My3
Mihai Bădică
Niciun vis neîmplinit
E două și un sfert dimineața. În fix jumătate de oră, cineva va suna la ușă și va fugi pe scări.
Bătrâna se dezvelește de pilota albă și ușoară, se ridică în capul oaselor și își dă picioarele jos, întârziind cu tălpile goale pe covorul persan. Stă așa pe marginea canapelei extensibile care ocupă aproape jumătate din garsoniera în care locuiește de mai bine de 20 de ani. În fiecare noapte, îl așteaptă ca pe un amant misterios să sune la ușă și să fugă pe scări, gândindu-se la visul pe care îl spulberă clinchetul soneriei. Două siluete vag conturate într-o ceață lăptoasă și grea, una întinsă într-un pat, cealaltă ireal de înaltă, așteptând în picioare, ca și cum ar ști că nu mai e mult de așteptat. Nimic nu se mișcă, doar ceața lăptoasă și grea tremură formele, abstractizând într-atât imaginea, încât bătrâna, deși știe că este vorba despre două siluete umane, se gândește că la fel de bine ar putea fi meduze. Dar asta nu este decât o veche obsesie pentru aceste făpturi gelatinoase care conțin 95% apă şi 5 % ceva care le face să înoate, să vâneze, să se apere, să trăiască, să se iubească. Da, meduzele se iubesc. Nu vă mirați. Oamenii știu despre ele că sunt cele mai veninoase creaturi și că dacă te ating cu tentaculele bucale ai nevoie de asistență medicală de urgență. Bătrâna, în schimb, avusese alte experiențe cu straniile creaturi marine. Ea știa că meduzele se iubesc la fel ca și oamenii, translucid și empatic, gelatinos și delicat, pentru că în tinerețile ei, pe vremea rezidențiatului, la Constanța, când el încă trăia, avuseseră un acvariu cu meduze. Aproape un an, au studiat o pereche de Aurelia Aurita, doua meduze-lună. Le observau mai ales noaptea, la lumina neonului albastru, pentru că noaptea meduzele devin mult mai active. Așa au aflat că sentimentul de siguranță pe care oamenii îl câștigă odată cu răsăritul la meduze apare la apus.
În noaptea asta, bătrâna se simte odihnită și nu are niciun chef să adoarmă la loc. Oricum, nu poate continua visul. Nu a reușit asta niciodată. Dacă va rămâne în pat, o va ataca nostalgia meduzelor, așa că se va ridica și va încerca să deschidă nenorocitul de sertar în care ține toate actele ei, diplomele, cupoanele de pensie, fotografiile de familie, dar și un dosar cu garanții, câte mai sunt valabile, ale electrocasnicelor din casă. Frigiderul murise. De la inundație, mai mult ca sigur, dar ea nu putea să constate asta de una singură. Nu avea certificarea necesară, ea nu este decât un simplu medic de familie ieșit la pensie. În asemenea situații, este nevoie de un specialist, poate nu chiar de un frigotehnist, dar măcar de un electrician, pe care nu avea cum să-l cheme dacă nu recupera garanția.
E îmbrăcată într-o pijama albastră și largă, foarte comodă. Comoditatea este cel mai frumos cadou pe care îl primești odată cu pensionarea și pe care ai face bine să îl cultivi, gândise de atâtea ori bătrâna și chiar o mărturisise colegelor ei de generație pe la tot felul de sindrofii sibarite la care participă persoanele de vârsta a treia în țara noastră.
Vecinul de deasupra o inundase cât fusese plecată la Iași. Cinci zile, timp suficient pentru ca umezeala să-i distrugă nu doar pereții garsonierei, frigiderul, ci și mobila, care se umflase toată. Sertarul cu acte nu mai putea fi deschis, iar rafturile pe care erau aranjate cu grijă amintirile ei, cărți, fotografii dragi și tot felul de bibelouri și mileuri se curbaseră vizibil. Dintotdeauna fusese o persoană pragmatică, poate și din cauza meseriei pe care a avut-o, dar și a vremurilor în care trăise și în care colegii și prietenii ei idealiști nu supraviețuiseră. Până va strânge ea banii necesari pentru achiziționarea unei biblioteci noi, va încerca să deschidă sertarul și să recupereze garanția frigiderului.
