Ion Buzu, „3ml de Konfidor”

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013

 

Ostatic

Îmi înfund mîinile în pămînt și

scormonesc după cartofi,

picăturile de transpirație îmi cad de pe frunte,

îmi amintesc o frază zen:

iadul nu este o sentință, este un antrenament.

pe brațe îmi apar alunițe de la razele ultraviolete.

Lotul de pămînt pe care îl muncesc e înconjurat cu sîrmă ghimpată.

E terenul meu de antrenament timp de zece ani.

Pentru orice închisoare, căsnicie, regim politic

sau muncă malignă – sunt pregătit.

Sîrma ghimpată m-a ținut sub eticheta

„cea mai bună lume posibilă”,

și am învățat, cumva, o chestie,

că antrenamentul trebuie să fie întotdeauna mai grav

decît lupta reală.

 

În curînd o să mi se facă rău și o să vomit

 

Cartofii au fost invadați de gîndacii de Colorado și

trebuia să-i stropesc cu un fel de otravă, Konfidor,

mașina de stropit era crăpată,

îmi curgea amestecul pe spate

și brusc m-a pălit gîndul

că în curînd o să mi se facă rău.

După asta am urcat într-un microbuz ce mergea spre Chișinău

și o femeie a spus șoferului să oprească,

și-a luat copilul de mînă

și acesta a vomitat în microbuz,

apoi a mai vomitat și afară.

Cînd a intrat înapoi,

copilul s-a uitat țintă la mine,

nu plîngea, nu avea fața încrețită de durere sau greață,

avea o față foarte serioasă,

fața cuiva care știa ce are de făcut,

și a făcut-o,

fără împotrivire,

o față care-mi spunea: tu ești următorul!

 

 

 

3ml de Konfidor

 

Andrușa și cu mine stropim cartofii.

Fiecare avem în spate mașina de stropit.

Gîndacii au format colonii pe

cartofii noștri,

de parcă au descoperit o nouă planetă,

sau o nouă existență lipsită

de agonie, capcane și absurditate.

Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,

în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,

doar trei ore și gîndacilor li se va face rău și vor muri;

ei nu pot vomita cînd li se face rău.

Mie și lui Andrușa ne curge otrava pe spate,

nenorocitele de mașini de stropit sunt crăpate.

„Auzi Andrușa, nu ți-a trecut prin cap

că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu acești gîndaci,

să ne stropească și el cu un fel de otravă,

nu chiar Konfidor,

dar ceva cu efect îndelungat,

să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,

și la rîndul lui să-i fie crăpată mașina sa de stropit,

să-i curgă și lui otrava pe spate.”

 

 

 

haiku

 

„motherfucker, ești terminat!” îmi strigă

unul din ei.

în sfîrșit, cineva are dreptate.

 

 

 

la 3 a.m. pe un frig cumplit

o apuc la 3 a.m. pe un frig

cumplit

spre lac pentru a mă arunca în el

și-l găsesc înghețat;

sar cu picioarele, lovesc cu pietre încercînd să sparg gheața

și nimic,

„nenorociții, mi-au tras-o și de data asta.”

 

 

 

Atelier de scriere creativă

 

la atelierul de scriere creativă

dumitru crudu ne spune să construim tensiune în texte,

să fie un bulgăre de zăpadă

ce se rostogolește

făcîndu-se tot mai mare

ca în final să izbească cu putere.

 

tensiunea apare atunci cînd brusc,

o mînă te apucă strîns de boașe

și nu-ți dă drumul.

 

am decis să fac un atelier de ăsta cu un prieten

și i-am spus să scrie un poem,

mi-a zis că nu are inspirație și eu l-am apucat de boașe,

tîrîndu-l în fața unui carnet:

„scrie sau ți le strivesc!”

mi-a ars un pumn la tîmplă, tensiunea s-a dezumflat.

 

o mînă îmi strînge boașele, nu pot respira,

dau cu pumnii, dar în jur nimeni,

mîna refuză să dea drumul,

picioarele mi se înmoaie și mă izbesc de podea abia răsuflînd.

 

 

 

Te-au găsit așa, mai debilaș

 

Scriitorul Gheorghe Croitor m-a invitat la masa lui.

Avea ochii țintă în televizor.

„Te-am văzut ieri la Publika. La emisiunea lui Sergiu Voloc.

