Dan Dănilă

„Dimineață târzie”,

Editura Limes, 2013

 

ALTĂ  DIMINEAȚĂ

Odată cu sufletul, marile mişcări de aer

şi memoria sugrumată de cerul

rebel în fiecare primăvară – seva amară

urcă în mine, rugându-mă fără glas

dincolo de oraş, dincolo de vama

verde e locul resemnării sângelui

şi punctul de fugă al reîntoarcerii,

mânăstirea umilă din carnea fiecăruia,

cuţitul care mă desparte de oglinzi,

de ultima aşezare firească în lume

să tai dorinţa de trupul ei părăsit

păsări absente din oricare locuri

desenând marginea vizibilă a cerului

gata să se prăbuşească în ochiul meu

iertare, strigă îngerul fără limbă –

iertare, răspunde stolul absent

palpitând ca o inimă tânără.

 

 

 

ŞI  TOTUŞI

După două decenii şi chiar mai bine

cine îşi mai aminteşte hainele vechi,

hotelurile în care îmi duceam iubita

şi glumele deocheate ale prietenilor

sau întrebările de la ultimul examen

mai mult decât definiţia enciclopedică

a revoluţiei franceze – cu puţin umor

voi fi mereu de partea cea bună

chiar şi soarele avariat de octombrie

din anul trecut era puţin altfel:

venele braţelor mi s-au ascuns treptat

ca o cerneală simpatică sub piele,

îmi amintesc foarte vag anii de exil

şi nu mai folosesc anumite cuvinte

a rămas mirosul persistent de gară

cu bucuria din tristeţile plecărilor

şi o melancolie de pasăre rătăcită

care îmi intră în casă pe înserat

şi nu mai găseşte geamul deschis.

 

ZBOR

În fiecare zi învăţ ceva din arta zborului

dar nu plătesc cu sânge orice şovăire:

mă ajută frunzele cu aurul lor toamna,

privesc şoimul plutind în văzduh,

simt aerul cum şuieră la subsuori

îngerii se sprijină şi ei doar pe nori

totuşi, e un chin să-ţi porţi umbra până sus,

totuşi, sunt prea aproape de pământul

cel nesupus, când prieten cu vântul,

când ghiulea atârnată perfid de picior

în fiecare zi inventez rădăcini mai subţiri,

mă simt mai uşor, ca după o lungă boală –

îmi sunt doar palidă copie, sunt coală

pe care dansează ciudate lumini

privesc doar în sus când urc pe o scară

şi fiecare treaptă odată cu mine coboară.

 

ARMISTIȚIU

Să ne împăcăm, femeie adulteră, frate risipitor,

beţiv cu zdrenţele semnalizând iubire,

am nevoie de voi ca de o enciclopedie

în care să caut febril un anumit cuvânt

deja v-am iertat, priviri mereu evadate

din sărăcia trupului mult prea expus

unor prietenii sterpe cu sâmburii seci,

infidelităţilor cu feţele ascunse de văluri

sub pretextul emigrării în ţara albinelor

să ne oprim, peisajul se schimbă mereu

iar dacă nu explodează un ochi de vulcan

pleoapele uraganului se vor închide paşnic:

doar dacă eşti foarte atent vei vedea

peste un rest al marginii unui tablou

cum creşte mereu colina melancoliei.

 

POETUL

Mulţi ani a avut o cameră doar a lui

pentru durere, deci să nu-l invidiaţi

prima dată a plecat femeia măruntă

cu o carte strânsă între degete, apoi

pisicile, apoi treptat lumina ochilor,

ca un peisaj cu prieteni la fereastră

din care lipseşte mereu altcineva

au rămas poeziile, fantomele mute

cu care şoptea mereu despre mopete,

înopteanu şi cuţitul de argint, prima

zăpadă sau razele aproape materiale

care îţi prelungesc orice gesturi când

încerci să îţi aminteşti cum erau toate

când mai erau. Prin lentilele groase

refluxul de neoprit al luminii înspre

locul acela în care toţi se vor întoarce

eu, doar o siluetă în fotoliul străvechi

sunt încă acolo, mai aştept cuvintele

de îmbărbătare că totul va fi bine, mereu.

