Sever GULEA

Singur în Berlin – Hans Fallada

Editura Polirom, 2012

Pe cât de tragic a fost impactul pe care nazismul l-a lăsat asupra Europei, parcă pe atât de mult s-a străduit Germania postbelică să-și răscumpere greșelile și acțiunile înfăptuite de regimul celui de-al Treilea Reich. Culpa morală a poporului german, resimțită încă de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și până astăzi, o culpă obiectivată în măsurile și legile aspre antinaziste, în respectul și susținerea față de statul Israel și față de evrei în general confirmă faptul că, în ciuda aparențelor, unanimitatea pretinsă și asumată drept instrument de legitimare a regimului fascist s-a dovedit, ca în orice regim totalitar, ceva iluzoriu. Desigur, o întrebare nu a dat pace nici soldaților Aliați care au descoperit prima oară lagărele de exterminare, nici judecătorilor care au pronunțat verdictele la Nurnberg, nici opiniei publice internaționale postbelice. E o întrebare care se ridică și în mintea oricărei persoane care află prima oară de genocidul înfăptuit de Hitler: cum a putut un popor întreg să ignore sau să treacă cu vederea Holocaustul desfășurat la scară astronomică, ani de zile, în teritoriile stăpânite de Reich? A fost poporul german complice, prin susținere politică directă prin toleranța sau ignoranța cultivată în raport cu actele criminale înfăptuite sistematic de regimul nazist? Desigur, răspunsul nu este ușor de dat și trebuie nuanțat. Dincolo de analizele istorice asupra dinamicii regimului, dincolo de propaganda de epocă, dincolo de memoriile sporadice ale câtorva supraviețuitori ne putem întreba: ce știa și cum trăia berlinezul de rând în atmosfera antisemitismului ridicat la rang de virtute? Era plin Berlinul de susținători necondiționați, în preajma kilometrului 0 al nazismului? Un roman unic, scris în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, reconstituie convingător fragmente de viață din perioada berlineză a decadei a patra. Este vorba de un roman care, bazat pe un caz real, deschide perspectiva cititorului asupra rezistenței germanilor de rând în fața celui de-al Treilea Reich, oferind și un inventar al tipologiilor variate de personaje prezente în epocă.

Impresionantul roman de peste 700 de pagini nu părăsește aproape nicio clipă cadrul berlinez din prima jumătate a secolului XX. Este vremea în care, așa cum se dezvăluie în roman, discursurile sunt răstite și violente, în care incompetenții sunt așezați în posturi de cinste, exclusiv pe criterii politice, în care uniformele nasc groază și nu ridică întrebări (e incredibil numărul de organizații instituite de regimul nazist prin care Fuhrerul căuta să recruteze și să îndoctrineze populația), în care viața privată e o iluzie, ba chiar și gânditul devine o activitate suspectă, după cum remarcă un ofițer al Gestapoului: Oamenii nu pot renunța la gândit. Au tot timpul impresia c-or să ajungă mai departe dacă gândesc. Ar trebui să execute ordinele și atât. Se ocupă Fuhrerul de partea cu gânditul.