Ai spus că ion buzu e un om cu krîșa dusă și emisiunea a fost despre cît de geniu ești.”

„Dar stați, dle Croitor, chestia cu krîșa dusă e o replică a unui personaj,

sportivul baistrug de la Ciocana care vrea să-mi dezbată dinții”.

„Te-au folosit ca pe un prezervativ, domnule, uite așa.

Hai, că dacă nu crezi, acuș dau reluare la televizor.

Dar rușinea va fi insuportabilă pentru tine.

Îți voi face un serviciu, voi închide ochii.”

„Nici chiar așa domnule Croitor.

Hai mai bine puneți-mi o bere…”

„Te-au folosit omule.

Te-au găsit așa, mai debilaș, și te-au pus să

zici prostii în fața camerelor de luat vederi.”

„Deci nu mai are rost să mai aștept o bere de la dumneavoastră?”

„Ești un exponent primar al degradării!”

„Păi, nu cred că am avut de ales. M-au găsit așa, mai debilaș.

Dar nu numai ei.

M-au găsit așa și șeful, care mă plătește cu 1500 de lei pe lună,

șoferul de microbuz, tipul care îmi fură hîrtia igienică,

editorii, fata de la ghișeu care îmi primește pariurile la meciurile de fotbal,

funcționarii de la consulatul român din Chișinău,

 

o ideologie cu o funcționalitate strălucitoare,

o lume cu ușile închise –

 

o muscă, care s-a ținut după mine 24 de ore și apoi a murit.

Dar nu numai pe mine m-au găsit așa, domnule Croitor, nu numai pe mine …

„Eu niciodată – își îngroașă glasul scriitorul

Gheorghe Croitor, care avea, la acea vreme, 10 cărți și ceva publicate –

nu am fost un om cu krîșa dusă”.

 

Șoferul a ieșit la o bere

 

stau în troleibuzul blocat în trafic și înjur,

am întîrziat cu mai mult de jumătate de oră la serviciu,

șoferul are tricoul leoarcă de transpirație și fața la fel,

clatină din cap mirîndu-se cît de departe

poate ajunge căldura, putoarea și demența,

pasagerii se enervează și-i strigă șoferului să se strecoare cumva prin mașinile alea,

chiar nu găsește o cale să scăpăm cu toții de nebunie și să-și vadă

fiecare de treburile lor?

și, brusc,

șoferul oprește motorul, deschide ușa din față

și coboară

intrînd în cel mai apropiat bar;

revine peste jumătate de oră și găsește troleibuzul gol,

își aprinde o țigară,

ambuteiajul, putoarea și demența încă

sunt acolo,

șoferului nu-i pasă.

 

 

 

Am vrut să răstorn conducerea companiei

 

Zilnic, mărșăluiesc spre un job cu un dolar pe oră

într-un oficiu în care se aude doar click-urile mouse-ului,

click-click, click-click, click-click,

for a buck an hour,

și unde în fiecare an, primești o mărire de salariu cu un procent

mai mic decît rata inflației.

 

De cîteva luni, tot încerc să-mi dau demisia ori să-i trag țeapa patronului,

dar nu-mi iese,

iar fata de care-mi place nu-mi mai dă nicio atenție.

 

Am decis să răstorn conducerea companiei,

să întemeiez Comitetul Angajaților Nemulțumiți,

The Committee of Dissatisfied Employees.

Dacă trec 60% din personal de partea mea am putere majoritară în decizii.

„uite, voi structura nemulțumirile noastre, ale tuturor, în trei domenii,

financiar, social și informațional” –

îi spuneam fetei din oficiu, Ana, de care-mi plăcea.

A ridicat privirea spre mine și mi-a zîmbit,

„voi depune presiune asupra conducerii companiei,

voi cere un seminar pe lună în care patronul să ne vorbească

despre viziunea lui asupra afacerii,

și dacă acesta nu cumva susține Partidul Republican,

eu sunt împotriva Partidului Republican.”

Ana continua să zîmbească.

 

M-am așezat la biroul meu și am deschis un document word

în care am scris cu caracter bold:

„Tratat despre demisie, sau criza companiei, și în general, a capitalismului.”

Un tip dă buzna în oficiu și pune o vază cu flori pe masa Anei.

Eu intru în biroul lui Saul, (un angajat care susține că e coloana vertebrală a companiei, the backbone).

„Care-i treaba cu buchetul de flori pe masa Anei?” – îl întreb.