 

3,14

Unii au încercat să-l transpună pe mozart

în ritmurile inimii, alţii au cântărit sufletul

şi au găsit că are exact douăzeci de grame,

cineva s-a deşteptat auzind plânsul materiei

cel mai greu e să întorci şi obrazul celălalt,

să faci mişcarea lentă a sinucigaşului – nu

te-ar înţelege absolut nimeni – ar fi totuna

cu limba fiarelor, demonstraţia infinitului

într-o peşteră pârjolită din lumea a treia

sau cântecul unei balene sub aurora boreală

şi mai greu este să repeţi un vis oarecare

deşi nu ţi-l mai aminteşti – e o copilărie

să crezi că ai putea să mişti obiecte uşoare

cu privirile obosite, că ai putea să fii iubit

pentru un poem scris pe un petec de hârtie

poate că individul acela numit casanova

era un mare timid iar teoria lui einstein

este o simplă sfidare, spuse pictorul orb

pipăind crinii şi gustând albul de plumb.

 

CERTITUDINE

Asta pare sigur, istoria s-a terminat deja

am văzut cum stelele se îndepărtează

şi pustiul că muşcă din marile oraşe

iubirea produce cancer în doze mici,

soarele ne citeşte pielea tot mai adânc.

Sufletele prea grele se ciocnesc mereu,

nu se mai încap unele pe altele, nici

lumina nu ne mai fericeşte fără motiv.

Fiecare poartă în portofel o fotografie

ne povestim călătoriile ca nişte soldaţi

care au uitat complet cum arată femeia

aşteptând în tranşee să sune goarna

sau ploaia să moaie noroiul. Coapsele

imaginare se curbează, pornesc la drum

şi nu îşi amintesc drumul înapoi, ispita

e o iapă scăpată în pădure. Presimţiri

ale prezentului fără viitor, un vulcan,

un cutremur vor înghiţi toate amintirile

în magma aceea de un roşu magnific

ce ciudat, sufletul e uneori daltonist

dar sângele confirmă începutul sfârşitului.

 

Alexe RĂU

Scherzo pentru regele Franţei,

Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2013

 

Strada de fildeş a poetului

 

I

 

când  l–am simţit  născut  pe celălalt  am urcat în turnul de fildeş

să–i  arăt fereastra prin care maestrul a tot contemplat bulevardul

Ştef ... pardon : bulevardul Cappuccino numit astfel pentru mirosul

specific produs de cafeaua–cocktail ce vine de la parterele şi tera–

sele lui şi pătrunde în fiece trecător provocând erecţia simţurilor ne–

am uitat  am privit am contemplat am început să  ne dăm seama că

cineva pune bulevardul în paranteze şi ne bagă în văz imaginea pic–

turală că de fapt nu atât  privim cu ochii mei cât suntem asimilaţi de

vederea  nevăzută  a magistrului că suntem înghesuiţi după ochelarii

lui invizibili  care din nepotrivire  de dioptrii probabil sau  din cauza

mijirii orgolioase au învăluit totul  într–o ceaţă metafizică au mu–

rit sunetele tăcerea a început a–mi ţiui în creier am început să percep

miros cadaveric m–a învăluit o apatie autistă apoi o frică transcen–

dentală m–a  pătruns şi atunci ca  să  nu  mă arunc din turn şi să nu–

curm astfel existenţa  celuilalt am coborât furibund treptele şi

 