Acțiunea se învârte în jurul inițiativei lui Otto și Anna Quangel, un cuplu de muncitori germani, de a-și exprima public dezaprobarea față de regimul nazist, după ce fiul lor moare pe frontul francez. Otto și Anna aleg o manieră originală și cât mai prudentă în acest sens: scriu o serie de cărți poștale protestatare pe care le abandonează în locuri publice, prin tot Berlinul, în speranța (naivă, desigur), că protestele lor față de fanatismul conducătorului vor avea ecou și în posibilii cititori. Evident, această inițiativă va atrage atenția Gestapoului, a vigilentului comisar Escherich (dar și a altor comisari, somați de autorități să rezolve cât mai repede cazul), care va avea nevoie însă de ani de zile pentru a-i prinde pe făptași. Pe acest schelet narativ principal se vor monta și poveștile celor care vor fi direct sa indirect implicați în caz: fie că vorbim de găinarii oportuniști Enno Kluge sau Barkhausen, fie că vorbim de fosta logodnică a fiului familiei Quangel, Trudel Baumann, fie că vorbim de vecinii familiei Quangel: familia Persicke și poștărița Eva Kluge sau de judecătorul Fromm. Prin toate aceste povești secundare care vor fi însă integrate în cele din urmă în investigația principală, Hans Fallada oferă o panoramă caleidoscopică asupra vieții cotidiene sub dictatura nazistă. Mai bine de o treime din roman îmbracă aspectul unei intrigi polițiste cu reliefuri ilare, pe alocuri, amorsate de incompetența, neglijența și oportunismul unor personaje. Sunt pagini în care Gestapoul pare complet depășit și ridiculizat de acțiunile nu foarte bine premeditate ale unor escroci de mâna a doua. Revanșa autorităților germane este cât se poate de violentă în cele din urmă și cât se poate de dureroasă. Hans Fallada aduce în scenă, în această intrigă detectivistă, tipologii care relevă ce se ascundea în spatele unității de oțel a sintagmei din epocă: Ein Reich, Ein Volk, Ein Fuhrer. Familia Persicke ilustrează modelul fanaticilor convinși de valabilitatea nazismului: copiii lor, băieți și fete, slujesc cu zel și asiduitate forțele represive și poliția politică. Enno Kluge, fostul soț al poștăriței de pe palierul familiei Quangel, alături de un alt vecin, Barkhausen, întrupează modelul oportuniștilor și profitorilor irecuperabili: Enno e un parior incorigibil, un hoț și un seducător iscusit, în vreme ce Barkhausen, tovarășul său de ocazie, e un turnător lacom, obsedat de bani și asuprit de nevastă (iată și colaboratori ai Gestapoului care nu au de a face cu datoria civică și ideologică). Comisarul Escherich este modelul funcționarului zelos, neutru, care, fără să fie neapărat pătruns de filosofia nazistă, caută pur și simplu să își facă datoria, să prindă pe cei desemnați drept infractori – neutralitatea sa va fi însă zguduită de capriciile superiorilor săi, iar raportarea sa la faptele soților Quangel va evolua în cele din urmă, după ce își va pierde pasiunea pentru vânătoare și va deveni o mașinărie automată, dobândind în cele din urmă o conștiință critică asupra faptelor sale. Alți comisari și mai ales ofițeri de rang înalt Gestapo sunt de asemenea prezenți, întrupând violența și fanatismul fără margini. Din tabăra oponenților îl identificăm pe domnul Fromm, cel care încarnează modelul rezistenței pasive înțelepte: un judecător pensionat care, fără să își exprime poziția față de regim în niciun moment, acționează spre a salva umanitatea celor din jurul său (fie că vorbim de evrei sau de condamnați ai regimului). Trudel Baumann este femeia care, deși realizează că nu este croită pentru a duce la bun sfârșit planuri de rezistență sistematică, caută mijloace de a-și manifesta revolta. Otto și Anna Quangel, departe de a fi disidenți patentați, sunt oameni obișnuiți care au recunoscut și au beneficiat de reformele de redresare economică înfăptuite de fasciști. Cuplul de oameni simpli nu poate rămâne însă indiferent la asuprirea, ura și nedreptățile pe care le văd în jurul lor și caută, la rândul lor, convinși de o dreptate superioară Reichului, forme de a spune răului pe nume, de a nu tolera pasiv acțiunile criminale. Desigur, nu vorbim de o rezistență judecabilă prin efecte: cărțile poștale ale soților Quangel ajung cel mai adesea în mâna Gestapoului, raportate de cititori îngroziți. Atât în cazul lui Trudel, cât și în cazul soților Baumann vorbim mai degrabă de gesturi mici, aparent nesemnificative, dar care au valențe morale simbolice neîndoielnice și mize purificatoare: prin asemenea gesturi mici, personajele se dezic de regim și își exprimă dezaprobarea, își afirmă refuzul de a deveni complici silențioși ai politicii hitleriste. Vinovați sau nevinovați, buni sau răi, toate aceste destine vor fi supuse loviturilor sistematice ale Gestapoului, autoritatea care asamblează acea atmosferă sumbră și aproape insuportabilă de la finalul romanului, care dă senzația că orice formă de opoziție este într-adevăr… singură în Berlin. Peste toate aceste ciocniri și tragedii, se ridică însă un semnal optimist: destinul poștăriței Eva Kluge – femeia care va pregăti măcar un vlăstar al unei generații care să nu se lase prea ușor sedusă și convinsă de aparențe… vizuale sau discursive.

