LecTiuk! (Tiuk nr. 38)

Alexandru Vakulovski: Audiția (Ryu Murakami)

Emilian Galaicu-Păun: Ce spun cărţile (Gh. Erizanu)

Alexandru Vakulovski: Blestemați (Chuck Palahniuk)

Moni Stănilă: Un american la Chișinău (Dumitru Crudu)

Al. Vakulovski: Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! (Al. Potcoavă)

Moni Stănilă

Un american la Chișinău

Am citit dintr-o răsuflare noul roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chişinău, apărut luna trecută la editura Casa de pariuri literare. Mă aşteptam la o carte bună, fiindcă aşa ne-a obişnuit autorul.

Am simţit acest nou roman mai aproape de Măcel în Georgia, publicat în 2008 la Polirom, decât de Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2011). Personajul Angelo, din primul roman, e asemănător cu Anton Şleahtiţchi. Acelaşi poet înflăcărat, luat peste picior, rănit în dragoste. Aceeaşi disperare în faţa societăţii în care nu se adaptează pe deplin, ori, mai degrabă, care nu îl acceptă pe deplin.

Primul refuz de care Anton are parte vine pe linie etnică. Braşovenii îl resping fiindcă e basarabean. Astfel, personajul, ca şi Olga – una dintre iubite, începe să îşi ascundă originea. Faptul că personajul vine din Republica Moldova îl umple de frustrări. În acest punct naratorul se desprinde de personaj şi ironizează nu complexul de inferioritate (lingvistică) al basarabenilor, ci pe cel de superioritate al unor braşoveni. Scena în care Lora, iubita personajului şi a tuturor celorlalţi, îi aruncă în faţă lui Anton lucrarea de licenţă pe care acesta a făcut-o în locul ei, ţipând că e plină de „moldovenisme”, e absolut delicioasă: „Ce e aia exoftalmic???”. Şi nu e singura situaţie în care colegii lui Anton cred că anumite neologisme sunt „moldovenisme”.

Romanul este despre Anton. Americanul Martin e pretextul care trasează contextul. Braşovul sfârşitului de mileniu, Chişinăul în pragul revenirii dezastruoase a comunismului, trenurile româneşti, taximetriştii ţepari, foamea, disperarea, sărăcia. Situaţiile disperate nu duc niciodată în patetism, deoarece autorul le salvează cu doze mari de umor: fin şi bun. Cum a spus şi scriitorul Vladimir Beşleagă: o satiră. O dramă ascunsă sub masca umorului. Toate necazurile, rateurile şi slăbiciunile unei societăţi sunt transferate de narator asupra personajului Anton, care, în ciuda încărcăturii, nu devine mai puţin credibil.

Dacă limbajul licenţios, evitat în Oameni din Chişinău, revine încărcat – în funcţie de personaje – de rusisme, expresiile viu colorate la propriu şi la figurat apar în forţă, mai mult parcă decât în oricare altă carte semnată de Dumitru Crudu. Priviri galbene, situaţii albastre, ochi broştiţi sau bufniţaţi, sânge în călcâie, sentimente trecute pe la spate şi multe altele pe care trebuie să le descoperiţi singuri.

Întâmplările se ţin lanţ şi se nasc una din alta aşa cum cromozomii nasc dintr-o celulă o altă celulă, şi din două – patru, până când ajung la un corp întreg şi matur / la un roman perfect închegat. Fiecare bucăţică are un haz aparte, care înlăturat scoate la iveală doar interesul, invidia şi ura prezente într-o epocă de tranziţie, transformându-se într-o poveste întunecată. Ce să mai spun? Dumitru Crudu a confirmat demult că – îl citez din nou pe domnul Beşleagă – e fără doar şi poate un fenomen al literaturii româneşti.

Alexandru Vakulovski

Ce montezi din piesele furate de la fabrica de mașini de cusut de la Cugir sau povestea șoimului Alexandru Potcoavă

Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! este o poveste din două planuri – un plan dadaisto-absurd, compus din rumoarea unui birt și altul care are ca personaje principale niște copii și un boschetar.