II

 

am ieşit în bulevardul Cappuccino numit astfel pentru mirozna speci–

fică pe care o propagă cofetăresele de la partere şi terase supranumite

„cappuccinele în alb” am respirat adânc şi mi-am renăscut dorinţe–

le mi–au accesat / mângâiat  urechile sunetele zgomotele larma ora–

şului furnicar mi–au iradiat / bucurat ochii formele şi culorile lucru–

rilor  m–am contopit cu specia nemuritoare şi astfel am îndepărtat

moartea lumea fizică s–a dezbrăcat de meta pentru că totul este aici

au dispărut categoriile şi conceptele şi au răsărit lucrurile individuale

viul a împins la gunoi calapodurile totul a devenit spontan şi indecida–

bil  respir respir respir trec bulevardul prin plămânii mei să–mi capu–

ccinizez sângele respir respir respir la capătul bulevardului este amena–

jată o pistă de sărituri în lumea nouă triplu salt în viitor în zare se arată

un nou continent pe care a  şi  sărit autorul Orbitor–ului avântat  pro–

babil de cele două aripi ale sale ne face semn să sărim şi noi unii îşi aş–

teaptă startul dincolo de noul continent e domeniul fratelui Enkidu iar

mai departe e tărâmul rupestru între turn şi peşteră pendulează poetul

postmodern revin în

 

III

 

bulevardul Ştef ...i apologize : în bulevardul Cappuccino numit ast–

fel pentru mirosul specific de cafea–cocktail pe care îl exaltă / trans–

portă femeile plimbătoare trecătoare supranumite „cappuccine–senza–

ţii”  or  ele ne scoală în picioare simţurile cu tot cu organele lor mă

opresc  la Terasa  Capuccinilor  comand o  ceaşcă de cappuccino savu–

rez  privesc mişcarea browniană a oraşului formele şi culorile femini–

ne mă apucă de ochi vocile lor cochete / excitante  mă trag de urechi

simt cum mi se prelinge în suflet libertatea Eu nu mai este terorizat de

Noi se apropie de sine până la uitarea de sine cum n – a  reuşit  nici în

turnul de fildeş acolo în interior el era în exterior aci în exterior este în

interior - remarca lui Pessoa - respir respir respir simt cum se bucură

şi se joacă în mine celălalt l-am numit provizoriu Enkidu mă îmboldeş–

te scot notebook–ul şi scriu mai nestingherit aici în mulţime decât în

solitudine reiterez revelaţia lui Cehov  scriu acest poem sonată–jazz

clip în trei respitaţii eu scriu noi scriem şi ne imaginăm că duminică

vom avea la „dejun”  o „cappuccină–senzaţie” pe iarbă ...

 

 

 

1 + 3 + 3 + 3 x 5

 

În anul naşterii mele stalin murea la Moscova Borges  scria

în cartierul de sud al Buenos Airesului „Matei XXV 30” şi al

doilea poem al darurilor iar la Larga bunelul meu te sădea pe

tine ca să surmonteze falia dintre sat şi pădure dintre oameni

şi copaci

„gorunule din margine de codru”

De la moartea tiranului ne-am ales cu eliberarea tatei din gula-

gul siberian făcându-se astfel posibilă modesta minune a concepe-

rii mele  Borges a devenit pentru mine oglinda Alephul în care se

arată Universul şi în care prea păun(d) aş fi de s-ar întâmpla întâm-

plător să apar fugitiv şi eu iar tu gorunule eşti arătarea sufletului

meu

Am ajuns amândoi la pitagoreicul magicul sacrul ciclu

1+3+3+3x5

Am cunoscut lucruri  cuvinte şi limite „stele pâine şi biblioteci”

şi toate cele omului deschise pe care nimeni nu le-ar putea inven-

taria mai cosmic decât Whitman am citit mai multe de câte am trăit

şi totuşi încă nu am ajuns la lectură

„ noi scriem fiindcă nu ştim să citim”