„Nu știai? Are un admirator special.” – îmi spune Saul

„Nu, nu știam.” – îi spun eu.

„E frumos, mai ales că majoritatea din angajații de aici, peste 60%, nu sunt speciali,

sunt niște angajați ușor înlocuibili,

patronul nu dă 2 cenți pe ei (eu eram degetul mic de la mînă companiei, the pinkie).”

„Nici asta nu știam.”

Revoluția și comitetul nu au ținut,

buchetul de pe masa Anei în schimb, a stat mai mult de o săptămînă acolo,

iar eu o tot vedeam pe Ana zîmbind și admirînd florile celea,

 

compania, și în general, capitalismul, urma să supraviețuiască.

 

 

 

Numele meu cu Caps Lock

 

Dana, dă-mi o cerere de demisie.

Nu-ți cer prea mult, doar o foaie

în care să fie precizată demisia mea

și numele meu printat.

Nu vreau să o semnez, nu încă.

Doar să mi-o agăț pe perete ca pe o diplomă de la facultate bine meritată

și s-o contemplu,

de fiecare dată cînd îmi beau berea singur,

sau cînd lacrimile aleargă ca niște cai de curse bine antrenați,

sau cînd mă gîndesc la Hemingway, Berryman, Plath, Cobain

și toți ăilalți care și-au spart scafandrul cu mîna lor.

Vreau să stau ore la rînd holbîndu-mă la ea

ca Pink Floyd la televizor.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să-mi văd numele meu tastat cu Caps Lock – e mai sigur așa,

numele meu să nu fie confundat sau trecut cu vederea,

s-o văd cum iese din imprimantă,

să fie reală.

Să o port cu mine ca un cuțit sau spray paralizant cu care să mă apăr de gopnici.

Să-i fac o gaură, să-i pun o ață și să mi-o agăț de gît

pe post de totem sau crucifix.

Să o țin în mînă ca pe o iubită și să o plimb prin parc.

Dana, dă-mi o cerere de demisie,

să pot scăpa rapid,

cînd diminețile vor veni ca niște pumni de gopnici, în față, în stomac, în tîmple,

să știu că demisia îmi e pregătită, agățată pe zid

iar tu, plîngînd și cu mîna tremurîndă, îmi întinzi pixul.

 

 

Alexei Vakulovski

În gura foametei (Mărturii ale supravieţuitorilor)

Ediţia a II-a, Editura Tracus Arte, 2013

Argument

Cartea aceasta, stimate cititor, e scrisă în exclusivitate pentru Dumneata. Mă urmărea gândul să aflu cât mai multe despre foametea din Basarabia anilor 1946-1947, foamete despre care oamenii vorbeau rar şi în şoaptă.

Dacă universul se răsfrânge într-o picătură de rouă, mi-am zis, şi foametea aceea groaznică poate fi înţeleasă şi simţită prin lacrima unei aşezări omeneşti, a satului meu – Antoneşti. Am îndrăznit să fiu purtătorul de cuvânt al consătenilor şi am pornit la drum. Le-am răscolit amintirile ani în şir şi n-am întâlnit nici un nepăsător în calea mea. Conversaţiile noastre au avut loc şi în casele lor, şi în casa mea, şi în casa părinţilor mei, şi la şcoală, şi în lăcaşul primăriei, şi în coliba paznicului, şi pe malul iazului, şi în câmp, şi în centrul satului.

Au trecut ani de la foamete, dar consătenilor nu li s-a potolit durerea. Ei nu se sfiesc când li se împăinjenesc ochii sau când le tremură vocea. Uneori eram ispitit să cred că le iau o parte din povară, din durere, că îi ajut într-un fel.

Ei sunt copiii războiului şi ai foametei, sunt cei care au avut tăria, curajul şi norocul să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni. De la ei am avea încă multe de învăţat, dacă timpul nu le-ar fi duşman. Ei nu acuză, ci povestesc. Să ne aşezăm la umbra amintirilor şi să-i ascultăm.

