whiskyul la orice oră, cu petrecerile, dar și cu discuțiile aprinse pe teme precum creația, irosirea, căsătoriile interrasiale sau societatea perfectă. Simpatiile heterosexuale, dar și cele homosexuale își găsesc locul fără probleme în viața acestor tineri, în fapt una din aceste povești de amor cu năbădăi, între doi dintre băieți, Philip și Al, vor accelera pregătirile de plecare ale lui Mike și va stârni curiozitatea lui Will . În atmosfera aceasta excentrică, generoasă și boemă, unde nu numai că totul e posibil, dar totul pare să fi fost făcut deja se simte totuși un aer de epuizare, o senzație de plictiseală discretă, fără leac. Cumva, gașca lui Mike și Will, prin stilul de viață împrăștiat și repetitiv dă impresia de omorâre a timpului decât de celebrare a vieții boeme. Așadar, crima imprevizibilă de la finalul romanului nu vine să provoace un șoc, să dea peste cap o ordine preexistentă, ci se integrează relativ banal, ca o experiență printre altele, în lumea lui Ryko și Dennison. Poate tocmai de aceea senzația finală pe care o ai, la finalul romanului, este că protagoniștii lui Burroughs și Kerouac sunt niște îmbătrâniți prematur: personaje îndrăznețe și deschise, dar cu sensibilități estetice și morale atât de tocite, încât nimic nu pare să le mai poată marca profund existența, personaje care alunecă, fără lamentări, într-o dulce-amară derivă existențială care îi eliberează și îi încarcerează în același timp.

Sever GULEA

Proiectul Rosie – Graeme Simsion,

Editura Polirom, 2013

Poate că nu e de mirare faptul că oamenii folosesc termeni precum iubire ca în filme sau iubire ca în povești pentru a descrie perfecțiunea unei relații între doi îndrăgostiți. Astfel de iubiri proiectează întotdeauna dimensiunea admirabilă a amorului, bazată pe compatibilități profunde între parteneri, capabilă să susțină fericirea protagoniștilor pe o perioadă nedeterminată. Lui Făt Frumos nu îi este greu să își dea seama că Ileana Cosânzeana este jumătatea sa, iar Ileana Cosânzeana nu are cum să nu se îndrăgostească de cel care o salvează și luptă pentru ea. Ideea diferențelor de personalitate, a tentației alegerii unui terț, a problemelor domestice de comunicare, a greutății angajamentului asumat pentru doi sunt străine iubirilor din basme și sunt,  desigur, dimensiuni care țin de imperfecțiunea relațiilor reale, dincolo de planurile fictive. Însă tocmai pentru că trăim în lumea paradoxurilor bruckneriene, în care visul monogam al relației perfecte e dezechilibrat mereu de nevoia și cultul libertății individuale, se ridică următoarea provocare: în ce măsură putem să eliminăm incertitudinea din spațiul socio-relațional și să găsim o metodă de a identifica partenerul ideal pentru noi, astfel încât să împăcăm și capra și varza: să trăim povestea de dragoste intensă și profundă dorită, fără să mai fim tentați să căutăm o altă partidă pe care o estimăm a fi mai reușită. Sigur, s-ar putea remarca rapid că provocarea este una falsă, atâta timp cât relațiile interumane nu pot fi supuse rigorilor științifice de eliminare a incertitudinii și să ne împăcăm cu următoarea idee: indiferent de persoana pe care o vom avea alături de noi, vom fi nevoiți să negociem și să rafinăm arta compromisurilor.

Pe de altă parte, protagonistul lui Graeme Simsion pare să fie de altă părere. Don Tillman, personajul romanului Proiectul Rosie este un genetician convins de fertilitatea mijloacelor științifice pentru aflarea unui partener de viață compatibil. Profesor de facultate, cu un venit peste medie, ajuns la vârsta de aproape 40 de ani, Don își trăiește viața după o planificare cât se poate de riguroasă, după standarde științifice, în care niciun minut nu este lăsat la voia întâmplării, al pulsiunilor de moment. În ciuda vocilor cârcotașe care spun că e depresiv, pentru că nu are parte de viață socială și de sex (dar Don este pur și simplu incompatibil cu mulți dintre semenii săi), că e maniac (doar pentru că are o putere atât de mare de concentrare?), că suferă de tulburări obsesiv compulsive (doar pentru că e atât de preocupat de organizare?) și că nu poate trăi emoții și e lipsit de empatie (doar pentru că mintea lui funcționează altfel?), Don realizează oportunitatea găsirii unui partener de viață. Însă protagonistul lui Simsion nu are timp de pierdut în paradigma întâlnirilor tradiționale, în care probabilitatea foarte redusă de a întâlni pe cineva potrivit nu justifică eforturile și timpul pierdut, de aceea el apelează la cea mai de încredere abordare pe care o cunoaște: metodologia științifică. Astfel, Don proiectează un chestionar care să îl salveze de la riscul unei a doua întâlniri inutile cu o parteneră nepotrivită, un chestionar care să deceleze la timp posibilele incompatibilități (iar Don nu negociază sub nicio formă un index de masă corporală anormal, superstițiile sau fumatul). Din păcate pentru Don, tocmai o asemenea catastrofă a nepotrivirii,  Rosie, o barmaniță vegetariană, dezorganizată, cu incertitudini parentale îl va aborda pe respectabilul genetician și îi va stârni interesul – la început dacă nu un interes romantic, măcar unul profesional, atâta timp cât Tillman va fi antrenat în aflarea identității tatălui biologic al lui Rosie. De la proiectul Soția, Don va trece la Proiectul Tata: o anchetă ADN asupra unei promoții întregi de medici, împrăștiată prin toată lumea. Este vorba de o provocare care va pune în valoare creativitatea și imaginația lui Don în a găsi suficiente pretexte – de la prepararea cocktailurilor în cadrul unei petreceri și până la redactarea unui proiect științific fictiv,  pentru a recolta probe de la candidații neștiutori. Alături de enigma tatălui, Don se va confrunta cu rezolvarea propriei sale raportări la Rosie: este posibil ca, în ciuda verdictelor științifice,  Tillman să resimtă un interes amoros pentru femeia care este atât de nepotrivită pentru el? Dar cum poate iubi un om de știință dizolvat în sferele pragmatice și raționale, un om aparent golit de orice sensibilitate? Vă rămâne să descoperiți, în această comedie romantică nelipsită de subtilităţi.

Romanul lui Graeme Simsion reține un comic aparte, dincolo de situațiile amuzante prin care trece Don, datorită faptului că întreaga poveste este relatată din perspectiva geneticianului, într-o manieră pe deplin detașată și adesea nedumerită în raport cu obiceiurile haotice ale semenilor săi. Punctul forte al acestei perspective este acela că dezvăluie faptul că Don nu se simte vreun moment deficient și inadaptat: el își recunoaște legitimitatea pretențiilor și a alterității stilului său de viață, fără să își perceapă abordările drept problematice. Cu sensibilitate și umor, fără să apeleze la rezolvări și simplificări facile, Graeme Simsion dezvăluie provocările existențiale și relaționale ale celor aproape lipsiți de resurse emoționale. Cumva, chiar și pentru acești extratereștri de gheață care sunt nevoiți să își trăiască experiența relațiilor interumane altfel decât ceilalți, dragostea ajunge să încurce și să le descurce accesul la fericire, chiar dacă nu în cele mai convenționale forme.