Pentru a evada din fatalitatea limbajului mi-am căutat refugiu în

poezie l-am ascultat pe Platon şi mi-am scris poemele mai mult în

suflet decât pe hârtie ieri după ce am terminat de scris ultimul poem

m-am uitat în oglinda Borges şi am citit:

„Ai istovit anii şi ei te-au istovit

Şi încă nu ai scris poemul”

Cantos-ul meu cel mare s-ar putea întâmpla să fii chiar tu

„gorunule din margine de codru”

Când mă încălzeam la umbra ta  n-am auzit crescând în tine nici

un fel de sicriu - Larga nu-şi poate permite imitarea Lancrămului -

ci aud mereu cum se împlinesc înlăuntru-ţi poemele ce le scriu în

suflet

De teama plagiatului s-ar putea să rămân fără sicriu

Aferim

egoismul nostru funciar trebuia odată şi odată să înceteze curăţenia

lemnului trebuia să-ţi schimbe de mult destinul

Şi-apoi imaginează-ţi că la judecata de apoi Homer  Shakespeare

Joyce şi toţi ceilalţi se vor prezenta cu câte o carte şi numai eu mă

voi înfăţişa cu un copac singurul rămas teafăr nedevorat de civiliza-

ţia scrisului  neprefăcut în hârtie neprofanat de cuvintele omului

Iar pe lumea cealaltă

Soarele e sălbatic e nimicitor...

La răscrucea 1+3+3+3x5 ne amintim

„gorunule din margine de codru”

că la începutul primei noastre decade stalin murea la Moscova

Borges scria la Buenos Aires poemele sale preferate iar la Larga

bunelul şi tatăl meu deschideau calea fiinţării unui băiet şi unui

pu(o)iet

Astăzi tu dai formă firmamentului iar eu mă las măgulit citind

poemul „Unui poet minor din antologie” scris  de argentinian tot

în anul naşterii mele

 

 

 

Pălăria lui Sadoveanu e de prisos

 

Un elefant iese din popuşoi. Un popuşoi intră în elefant

Popuşoiul e din satul nostru Elefantul este din satul glo-

bal dar a ajuns acolo din cătunul său natal de unde l-a fu-

fugărit  moartea elefanţilor - şoricelul În satul global tre-

buie să te duci cu mâncare de acasă din care cauză a şi a-

juns elefantul în popuşoii noştri plini cu nemuritori Satul

global se întreţine din pseudopăstorit Mouse („măi şoare-

ce”) e numele dinastiei de ciobani electronici Ei pasc tur-

me de oiţe caligrafice Stâna mauşilor e un site în coada ia-

zului virtual Seara ciobanii aceştia îşi trag oiţele de ţâţe

mulgând semnificaţii spumoase şi ironii Laptele stors este

pus la fiert într-o capişte globală ca să se aleagă din el ca-

şuri de idei acestea fiind transformate mai apoi în poeche-

ese - un fel de matrice prozodico-stilistică Dacă va fi poe-

cheese va fi şi poezie spun globalosătenii Lângă iezătură

un e-ipochimen a aruncat undiţa să prindă suveica Un cer

lat cât pălăria lui Sadoveanu stă deasupra lui şi a iazului O

ancuţă se apropie şi-l întreabă unde stau electromocanii ca-

re trag de  sfârcuri  mioriţele de scris Laptele umple gălea-

ta şi stă să se reverse peste poalele-foile ancuţei dată  pe

spate de un sărut downloadat De va fi poecheese va fi şi

cântec de leagăn pentru poemele nou-născute De obicei ma-

tricea cade pradă poeţilor ofiţeri ai comandoului şi capora-

lilor corpului de debarcare Softcheese-a e pentru poeţii in-

fanterişti iar whey-ul  ca şi ghinda  dintr-un poem al  bă-

ietului de la Buda e pentru swine-ii pe care îi vor epuiza

ofiţerii Ca să aspiri la poecheese trebuie mai întâi să înfrângi

swineul (din tine?) Ca să poţi să răpui swineul trebuie să

aduni un megabit de poezii Ca să scrii megabitul  trebuie

să prinzi momentul oportun Pentru a şti când a sosit clipa de

graţie iei o lespejoară şi o arunci pe oglinda e-apei Dacă a-

junge la malul opus te pui pe scris dacă nu mai aştepţi Dacă

va fi poecheese va fi şi poezie Azvârl pietricica:

s!f?r,r ;r r ))))))))))