Deși putea să nu aprindă lumina, claritatea nopții de afară cucerise cămăruța ei, menajând petele de igrasie de pe pereți și emotivitatea care te definește la bătrânețe, apăsă din reflex pe întrerupător și aprinse lumina, porni aparatul de radio și nocturnele lui Chopin ocupară locul eliberat de noaptea înstelată de afară, reușind să sugereze mult mai bine ideea că oamenii îmbătrânesc la fel peste tot pe glob, indiferent de nivelul de trai sau de speranța medie de viață, iar bătrânețea miroase a neputință, a igrasie și a pereți pătați, a singurătate și a naftalină ascunsă printre haine de blană demodate pe care nimeni nu le va mai purta niciodată. Bătrânețea are și un alt miros, cel al corpului obosit, al stătutului, al locului tocmai bun de murit. Mințile noastre recunosc acest miros imediat și îl reprimă, de asemenea imediat, pentru că deși este unul cunoscut, rațional îl asimilăm necunoscutului. Ei bine, oricât m-aș feri să exagerez, nu mă pot abține s-o spun: bătrânii sunt ca samuraii, își plănuiesc cel mai scurt drum spre o moarte violentă și sângeroasă. Poate și din cauză că nu prea mai au timp de pierdut, își plănuiesc, dar nu își dau seama că fac asta, trăind întrutotul în spiritul cărții ascunse printre frunze, Hagakure, o moarte sigură și îndestulată, așa cum se gândesc că nu a fost viața lor. Pentru noi, ăștia mai tineri, e destul de evident că finalul va fi unul sângeros. În povestea noastră, chiar și pijamaua albastră a bătrânei aduce bine cu kimonourile samurailor, largi și comode, asta și pentru că bătrâna își alege hainele cu atenție, mai ales pijamalele, ca și cum să meargă la culcare reprezintă pentru ea o festivitate aparte. În fiecare dimineață își spune cu voce tare, privindu-se în oglinda din baie: Vrei să arăți bine în prima zi din restul vieții! Ziua asta poate fi și ultima, dar nu contează. Cel mai important este să arăți bine. Hai, fă-te frumoasă și lasă-i pe toți ceilalți să te vadă așa cum ești tu în realitate! La partea asta, râde în hohote, mărturisesc că și eu am fost copleșit de un puternic atac de ilaritate, dar acum, când recitesc rândurile astea, îmi dau seama cât de preocupați suntem să arătăm bine în cele mai nepotrivite momente din viață, la nașterea copiilor noștri, la înmormântări, la interviuri de angajare, ca și cum asta ne-ar defini sau nu am avea altceva de oferit celorlalți decât propria frumusețe.
Bătrâna în chimonou albastru știe că tonusul psihic și dorința de a trăi merg mână-n mână și sunt decisive la vârsta a treia, așa că își administrează singură, pentru că este singură, tot felul de discursuri motivaționale, în plus, își alege cu atenție culorile pe care le poartă în fiecare zi, ținând cont că portocaliul înseamnă creativitate, roșu - atenție, albastru - calm, galben - încrezător, turcoaz - fascinant, roz - dragoste și negru… în sfârșit. A ales albastru pentru ziua asta, deoarece inundația, pe care a găsit-o când s-a întors de la Iași, a atacat frontal optimismul ei, zdruncinând, oricât ar fi negat ea, structurile cele mai profunde ale mersului înainte, ale încercărilor de a urma pașii altora pe drumuri deja bătute, voința ei de a vedea viitorul împlinindu-se și de a întări ideea pe care o avea din filmele lui Tarantino că nu există destine mari sau mici, toată lumea moare spectaculos de frumos. Ei bine, pentru toate astea avea nevoie de calm, foarte mult calm.