Prin destinul Evei și al inițiativelor ei, Hans Fallada și-a exprimat totuși încrederea în viitorul poporului german, în necesitatea privirii spre viitor. În ciuda atmosferei apăsătoare pe care o desăvârșește, în ciuda senzației de lipsă de speranță pe care acțiunile Gestapoului o întregesc spre finalul romanului, acest destin al Evei Kluge, dar și verticalitatea soților Quangel întăresc mesajul luminos al romanului, anume că nu instrumentele rezistenței sunt cele mai importante și nici numărul celor care protestează (unul sau zece mii), cât sentimentul necesității luptei, sentimentul de revoltă morală și de încredere într-o justiție adevărată – iată combustibilul care dă autenticitate și durabilitate protestatarului. Cam asta încearcă să transmită volumul lui Fallada, inspirat dintr-un caz real: probabil că Berlinul nu a avut suficienți luptători, suficiente și eficiente mijloace de protest față de nazism, dar totuși au existat oameni care, mânați de un asemenea sentiment lăuntric, au căutat să se delimiteze, cu prețul confortului și al vieții, de ceea ce au considerat că este nedrept.

Sever GULEA

Mai români decât românii – Sanda Pralong (coordonator)

Editura Polirom, 2013

La târgurile de carte din 2012 volumul lui Lucian Boia, De ce este România altfel? a intrat în topurile bestsellerurilor Editurii Humanitas. La Bookfestul de anul acesta, volumul coordonat de Sanda Pralong, Mai români decât românii a fost cel mai bine vândut titlu al Editurii Polirom. Cele două volume, dincolo de preocuparea pentru România, care le este comună, aduc cumva perspective complementare: în vreme ce cartea lui Boia pune degetul pe rană privind deficiențele istorice și specificitatea pestriță nu foarte onorabilă a României, colecția de mărturii adunată de Sanda Pralong dezvăluie imaginea unei Românii captivante și motivante deopotrivă. Anecdotic privind lucrurile, putem constata că, deși aproape toți cetățenii acestei țări trăiesc, de când s-au născut, în spațiul carpato-danubiano-pontic, cifrele vânzărilor de carte sugerează că aceiași cetățeni sunt cât se poate de curioși și de dornici să afle cum arată țara lor, cu bune și cu rele, ca și când nu ar cunoaște-o prea bine. Faptul că avem un exercițiu secular al autocriticii (ba chiar avem meteahna lamentării, a fatalismului) explică cumva succesul cărții lui Boia, care nu vine decât să confirme, într-o manieră sintetică și argumentată schematic, lucruri care ne sunt familiare și de care ne lovim zi de zi. În ceea ce privește volumul colectiv coordonat de Sanda Pralong, succesul său e explicabil mai degrabă prin curiozitatea de proporții pe care o poate stârni românului exasperat: ce ar fi atât de bun în această țară, încât să îi motiveze pe cei cu liberate reală de alegere să se stabilească și să trăiască aici, necondiționați de fatalitatea istorică?

Aceasta este și misiunea asumată de Sanda Pralong în acest volum: aceea de a dezvălui, nu prin retorică apologetică goală, nici prin fotografii izolate, prelucrate, ci prin povești de viață, frumusețea ecranată de zgomotul și isteria în care e cufundat cotidianul românesc. Străinii care își desfășoară amintirile, în cartea Sandei Pralong, provin din 19 state, de pe 5 continente. Majoritatea povestitorilor s-au stabilit în România înainte de 1995 (de reținut e că ordinea poveștilor este dată practic de vechimea fiecărui străin în țara noastră). Originea socială și pregătirea lor profesională sunt cât se poate de variate: de la jurnaliști, afaceriști, medici și până la fotografi sau bucătari. Fiecare dintre aceștia încearcă, în compoziții mai lungi sau mai scurte, să atingă, mai direct sau mai ocolit, motivele pentru care au venit, dar mai ales pentru care au rămas în România.