Lespejoara atinge faţa iazului şi sare  Din trei salturi ajunge

la celălalt mal E-păcurarul termină de muls oaie albă Eu în-

cep să scriu oaie neagră Un elefant intră în popuşoi Un popu-

şoi iese din elefant

 

 

 

Vulcanul  homotextual

 

M-am aşezat la această masă

Am deschis în faţa mea

această foaie  albă şi

mistică precum  zăpada

care a acoperit  câmpiile şi casele

pictate în cadrul geamului meu

 

Îmi acordez tonul gândului

la ninsoarea de afară

 

Ninge în mine un cuvânt

apoi o idee

apoi altele şi altele

până când sufletul meu se umple de un

viscol de înţelesuri

Fiecare lucru începe să fie văzut

din toate părţile

Toate părţile se oglindesc

în fiecare lucru

Poţi să revii la oricare

de un număr infinit de ori

Nu există nici un

gând împietrit

totul este în mişcare

iar aceasta trece într-un zumzet

de fond

şi începe să mi se pară

că roiul acesta din mine

stă să erupă

 

Acum!

îmi zic

acum e momentul

şi

plin de elan

îmi suflec mânecile

şi-mi răsfir degetele pe tastatură

Scriu o literă

Scriu un cuvânt

Scriu o frază

Înnegresc toată pagina

tot window-ul

 

Deodată

ninsoarea din mine încetează

şi roiul nu se mai aude

Literele şi cuvintele

stau împietrite

zidite în rânduri liniare

ca nişte soldăţei prinşi în frontul

în care nu pot avea decât un singur loc

şi

o singură viziune

Semnele negre pe care le-am îngropat

în albul din faţa mea

parcă ar fi

nişte cruci într-un cimitir

 

Cutremurat

îmi imaginez o ninsoare

cu litere

cu semne de smoală care

potopesc totul.

apoi  Vezuviul şi  Pompeiul...

 

Am aruncat pixul...

adică nu : am apăsat pe

Delete

şi am strigat:

- Ninge-o, Doamne, înapoi !

Şi fă ceva să se potolească

vulcanul homotextual.

Ea

Ea a intrat în viaţa mea cum înfloreşte nucul când se

prelingea printre degetele tatei sângele păsării sacrificate iar eu

cutremurat m-am simţit montat de privirea ei

Ea nu avea ochi Căci dacă i-ar fi avut nu m-ar fi văzut

Ea nu avea corp Că dacă-1 avea nu încăpea într-un plan liniat

Ea a intrat în viaţa mea cum înfloreşte nucul Asta de dragul ei mai apoi am exagerat evocând explozii cromatice de rozacee

M-am apropiat de ea cum ajungi la miezul de nucă

Dar la început fructe nici nu erau Exista numai jocul de nuanţe al verdelui nucăriu şi încă mirosul acela pur şi tare remarcabil prin faptul că de el nu se apropie
muştele

Ea era ca verdele ce se naşte pe sine jucându-se cu el însuşi

O simţeam pretutindeni dar ne-ntâlneam numai în planul liniat unde ea poposea printre semne caligrafice şi printre piese de ierbar

Când s-au făcut fructele eram plin de ea cum ţi se vopsesc mâinile de la coaja nucilor verzi Mama: „Băiatul nostru s-a înnucit de tot"

Ea mă tortura aşa cum miezul de nucă verde te pune să treci tot amarul până să ajungi la el Pe atunci mă obseda ideea îndulcirii M-a remontat replica tatei către mama care fierbea dulceaţă de nuci: „Apoi cu atâta zahăr eu aş face bunătate şi dintr-un..."