Se așeză în fund lângă bibliotecă și înainte de a se apuca de treabă se gândi că ceața asta lăptoasă din vis e, fără doar și poate, un simbol, altfel ar fi mult mai plauzibil ca în loc de ceață să fie un abur, ca și cum în apropiere o oală imensă ar da în clocot, ridicând ritmic capacul și eliberând presiunea și într-o secundă, odată cu șuieratul aburului, meduza din pat se ridică, o ia de mână pe meduza care așteaptă înaltă și dispar împreună. Cu certitudine, se potrivește mai bine un abur gros decât o ceață lăptoasă. Deîndată ce îi va da de cap afurisitului de sertar, își va face un ceai și îl va întreba pe google ce se întâmplă când visezi abur, meduze fantomatice, așteptare.
Apucă mânerul sertarului și trase încetișor. Sertarul nici nu se clinti. Părea sigilat. Mai încercă o dată. Niciun rezultat. Se ridică sprinten, surprinzător pentru vârsta ei și se întoarse cu un cuțit mare de bucătărie. Îl băgă în partea de sus a sertarului. Cu o mână apăsă pe lama lată a cuțitului, cu cealaltă trase timid de mânerul sertarului, încercând să nu producă mari pagube. Nimic. Niciun rezultat. Se opri și se uită lung la corpul de bibliotecă 2 pe 2, format dintr-o etajeră reglabilă, din lemn masiv, susținută pe butoni speciali și dintr-un corp de bază, mai adânc și segmentat în două sertare și o policioară îngustă, completată cu o ușă de sticlă, în spatele căreia adăpostise cel mai bun set de ceșcuțe de cafea și câteva bibelouri mai de preț, un pescar și o balerină. Lângă ele, pe un mileu lucrat chiar de ea, cu modele maramureșene, lucru ciudat, pentru că ea vine din Basarabia, pensia de transfug e dovada clară a trecutului ei, a așezat perechea lui de ochelari, cu rame rotunde aurite, singurul lucru pe care l-a păstrat și care o face să-și amintească de el, calm și zâmbitor, cu o privire inteligentă și demnă. Lemnul vechi, deși lăcuit, s-a umflat bine de la umezeală. Bătrâna oftează scurt și trage brusc de mânerul sertarului. Fotografia preferată în care fiul ei stă cocoțat în cârca unui urs împăiat cade de pe raft. O ia fără să se uite la ea, se ridică și o poziționează cu precizie înapoi pe raft.
Rămasă în picioare, execută cu lentoarea vârstei câteva exerciții de stretching, adică se întinde din tot corpul, își lăsă capul pe spate, închide ochii, ridică mâinile și își crăcănează picioarele. Își rotește mâinile cu blândețe și își lasă talia să trosnească binevoitor. Își încordează degetele de la picioare. În punctul ăsta, dacă ar fi avut o sabie în mână ai pune pariu că e un samurai îmbrăcat într-un chimonou albastru.
Relaxează-te! bătrâna vorbește singură cu voce tare. Simți forța? Perfect! Lasă să intre în tine toată încrederea și optimismul de care ai nevoie pentru a deschide sertarul ăsta blestemat!
Finalizează exercițiile cu un chi, adică un îndemn de vigoare în limba chineză. A reușit să pună sângele în mișcare. Zâmbește. Înainte de a relua încercările de a deschide sertarul, își va face un ceai de tei. Intră în bucătărioara ordonată perfect, în ciuda spațiului foarte mic. Bagă fierbătorul în priză și se reașează în fața sertarului. Are capul ușor plecat și ochii închiși, pare că zâmbește, dar de fapt este foarte concentrată. Cu mișcări calculate și sigure prinde mânerul sertarului. Întârzie o secundă. Smucește exploziv cu toată forța pe care a câștigat-o prin autosugestie. Ceasul chinezesc cu cifre mari și fosforescente pe care le poate vedea și în cea mai întunecată noapte se clatină, dar nu cade. Mai încearcă o dată să lărgească spațiul dintre sertar și corpul bibliotecii cu lama lată a cuțitului de bucătărie. Trage cu putere. Nimic. Pune un picior la baza bibliotecii și mai forțează o dată. Sertarul pare pietrificat. Poate e un sertar fals, care nu se deschide, care e pus acolo doar din motive estetice. Uite cu ce se ocupă ea la ora asta, gândește amuzată. Dacă nu ar fi plecat la Milica, verișoara ei de Iași, singura rudă care-i mai rămăsese în viață, chestia asta nu s-ar fi întâmplat.