De reținut e faptul că aproape toate biografiile românești au început sub semnul imprevizibilității și cenușiului balcanic: Raed Arafat a fost păcălit de taximetriști încă din 1981, Steven van Groningen a fost obligat să plătească TVA statului român pentru construcția unui hospice (organizație nonguvernamentală care oferă îngrijire medicală paliativă). Alessandro Amato a fost întâmpinat de furtul la drumul mare al unor WC-uri direct dintr-un camion turcesc, iar Jean Valvis a trăit atmosfera irespirabilă a unei cușete amintind de un vestiar al sălii de sport. Iată doar câteva dintre neajunsurile inițiale mici și asumate (la fel ca iarna românească care i-a înspăimântat aproape pe toți cei care au contribuit la cartea Sandei Pralong) de vizitatorii care aveau să se transforme în rezidenți. De ce au ales însă străinii România? Majoritatea povestitorilor provin din țări dezvoltate, țări în care locuitorii sunt integrați sub forma unor rotițe calibrate precis în mecanisme bine unse și previzibile. Tocmai de aceea, fie că au venit interesați în primul rând de afaceri sau din compasiune pentru situația deplorabilă a unor categorii defavorizat în anii 90 la noi în țară, majoritatea străinilor au aflat în aerul potrivnic și haotic al tranziției românești, acea adrenalină a reformei, acel sentiment al contribuției palpabile, acele provocări pe care nu le-ar fi putut afla în universurile funcționale de peste graniță (în mod ironic, chiar sursa noastră autohtonă de exasperare a constituit o motivație majoră pentru cei veniți din afară). Despre români, străinii au cuvinte de laudă, dar și critici: pe de o parte avem potențial, dar nu-l materializăm, nu respectăm adesea oamenii, arhitectura sau natura, credem că putem face singuri tot fără să căutăm sfatul profesioniștilor, nu avem o cultură win-win a negocierii (dar avem o cultură a scuzelor), Bucureștiul pare a fi desprins dintr-un film noir, evidențiind o dezordine simpatică și multă energie. Pe de altă parte, toți străinii confirmă mitul ospitalității și căldurii românești, naturalețea, deschiderea noastră, calitatea peisajelor și civilizația rurală încă neatinsă de invazia urbanizării, în unele comunități. Parcurgând cartea Sandei Pralong, veți avea ocazia să descoperiți și povestea originilor și provocărilor unor proiecte de succes: povestea unor bănci, a unor restaurante, a unor branduri de lux, a unor lanțuri de farmacii, dar și povestea SMURD-ului sau a unor organizații caritabile.

Prin acest volum colectiv, mărturiile adunate de Sanda Pralong confirmă faptul că străinii nu doar că ne-au condus mai bine și au adus contribuții fundamentale la dezvoltarea socio-economică autohtonă în ultimele două secole (așa cum sugerează volumul lui Lucian Boia), dar iată că și în prezent, culmea e că tot străinii par să iubească România poate mai mult decât românul obișnuit, tot străinii au o imagine mai echilibrată și mai lucidă asupra țării noastre și, nu în ultimul rând, tot străinii sunt promotorii unei stime de sine naționale pe care o putem considera cât se poate de pilduitoare.

Sever GULEA

Patul răvăşit – Francoise Sagan

Editura Art, 2013

Dacă vă gândiți să citiți o poveste de dragoste cu năbădăi, în cel mai pur stil franțuzesc, cu pasiuni incandescente, inepuizabile și libertinaj fără granițe (în fond, nu e greu de înțeles de ce Henry Miller a dus mult timp dorul Parisului), nu puteți să ocoliți titlul apărut la Editura Art, publicat în cadrul seriei de autor dedicată controversatei Francoise Sagan. Scriitoarea franceză îmi era familiară mai degrabă din auzite și mai puțin pentru contribuțiile literare. Auzisem despre asocierea ei cu Truman Capote, de pasiunea pentru mașini luxoase, de scandalurile sexuale și măcar de două romane: celebrul Bonjour, tristesse! și Vă place Brahms? Despre Patul răvășit nu știam mare lucru, dar bucuros că am ocazia să citesc în sfârșit un roman semnat Francoise Sagan (traducerile în limba română sunt din păcate rare în ceea ce o privește pe copila teribilă a Franței ultimei jumătăți de secol).