Ea nu avea ochi nici corp Dar începuse să mă roage tot mai insistent s-o scot în lume şi s-o spun

I-am adunat corpul de prin dicţionare şi am scos-o în grădină s-o spun mai întâi pentru mine Apoi am împopoţănat-o cu toate figurile de stil şi am ieşit cu ea în sat călcând cu toate felurile de picioare

Lumea a dezaprobat-o Şerpuiau către noi asemenea substantive şi asemenea adjective că mi se-necau verbele-n gură Mi-am dat seama că din exces de zel o făcusem să semene cu profesionista satului

Ea suferea mult dar eu nu ştiam cum s-o apăr Atunci ea s-a înfuriat A aruncat toate cordelele de pe dânsa şi a rămas goală-goluţă în mijlocul satului şi când a prins a se spune pe sine lumea s-a resemnat

Mi-am scos tunica şi m-am repezit să-i acopăr goliciunea Aşa se şi poartă de atunci când iese în public Iar lumea când se referă la dânsa vorbeşte despre tunica-mi

Ea este ca miezul de nucă verde

Nucile coapte sunt sus de tot iar vârfurile le pradă corbul Nevermore Uneori sunt gelos pe el dar mă gândesc că mai bine ar fi dacă aş putea să reuşesc înaintea lui

Ea a intrat în viaţa mea cum înfloreşte nucul

Ea nu are ochi şi de aceea-i statornică S-a schimbat doar locul nostru de-ntâlnire din planul cu pătrăţele în cubul monitorului deasupra căruia în cui veghează tunica mea.

 

 

Ana-Mihaela Nuţa

 

Crisalida

 

Clipa, Chişinău, 2012

 

Colecţia Debut sideral

 

 

 

Nuţa Ana-Mihaela-Născută la 29 septembrie 1992, în oraşul Chişinău. Este absolventă a Liceului Teoretic „Petru Zadnipru” din mun.Chişinău. În prezent îşi face studiile la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Facultatea de Medicină Generală- Membră a cenaclului „Iulia Hasdeu” de pe lîngă Revista Clipa.

 

 

placebo

 

 

fiecare sunet este un început

 

Clau este fericit

 

sfârşitul lui îşi tace triumful în memorie

 

amintirea lui e cel mai trist ecou

 

din viaţa noastră

 

se aude în scâncetul nostru

 

suntem fericiţi suntem fericiţi suntem fericiţi

 

Clau ştie că într-o zi

 

timpul se va dispersa într-un pahar de sticlă

 

cum se desprind în întuneric fluturii

 

de pe lama de ras aruncată în chiuvetă

 

Clau ştie Clau este fericit

 

e miezul nopţii

 

noi trebuie să ţipăm

 

suntem fericiţi suntem fericiţi suntem fericiţi

 

suntem ............................................................

 

într-o zi cu toţii vom şti

 

cu toţii vom fi

 

ca şi Clau

 

întinşi pe coardele vocale

 

ciocniţi de pereţi

 

fericiţi

 

 

fiecare sunet este un sfârşit

 

nu este adevărat nu este adevărat

 

nu poate fi adevărat

 

Clau este fericit Clau ştie

 

 

despre iepuri

 

şi

 

alte jurăminte

 

 

 

se văd cercuri

 

printre liniile duse

 

tangenţial la limitele noastre

 

continuăm să născocim adevăruri

 

ca să nu vadă nimeni

 

cât de speriaţi suntem

 

când iepurii ne fug prin măduva spinării

 

mişcând o bandă rulantă

 

din care  imaginile scuipă în noi

 

săgeţi curbate

 

nedefinite ca cercuri

 

dar

 

nu asta era ideea

 

iepurii noştri

 

mănâncă împreună din acelaşi trup

 