Nu te lăsa pradă deznădejdii! Bătrâna vorbește singură cu voce tare. Rămâi optimistă și hotărâtă!
Se concentrează ca timpul de expirație să fie dublu decât cel al inspirației.
Scoate zgomotos aerul printre dinți cât numără în gând până la zece.
Apucă strâns mânerul sertarului, puțin talc ar fi ajutat-o să nu-i alunece mâna pe mâner. Proptește ambele picioare la baza bibliotecii, își umflă pieptul și își ține respirația. Își concentrează toată atenția și odată cu ea toată forța corpului ei îmbătrânit, dar bine întreținut, pe mânerul sertarului. Cu picioarele proptite la baza dulapului, îndoită din mijloc, trage cu toată puterea pe care a câștigat-o prin autosugestie și însoțește explozia de forță cu un chiot profund din tot corpul.
Primul cade ceasul chinezesc cu cifre mari și fosforescente. O lovește în frunte. În secunda imediat următoare, raftul din lemn masiv alunecă cu greutate de pe suport și urmează traiectoria ceasului, lovind-o cu putere în moalele capului. Biblioteca se prăbușește cu totul. De-a valma, toate amintirile ei, mileuri, cărți, bibelouri, setul de ceșcuțe de cafea se prăbușesc și o îngroapă cu totul. Garsoniera arată ca după cutremur.
Se aude soneria. Apoi, pașii în fugă pe scări. E 2.45, gândește bătrâna în chimonou albastru, îngropată sub mormanul de amintiri și în mintea ei, ca într-un sertar care nu se va mai deschide vreodată, o meduză înaltă, ireal de înaltă se desprinde din ceață grea și lăptoasă și o prinde încetișor de mână.
Iulian Sîrbu
Scurtisime
Însoţitor în noapte
Maria tocmai ieşise de la prietena ei Elena, cu care petrecuse câteva ceasuri foarte plăcute. Nici nu observase că se făcuse aşa de târziu. Îşi făcu curaj şi porni spre casă. Se gândi să scurteze prin cimitir, pe acolo drumul spre casă era mult mai scurt.
Ajunse la poarta cimitirului şi o cuprinse frica. Nu avea curaj să intre acolo la ora aceea târzie.
- Aţi păţit ceva? o întrebă un domn care parcă apăruse din pământ.
Maria îl studie cu atenţie şi ajunse la concluzia că e de încredere.
- Mă grăbesc spre casă şi mă gândeam să merg prin cimitir, dar mi s-a făcut frică să merg aşa singură.
- Dacă doriţi, vă pot însoţi eu în traversarea cimitirului. Întâmplător am acelaşi drum.
Maria acceptă ajutorul, după ce îl mai privi o dată cu atenţie. Domnul respectiv, Gică, cum se prezentă el Mariei, se dovedi un companion plin de farmec. Îi spuse însoţitoarei o grămadă de bancuri, astfel încât aceasta uită de orice teamă.
- Sunteţi deosebit de comic, domnule Gică, îi spuse Maria zâmbind.
- Ei, să vedeţi ce simpatic eram când eram viu.
Întâlnire
Mergeam pe bulevard, cu gândul la treburile zilnice, când m-am întâlnit cu John.
- Hei, ce faci? l-am abordat eu. Nu te-am mai văzut de un secol!
- Ei, cred că au trecut chiar două secole de când n-am mai dat pe aici!
- E posibil! Arăţi de parcă ai fi picat din cer. Pe unde ai umblat?
- Am străbătut vreo două galaxii, aşa că e normal să fiu un pic picat din cer.
- Daaaa… te cred! am exclamat eu, râzând de gluma lui John.
Râsul mi-a îngheţat pe buze când acesta şi-a deşurubat capul, l-a pus sub braţ şi a dispărut într-un nor de praf… stelar.