 

„Greu a fost, dar eram tânără…”

CRISTINA PRISAC (n. 1910)

În timpul foametei lumea se pornea unde o duceau ochii, după mâncare. Se duceau şi femeile. I-am spus şi eu bărbatului meu:

– Mă duc şi eu în străinătate după pâine ori după ce-oi găsi. Fă-mi nişte opinci, i-am zis, că-i mai uşor de umblat în opinci, dar Tudose nu m-a lăsat şi nu m-am dus. S-a dus el şi a adus cartofi îngheţaţi. Mai des trecea Nistrul în căutarea pâinii. Of, Doamne, greu a mai fost! Eram năcăjită tare. Şi amu-s năcăjită, că nu aud, că nu văd… În timpul foametei eu tot aici trăiam, în casa asta de lângă ţintirim. Şi vedeam cum îi îngropau pe oameni. Îi puneau pe mai mulţi într-o groapă. Într-un mormânt îmi pare că-s şapte. O femeie vine la mine de ziuă şi-i dau o bucăţică de pâine, cum era atunci, iar a doua zi au adus-o la ţintirim moartă. Eu m-am speriat şi le ziceam:

– Oameni buni, n-o îngropaţi că ea e încă vie! Ei au tăcut şi i-au dat ţărână deasupra. Au fost nevoi grele şi înainte. Şi amu îs nevoi grele, că nu pot umbla, nu pot face nimic şi tot mi-i greu. Şi iaca… Din mahala[ua] noastră a murit badea Carp Gaidău, trăia la colţ, ia acolo. L-au adus şi l-au îngropat peste altul. Dacă era foamete, nevoi… Nu dovedea lumea. Şi Tania îi îngropată aici… Şi badea Fedosca îi îngropat aici… Cu foametea am trăit tot într-o groază. Că furau de Doamne fereşte! Şi câini furau. Eu ţineam vacă atunci. Aveam şi oi. încuiam vaca iaca aici în tindă, iar pe oi le încuiam în camera cealaltă. Mă temeam să nu ni le fure. Greu a fost, dar eram tânără. Şi puteam lucra. Mă puteam duce unde vroiam, aduceam şi pentru vite mâncare. Da’ amu…

– Mai bine era atunci?

– Clar că mai bine, că puteam umbla la fugă, puteam munci. Da’ amu – cu băţul. Şi nici cu băţul nu pot duce nimic în mâini… dacă nu pot, nu pot. Da’ ştii că în timpul foametei am făcut şi plăcinte? Zău. Le coceam pe fundul sobei, să nu vadă nimeni. Că dacă vedea cineva, se repezea să le mănânce. Dădeau buzna peste om. Odată curăţam cartofi, ca amu (Mătuşa Cristina are 91 de ani, dar în timpul convorbirii noastre nu-şi permite să piardă timpul în zadar: îşi pregăteşte dejunul. Trăieşte într-o curte cu feciorul, dar, cum se vede, mâncarea gătită cu mâinile dumneaei îi pare mai gustoasă. O fi, deşi îmi pare că pur şi simplu nu-s învăţate mâinile acestea să stea fără lucru.) şi a intrat unul, a luat cojile de cartofi, le-a dus la gură şi le-a mâncat.

– Ce faci, măi? L-am întrebat eu speriată, iar el mi-a răspuns:

– Mi-i a mânca. Şi a mâncat el, a mâncat şi apoi s-a dus. După întâmplarea aceea ţineam totul încuiat. Multă vreme umblam cu cheile în buzunar. Mă temeam. Era una Fanasia. Nu ştiu cum i-i numele. Iaca am uitat. Cel de fată e Meşteşug. Apoi ea, dacă venea la mine, se ducea şi-n magaz şi unde nimerea. Căuta mâncare. Lua tot ce-i cădea în mână. Ce să-ţi mai spun? Făceam şi şezători. Da, şi-n timpul foametei. Că aveam şi cânepă, şi lână: torceam. Alergam pe atunci. Cât puteam alerga, alergam. Da’ era mai bine ca amu. Că amu tare-i greu. Da’ atunci ascundeam pâinea prin blidar, prin… căci dacă intra cineva, umbla ca pârjolul după pâine. Şi ziceam:

– Ce cauţi, măi?

– Mi-i a mânca. Le era a mânca. Parcă nouă nu ne era a mânca. Unii mai aveau câte ceva, iar alţii nu aveau nimic. Că în vara aceea n-a crescut pâinea. Am semănat şi noi o deseatină cu grâu, dar au ieşit mai mult târtani. Am tras greutăţi şi atunci. Dar am ieşit din nevoi. Da’ amu iaca, merg în băţ… De foamete scapi. De toate nevoile scapi.