încolăcit

 

în jurăminte

 

 

 

echilibristică

 

 

azi mă frâng eu

 

mâine te izbeşti tu

 

ne rânduim cu „căzutul”

 

până devenim o constantă

 

 

 

 

schimbări

 

 

de mâine ne mutăm într-o ladă cu piersici

 

să legănăm păpuşi din petece răsucite în jurul unui ciocan

 

le vom cânta de noapte bună  dis-de-dimineaţă

 

ca să viseze mai mult despre cum e să fii om

 

când nu e voie

 

se sting fluturi

 

înfloresc hemoragii chiar dacă

 

 

de mâine ne mutăm

 

 

 

 

 

Nicolae Avram

All Death Jazz

Max Blecher, 2013

 

Moartea

I

 

Duminica dimineaţa după gustare

suntem liberi

daniel măndelu petrică bebe

moartea coco guşteru chiştoc

urmărim un dric printre picăturile

de ploaie

 

dricul se mişcă încet pe deal printre pruni

 

se rosteşte ectenia ploaia încă nu s-a dus

suntem uzi până la piele ne mănâncă râia

 

măndelu apare cu palmele pline

de nuci verzi

le rupem coaja ne frecăm cheliile spuzite

de ciuperci

restul nucilor îl îngropăm

în pământ

 

din cortegiu ni se aruncă un pumn de pitaci

moartea este mai iute îi culege pe toţi

 

mâine chiulim de la somnul

obligatoriu de după masă

sărim gardul de sârmă ghimpată în bălării

 

pe malul apei n-are să mai urle

nimeni

 

 

II

fumăm, rotocoalele

plutesc se izbesc de tavan

se întorc cad uşor fire lungi subţiri

 

moartea ridică brusc braţele în aer

să se apere de cineva nevăzut

se ciuciuleşte urlă

nu nu nu mai daţi de ce daţi tov

educator

 

îşi şterge mâinile de pijamaua vărgată

ruptă pătată de sânge cald

 

deodată moartea îşi aude gândurile

părăsite şuierând trosnind

ca o buturugă

pusă pe foc

face un pas înapoi se retrage

 

îşi dă seama noi îi ştim bubele

ne cunoaştem de copii mici

de la creşă

de când ne scoteam ochii pentru

o bucată de sticlă

colorată

 

 

III

 

moartea

ne îmbie totdeauna

cu prăjiturele dulci de mălai

i le lasă bunică-sa la poartă

într-un ştergar vechi cu trandafiri

albaştri

 

plec să mă culc zice

moartea intră însă pe furiş la baie

să se spele pe mâini

de o sută de ori pe zi se spală

moartea pe mâini

dă drumul la robinet ia coaja de săpun

cheia

se freacă tare tare o dată de două ori

de o mie de ori

îşi apropie apoi mâinile de oglinda

ciobită

 

le întoarce pe toate feţele

le vede murdare crăpate pline de jeg

nu-i mulţumit

îi dau lacrimile

 

pipăie pereţii pe întuneric

dă de varul cel mai zgrunţuros

zâmbeşte începe să le lustruiască

până devin transparente

 

moartea se rujează cu o cariocă

trage pe el o rochie aleargă

râzând cu o poşetă galbenă

prin curte

 

 

IV

 

mulţi ani după aceea

aveam să-l întâlnesc pe stradă

într-un oraş necunoscut

lângă ocean

 

purta încălţări cu tocuri înalte

blugi raiaţi angelo muroni

lanţuri groase de tinichea la gât

păr lung albastru răsfirat pe umeri

 

l-am recunoscut după acea paloare

de porţelan din jurul inimii

gura puţin strâmbă

 

babiţe în locul picioarelor

 

limba şuierătoare degetele mâinilor

incredibile de albe şi de lungi

 

mă moarte i-am spus hai să radem

o bere

 

mai bine dă-mi ceva să pap

sunt flămând

 

n-am halit nimic de trei zile

mi-a răspuns moartea

c-un  zâmbet trist

 

 

V

ne aşezăm pe o terasă

cu vedere spre ocean pescăruşii

ţipă ascuţit rotindu-se deasupra

valurilor

 

moartea începe să mănânce mult

încontinuu

mă moarte spun ai auzit că daniel

a murit?