Patul răvășit este ce altceva decât o poveste de dragoste, în extravaganța pariziană a lumii spectacolului, derulată între două personaje cât se poate de contrastante. Edouard este un dramaturg francez, posibil cel mai bun autor de teatru incomunicabil, aflat la începutul unei cariere promițătoare, care și-a petrecut ultimii 5 ani de viață încercând să uite o femeie. Ce ghinion sau ce noroc, că după 5 ani de când a fost părăsit, Edouard o reîntâlnește și ajunge să fie implicat într-o relație chiar cu femeia care l-a chinuit cu ceva vreme în urmă. În prezența ei, Edouard, posedat de aceeași pasiune nestinsă de trecerea timpului, devine un mielușel, un nebun slab și imprudent. Pentru Edouard nu mai există anotimpuri, luni sau zile, în afara momentelor în care se întâlnește cu adorata sa prezență feminină. Cu indulgența îndrăgostitului, personajul masculin găsește farmec în slăbiciunile iubitei, chiar și când acestea pot deveni fatale. Cine este însă acest astru în jurul căruia gravitează existența lui Edouard? Beatrice Valmont, o actriță franceză, al cărei nume amintește probabil neîntâmplător de cuceritorul cinic al lui Choderos De Laclos, din Legăturile primejdioase. Beatrice este de o frumusețe greu de egalat, chiar dacă e trecută de 30 de ani. Cu un aer violent, dezarmant, senzuală și libertină, fără niciun simț de sacrificiu (nu e deloc o damă cu camelii, așa cum remarcă unele personaje), mai degrabă un animal sălbatic și o mașină de război, Beatrice este, fără îndoială, o devoratoare de extazuri și atenție. Defectele ei sunt mai excitante decât calitățile: gustul pentru bărbați și ambiția nemăsurată fascinează și înfricoșează în egală măsură. Stările ei de spirit sunt forțe ale naturii, independente parcă de voința ei. Beatrice pare să trăiască pur estetic, pentru a fi plăcută, pentru a fi admirată, iar personajul feminin fatal se pleacă temporar doar în fața dorințelor fizice ale bărbaților încinși (dintr-un soi de datorie ancestrală, biologică). Cu toate acestea, persistența lui Edouard și priceperile sale de amant o împing pe Beatrice să îl păstreze alături de ea, într-o relație deschisă pe care doar actrița o manipulează: cruzimea și infidelitățile ei se lovesc însă de felul dezarmant în care Edouard alege să devină un învins fără consolare, încă de la început. Relația se dezvoltă, în aproape întreg romanul pe coordonate asimetrice: Beatrice este călăul, iar Edouard - cel care este executat de nenumărate ori. Cel mai ciudat fapt este că cei doi se împacă oarecum cu această raportare, atâta timp cât nu par să creadă în egalitate când vine vorba de dragoste... avem de a face cu o dragoste mai degrabă religioasă, în care unul din personaje joacă rolul idolului, iar celălalt pe cel al adoratorului. Și, totuși, ce se va întâmpla atunci când și Beatrice își va pune problema (ce gest fără precedent pentru ea!) raportării sentimentale la Edouard? Sunt pregătiți călăul și condamnatul să renunțe la eșafod, la măști, la obișnuințe pentru a trăi o poveste mai autentică, mai banală, mai lipsită de zbucium? Vă rămâne să descoperiți.

Povestea lui Sagan sondează psihologia unei iubiri pătimașe, cu reliefuri patologice, proiectând-o pe un fundal adecvat, al lumii decadente a spectacolului și high-lifeului parizian. În ciuda faptului că par să trăiască în epoca necesității plăcerii, a celebrării libertinajului și individualismului, protagoniștii lui Sagan par însă mai lipsiți de libertate ca niciodată. Iată cum percepe chiar Edouard ceea ce trăiește cu Beatrice: Era ca și cum s-ar fi urcat din mers într-un carusel asurzitor și dezastruos, hurducăind din toate încheieturile, din care ar fi vrut să se dea jos cu orice preț, dar de care, în momentul acela, viteza atinsă și legile fizice ale greutății îl țineau legat.

Impulsionați de propriile coordonate extreme ale personalității, Beatrice și Edouard se învârt într-un cerc vicios, în care dezechilibrele, infidelitățile, loviturile, anxietățile găsesc rezolvarea în acel panaceu universal al... patului răvășit, al extazului carnal fără limite. În funcție de felul în care veți percepe această misiune a patului în romanul lui Sagan, veți decide dacă citiți o impresionantă și intensă poveste de dragoste sau mai degrabă o melodramă învăluită într-un parfum franțuzesc, mult prea dulceag. Indiferent de ce verdict veți da în acest sens, veți aprecia cu siguranță eleganța și precizia limbajului, finețea analizei și, până la urmă, tributul adus feminității de către Francoise Sagan.

Sever GULEA

Ai toată viaţa înainte - Emile Ajar (Romain Gary)

Editura Univers, 2013

În ultima perioadă am observat o activitate de publicare și de traducere tot mai susținută din partea Editurii Univers: au apărut mai multe titluri în seria Romanul Secolului XXI (o colecție complementară, actualizată a celei mai cunoscute colecții de literatură universală contemporană de dinainte de 1989: Romanul Secolului XX), mulți autori sud-americani, turci sau francezi. Dintre ultimele apariții editoriale pe care le-am remarcat, una mi-a atras imediat atenția: romanul lui Romain Gary, publicat inițial sub pseudonimul Emile Ajar a câștigat premiul Goncourt (în fond, așa cum ni se amintește pe coperta a 4-a, Romain Gary este singurul autor care a reușit să înșele vigilența criticilor francezi și să fie nominalizat de două ori la această prestigioasă distincție literară), iar ecranizarea sa din 1978 a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin.