Un oltean şi-un ardelean
Mergeam pe bulevardul principal din oraş, singurul, de fapt, şi am văzut un om ce trăgea după el un cărucior cu mere. Din când în când striga: „Mere, uite ce mere”. M-am apropiat să văd fructele mai de aproape. Erau într-adevăr frumoase. Omul nostru, oltean după vorbă, îşi continuă marşul strigând cât putea el de tare, ca să atragă atenţia potenţialilor clienţi. Un cetăţean, neturmentat şi care părea a fi ardelean, se apropie şi îi strigă olteanului: „Normal că mere dacă-l tragi”.
Urmărire
Mă întorceam de la o petrecere şi mergeam grăbit către casă. La un moment dat mi-am dat seama că sunt urmărit. Am lungit pasul, ca să scap de urmăritor, dar acesta se ţinea scai de mine. Ba mai mult, se apropia tot mai tare, cu toate că eu aproape alergam. Îi simţeam răsuflarea în ceafă.
Exasperat, m-am oprit brusc şi m-am întors ca să-l înfrunt. Am rămas siderat când am constatat că urmăritorul eram chiar eu.
Uşor cu gunoiul pe scări!
Ionel era însurat cu Elena, dar avea şi o amantă, Cristina, care locuia în apropiere. De obicei, când vroia să se vadă cu Cristina, îi spunea soţiei că pleacă în delegaţie. Serviciul său presupunea multe deplasări, aşa că nu bătea la ochi o delegaţie în plus.
De fapt, Ionel îşi lua bagajul şi se muta în apartamentul Cristinei, la o aruncătură de băţ de blocul său. Avea grijă să plece foarte devreme, astfel încât să nu fie văzut intrând la amantă de către vecini. „Delegaţia” dura două zile, timp în care Ionel se relaxa în compania „soţiei” numărul doi. Nu prea ieşea pe afară când se afla în vizită la aceasta, ca să nu-l vadă cineva.
Într-o seară constată că trebuia dus gunoiul.
- Îl duc eu dimineaţă când plec la serviciu, zise Cristina.
- Lasă, dragă, că îl duc eu acum. E miezul nopţii, n-are cine să mă vadă.
Ionel luă găleata şi coborî îmbrăcat în pijama. Vărsă gunoiul şi porni gânditor înapoi spre casă.
- Ce faci, Nelule? Ce-i cu tine în halul ăsta? auzi el şi atunci îşi dădu seama că, din obişnuinţă, intrase în apartamentul său în loc să se întoarcă la Cristina, spre mirarea şi surpriza soţiei.
Ce a urmat, vă închipuiţi voi.
Alexandru Marcel
FERESTRE ÎN CANNAREGIO
pentru D.
O mînă subţire atinge fruntea de ceară
şi dintre aşternuturi umede se înalţă, învolburate,
nesăbuitele imnuri ale febrei.
Ochii verzi ai spălătoresei udă petuniile.
Cînd muzica ce răzbate din întîmplările zilei se stinge,
o tăcere sălbatică îi găseşte inima.
Un adolescent îşi scrie pe zidul de piatră numele,
apoi adoarme cu o carte obscenă sub pernă:
dureri funebre însufleţind marşul nopţilor.
Pe marginea patului răvăşit, chipul poştaşului
urmăreşte literele otrăvite; o flacără neagră ţîşneşte din apa
înverşunatei sale singurătăţi.
Vulturi de oţel cercetează atent vinile.
În aceste odăi cu ferestre înalte, unde nu te aşteaptă nimeni,
se plămădesc neîncetat miile de cuvinte
care vor străbate, ocolindu-te, trupul oraşului
şi vor alcătui lunga litanie a unor alte vieţi.
Glasurile din spatele obloanelor coborîte
nu-ţi vor înşira în nici o seară faptele,
numele tău nu va fi nicicînd pomenit.
Şi totuşi, atunci cînd vei colinda, vara, furios parcurile
şi tot ceea ce ura ta va atinge se va transforma în aur,
sau cînd ispita odihnei îţi va îmblînzi obiceiurile
şi-ţi vei dori să mîngîi creştetul copiilor,
vei şti că toate aceste cuvinte te-au însoţit mereu, pretutindeni,
ca nişte animale docile şi tăcute,
care nu ţi-au fost niciodată prietene.
PENTRU M.
La capătul atîtor ani, o duminică fără ieşire.