 

s-a spânzurat în bucătărie de clanţa

uşii cu o sârmă

 

a început să se facă frig

adie vântul şi zantadeschia îşi

scutură frunzele zice moartea

 

aud paşi pe valuri se întunecă

ai stins cumva lumina?

simt că tremuri şi vocea parcă

nu e a ta mai zice moartea

 

daniel,  îmi amintesc de el

se opreşte un moment din înfulecat

atent la fulgerul ce despicase

în două

o belugă de culoarea

zmeurei

 

 

VI

 

îl ştiu pe daniel dimineaţa

niciodată nu îşi găsea saboţii periuţa

de dinţi

 

i-am pus odată coarne de rădaşcă

pisate bine bine în eugenie

după care s-a făcut nevăzut

 

toţi am crezut că a fugit după două

săptămâni

după ce a fost dat dispărut

şi miliţia îl căta prin munţi

ca pe legionari

a intrat în grupă liniştit fără să spună

un cuvânt

 

s-a aşezat în banca lui şi-a scos

creioanele de colorat

şi a început să deseneze pe pereţi

nişte animăluţe bizare

 

noaptea după ce s-a stins lumina

mi-a murmurat sub pătură

că a fost acasă la bucătăreasa tiki

din chiuza

 

i-a dat să mănânce şi să bea

i-a săpat grădina i-a ţesălat vacile

a desfăcat porumbul

 

i-a tras-o de i-au sărit capacele

atât de mult i-a plăcut la scroafă

i-a promis

c-o să-l înfieze

 

 

VII

 

şi zici că daniel a murit

reluă moartea izbucnind

din senin

într-un hohot de râs

speriind păsările de mare

 

şi tu pe unde ai mai umblat

mă, moarte, ce-ai mai făcut

ţi-ai împlinit visul întreb

 

când am scăpat de la federeu

zice moartea

trecându-şi mâna peste ochi

am vrut doar să-mi împlinesc

un gând mai degrabă nişte

mici plăceri

să mănânc hamburgeri

să tund iarba

să joc tenis

 

multă vreme am rătăcit

pe străzi

am spart o cofetărie

s-a întâmplat după trei zile

după ce n-am mâncat nimic

 

m-au prins după doi ani

m-au băgat la bulău

am făcut un an

şi jumătate

 

 

VIII

mă n-a fost rău

nasol a fost că n-am avut ţigări

spatele mi-l ţineau fraţii din beclean

dar pentru o ţigară îmi venea să fac

omor

 

dacă vroiai un duhan frate nicu

te prezentai la şefu’ bucilă

spunea să-l aştepţi la baie acolo

îţi zdrobea rozeta

apoi venea secătura de gardian te punea

s-o sugi

 

în ziua când m-au eliberat a dat peste mine

un tir m-a făcut fărâme

au adunat bucăţile de carne împrăştiate

pe asfalt cu făraşul m-au cusut

nu ştiu cum am scăpat am stat zece ani

în comă

 

acum m-am retras în ţinutul ăsta însorit

îmi place să aud oceanul

pink floyd dark side of the moon

să aud cum mă ameninţă liniştea

să mă plimb desculţ prin nisipul

fierbinte

să las dimineața valurile să mă stropească

să beau un martini cu gheaţă şi lămâie

să stau să privesc bărbaţii goi

asfinţitul

dintr-un ochi de calmar

 

din când în când îmi place să iau

cu mine o viaţă

s-o duc cu mine departe

 

în valuri