E vorba de un roman care nu are mai mult de 150 de pagini, care se petrece în Parisul postbelic, departe însă de atmosfera boemă a primăverii pariziene, de strălucirea Turnului Eiffel, de plimbările pe Champs-Elysee. Cadrul și personajele par mai degrabă desprinse dintr-un film sumbru, dintr-o dramă în alb-negru a neorealismului italian: periferia unei capitale, cu străzi desfundate și blocuri înghesuite în care trăiesc marginalii societății – prostituate, proxeneți, escroci de mâna a doua. Cu toate acestea, romanul lui Gary e departe de orice ton sinistru, ba chiar e plin de prospețime, de vitalitate, în ciuda personajelor pestrițe pe care le condensează. Acest efect, al umanizării depline, emoționale pe care îl resimți citind romanul autorului francez de origine lituaniană e obținut cu măiestrie mai ales prin perspectiva narativă abordată: întreaga poveste e spusă prin ochii unui băiețel arab, străin de părinți. Abandonat de mic, lăsat în grija unei femei bătrâne, Momo face parte dintr-o specie aparte de copii, anume copiii de prostituate. Temându-se să nu fie preluați de serviciile de Asistență Socială, dar neputând să-i crească singure, prostituatele Parisului aleg o strategie ingenioasă: să-și lase copiii în grija unor “colege” de breaslă retrase din activitate, contra unei sume de bani lunare. Momo e așadar crescut de madam Roza, o evreică supraviețuitoare a lagărelor de exterminare care, apropiindu-se de 70 de ani, are probleme cardiace (cel mai mare război îl duce cu cele 7 etaje ale clădirii), are uneori accese de cochetărie, dar poartă responsabilitatea pentru mai mulți băieți (și are și acte false, la nevoie, pentru a dovedi orice în fața autorităților) și mai păstrează și un portret al lui Hitler pe care îl ține sub pat, ca un antidot ori de câte ori viața i se pare de nesuportat (în fond, oricât s-ar certa cu cei mici, oricâte lipsuri materiale ar amenința-o, întotdeauna există un chip mai înspăimântător decât cel al cotidianului de la periferia Parisului…). Blocul lui Momo e locuit sau vizitat de tot felul de figuri pitorești: nenea Amedee, cel mai mare pește al cartierului, un nigerian analfabet care vine la madam Roza să îi scrie scrisori (duminica, atunci când curvele sunt libere…), tanti Lola, un fost campion de box travestit, care și-a crescut sânii ca pe niște pui, nenea Hamil, un negustor de covoare venit din Alger care își pierde mințile lent, dar sigur și totuși se străduiește să îl învețe pe Momo despre tradiția musulmană, doctorul Katz, care îi tratează pe toți cu milă creștinească etc. Momo e un băiețel special, tare precoce, așa cum i se tot repetă (chiar protagonistul ajunge să concluzioneze la un moment dat: oricum arabilor li se scoală mai repede), are din când în când așa zise crize de violență sau de sensibilitate pe măsură ce se dumirește de nedreptățile lumii adulte și îi cucerește rapid, prin istețime, pe străinii pe care îi cunoaște. Degradarea stării de sănătate a madamei Roza, lipsa fondurilor de întreținere îl mobilizează pe Momo să treacă de la joaca de-a comparat puțulicile la responsabilități domestice. Eforturile protagonistului neajutorat sunt amuzante și impresionante în aceeași măsură: de la îngrijirea celorlalți copii mai mici la pledoaria pentru o moarte demnă a binefăcătoarei sale. În spatele acestei perspective infantilizate, asumată drept strategie discursivă de către narator se întrevăd teme mai grave legate de condiționările sorții (în ciuda faptului că Momo are toată viața înainte, existența lui viitoare nu se anunță prea optimistă), de stratificare și prejudecăți sociale (romanul subliniază umanitatea comună de dincolo de originea și statutul personajelor), de tragedia îmbătrânirii și dreptul la eutanasie etc. Există însă o doză de optimism la finalul romanului, în ciuda deznodământului tragic: efortul de a o îngriji pe bătrâna neputincioasă îi va aduce lui Momo răspunsul la întrebarea care traversează recurent romanul și anume: pot trăi oamenii fără iubire? Nici chiar în iadul marginalilor răspunsul nu poate fi negativ.