Nerodnică veghe,
cînd coarda arcului uită să mai zbîrnîie,
iar trupul strigă împotriva numelui ce i s-a dat.
Ce cuvinte solemne vei pronunţa la răscruce,
lîngă arborele scobit, ferit din calea lupilor,
la despărţirea de însoţitorii şovăielnici?
În ce limbă va fi rostit salutul final,
ce nouă singurătate îţi va închide drumurile
şi-ţi va pecetlui memoria?
Nu vei mai aştepta de astă dată nimic,
te vei deprinde iarăşi cu zgomotul zilelor,
îţi vei îngropa chipul în piatră.
Frica va rămîne la porţile oraşului,
istovind zelul convertiţilor.
PEISAJ DE IARNĂ
Timp murdar, cu mască de zăpadă,
străjuit de privirea fără ochi a zidurilor:
în încăperi umede
o rasă vinovată îşi plăsmuieşte idolul iertător,
pedeapsa cumplită.
Îndepărtată va răsuna chemarea părinţilor,
străină va fi atingerea
prietenului aşteptat.
O armonie aspră va biciui văzduhul,
un cuvînt de argint
va îngheţa copacii înşiraţi pe marginea drumului
şi va însemna frunţile celor întorşi cu faţa către casă.
Cu mîini tremurătoare,
numărăm, deocamdată, aurul fals al zilelor.
Carmen Gheorghe
Cărţi, filme, cititori
Lucrurile pot fi definitive cu atât de mult timp înainte să ne dăm seama…
Spunem “Adio, doamna mea frumoasă” sau “domnul meu drag” cu atâta uşurinţă încât, atunci când ridici piciorul, ca să îl aşezi, cu grijă şi determinare, pe teancul de cărţi, ai spus totul. Rânduri, cuvinte şi file subţiri care nu trădează, nu uită şi nu te întrebă nimic din ce nu ai vrea să auzi. Citim şi trăim. Suntem cititori şi trăitori, singuri, printre cărţile din biblioteca vieţii. Între rai - ca locul cărţilor - şi celula femeii din Cititorul nu e nici o delimitare, suntem Doamna cu căţelul sau Ahil-Peleianul, când porneşte pe mare. Din partea dreaptă a creierului lui se preling vorbele despre cum o să muncească ea la croitorie, cum va trăi afară, în lumea modernă şi cum va citi… Într-o carte închisă nu mai găseşti culoarea, simţirea, nebunia pe care odată, cu inima larg cordială - vorba poetului dispărut de curând[1] - ai avut-o. Nici dăruirea definitivă a iubirii nu este acolo. Unii nu iartă nicicând, bărbaţii deschid doar partea dreaptă a vieţii lor, în care teama, numită raţiune, a invadat capul, ochii verzi şi mâinile fine… de nouă ori?
Ne facem cu prea mare uşurinţă loc în vieţile noastre, dar câtă nefericire goleşte sticlele din barul sufrageriei, după. Mergem între aceleaşi trasee predestinate.
Mi se întâmplă destinic - ce cuvânt!- să ne cadă în mâini cartea şi apoi, fatal şi irevocabil, să ne iasă în cale realizarea vizuală, transpunerea filmată, niciodată sau, extrem de rar, la fel de puternică...
Scena care oferă, după ce iar şi iar, pe bucăţele sau cap coadă, încerci să înţelegi, este întâlnirea din cantină. După douăzeci de ani sau după trei luni, timpul nu stinge, ‘love lives forever’, vorba lui Michel. Mâna ei întinsă, mâna lui răspunzând, întrebările ei, din partea stângă a creierului, vorbele lui, exclusiv din dreapta raţiunii, nu se mai întâlnesc nicicând. “Te-ai căsătorit?” “Da, n-a mers. Am o fată, nu o văd destul de dês”. Scenariul este real, i se poate întâmpla azi, mâine, mereu. Nu gândim la fel, de fapt, nu simţim la fel, unii nu pot să fie decât zgârciţi cu viaţa lor, cu trăirile, cu conturile din băncile depozitare. Dacă unii oameni nu pot, nu mai pot, nu vor, nu ştiu - verbele de acţiune sunt infinite! - să pună pe masă decât extrase, degeaba învăţăm să citim sau deschidem conturi curente. Mâna liberă, lăsată destinului îi ţine după umeri pe cei curajoşi, care deschid uşile sentimentelor, trăirilor şi camerelor de lectură până la capăt.
Teancurile de cărţi copertate se aşează câte patru, piciorul cu pantofi bătrâneşti se ridică uşor El vine la închisoare, uscat pe dinăuntru, cărând stupidul buchet în celofan, ea moare. Neiertător, trecutul şi greşeala ei se înnoadă după gât şi se aplică - şal homeopat.
Să fie căsătoria una din valorile morale pe care nu o putem ignora? Să fie asumarea răspunderii unui analfabet mai valoroasă decât trădarea unui intelectual? Să fie vina că nu ai salvat-o pe ea, arătând că nu ştie scrisul şi cititul? Să fie poporul german sau poporul care iubeşte, majoritar feminin? Cel care va târî pe la glezne sau gât, ghiuleaua culpei? După atâta timp în care expresia “broken heart” a intrat în vocabularul uzual al tuturor, încă nu putem traduce în secolul 21 cu ‘inima frântă’… aşa că prefer să cred că formularea “vreau să îţi spun ceva” acoperă nulitatea absolută a oricărui tip de relaţie, de iubire, de citit sau de subordonare într-un lagăr. Adică relaţii de viaţă şi de moarte, conexiuni din care ieşim sau nu mai putem, încrengături de adn - uri ale dorinţelor din care unii ies liniștiți, cu verighete pe mâini sau cariere de intelectuali rasaţi, ceilalţi nu mai ies. Că e celulă sau cabinet de psihiatru, limitele ni le construim singuri, uneori refuzând să fim salvaţi, preferinţa pentru suferinţă, lupta împotriva fericirii nu ţine de seama de distanţă, vreme sau caractere nevrotice. Suntem trişti ca stare firească, ca trăire indusă în piept prin bobul de mazăre al invaziunii unei pasiuni intense, pentru oameni sau cărţi.
Iubirea este în mine, cărţile stau cuminți, raftul meu aşteaptă doar cutia de ceai în care să las moştenire, de nouă ori, pe mine şi cărţile mele. Analfabetismul într-o relaţie de iubire te poate arunca în starea de confuzie în care ai urma cursuri de Braille sau de citit pe buze, doar vei ajunge să desluşeşti, să traduci, să recenzezi ce ţi se întâmplă, să controleze incontrolabilul, să arăţi că vrei să fii un elev silitor care, îndrăgostit de profesoară, îi atinge, în gând, glezna stângă.
Nu mi-a plăcut Schlink în “Cititorul”, nu transmite pentru mine. Ca şi personajul său masculin mă răsuceşte în întortocheate mişcări de sfâşiere, rotiri dureroase de întrebări fără răspunsuri de trecere, contorsionări ale faptelor petrecute într-o profundă neînţelegere reciprocă. Poţi fi în braţele unui bărbat, topită în carnea lui, şi, în acelaşi timp, nemilos, să îţi macine creierul, iar şi iar refrenul banal - “Cum poate fi atât de departe?”
Femeile mor, bărbaţii nu le iartă - taxatoare de tramvai sau prietene foarte bune, licenţiate sau casiere din aeroporturi. Nu sfoara pune capăt, ci vorbele, privirea şi cuvintele din vocabularul uzual prin care comunicăm. El spune „o să ai de lucru”, adică “Nu mai putem fi împreună, nu te-am iertat”. Ea tace.
Ea zâmbeşte “am adus vişine în ciocolată”. El răspunde „Da, sunt bune”, adică “nu mai vreau să fim împreună”.
Trăim şi citim. Oglindă în care nu mai vrem să ne recunoaştem ridurile sentimentelor pierdute, cartea, singura iubire care nu trădează, mi se uită în ochi şi ştiu că, dacă intervine necesitatea, mă caţăr pe ea şi ajung la sfoară.
Cărţile, mânuţe de copil ce te ţin strâns,
să nu te scapi în abis…