Rumoarea beției conține slogane comuniste – mixate și remixate, glume obscene, frânturi din povești deocheate/ despre partid, lucruri reale, dar ascunse în timpul comunismului, ce puteau fi spuse doar în glumă, mascate printre porcăriile ridicate de aburii alcoolului. Dadaismul absurd revine spre sfârșit la real – aflăm o poveste, povestea răsturnării sistemului, povestea perpetuării porcilor la putere. Alexandru Potcoavă a făcut o adevărată muncă de folclorist, adunând sloganele și vorbele de duh din perioada declinului comunist.

Celălalt plan, al copiilor (dublat la un moment dat de cel al fostului locotenent al Armatei Regale, moș Petre – actualul boschetar) este unul realist, cu fine nuanțe de apropiere cu poveștile realist-socialiste, de care însă se rupe foarte crud, cu sânge – la propriu.

Din primele două planuri clare se desprinde al treilea, ascuns, de suspans – al Revoluției din decembrie.

Așa cum scrie Mihail Vakulovski în Cuvânt (tot) înainte, Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! este „o carte ingenioasă despre istoria recentă care încă se scrie”. Doar că Alexandru Potcoavă nu ne bagă în față, așa cum se obișnuiește, povestea Revoluției, înfrumusețând-o pe ici-colo, ci ne oferă un fir narativ lăsând marea istorie în suspans.

Narațiunea e plină de umorul ce se naște din absurd, de ironia și sarcasmul naratorului. Este o veselie cu răni. Cu răni proaspete, încă nevindecate.

Trebuie să remarc și coperta foarte faină și la fix, de Mugur Grosu: simbolul comunist din banană și ciocan.

*Alexandru Potcoavă, Șoimii Patriei trebuie să fie întotdeauna veseli!, Cuvânt (tot) înainte de Mihail Vakulovski, Ed. Tracus Arte, București, 2011

Emilian Galaicu-Păun

Gheorghe ERIZANU, Ce spun cărţile

„O societate poate exista – multe există – fără scris,

dar nici o societate nu poate exista fără citit. Aşa spun cărţile”

17 ani i-au trebuit scriitorului Gheorghe Erizanu pentru a ieşi în faţa editorului purtând acelaşi nume, cu un titlu ce pune în valoare cititorul profesionist care stă în spatele omului de litere, Ce spun cărţile, Cartier, 2012. Redactate iniţial pentru emisiunea sa de la Publika TV, Cartea zilei, textele ce alcătuiesc acest volum – de regulă, nu mai mari de-o pagină – „nu sunt cronici. Nu sunt despre cele mai importante cărţi ale zilelor noastre. Sunt despre cărţile care mi-au făcut cu ochiul”. Or, autorul nostru are un ochi făcut pentru cărţi, dovadă – selecţia riguroasă a celor 171 de titluri, din domenii diferite, majoritatea aparţinând însă beletristicii.
Fie că scrie despre cărţile autorilor basarabeni (Aureliu Busuioc, Ion Druţă, Constantin Cheianu, Vladimir Beşleagă, Dumitru Crudu, Nicolae Dabija, Arhip Cibotaru, Tamara Cărăuş, Vasile Ernu, Savatie Baştovoi ş.a.), români (lista e la fel de generoasă: Manolescu, Marino, Boia, Djuvara, Ruşti ş.a.) sau străini (fracţiunea majoritară, ca să zic aşa), competenţa & pasiunea cu care o face îşi dau mâna. Nu e neapărat să mergem departe spre a ne convinge – iată cum prinde, în câteva cuvinte, chintesenţa romanului Zilele regelui de Filip Florian (nu înainte însă de a-i da colegial cu tifla editorului Gabriel Liiceanu, cel care a trecut nonşalant pe lângă manuscrisul de debut al tânărului prozator): „Zilele regelui este cel mai frumos roman românesc din ultimii ani. Despre dragoste, cutezanţă, visuri. Romanticii nemţi, un rege, Carol I, şi dentistul lui, descind pe căi ocolite în România pentru a face o ţară. Primul avea de făcut drumuri, căi ferate, clădiri, legi, armată. Al doilea, dentistul, avea scopuri mai mici: să-şi facă un cabinet pentru dinţi româneşti. Dar ambii avea de schimbat o lume întreagă”. Remarcabilă şi nota de încheiere a volumului: „O societate poate exista – multe există – fără scris, dar nici o societate nu poate exista fără citit. Aşa spun cărţile”.
Cam acesta e stilul – şi implicit omul! –, tocmai bun de încondeiat într-o formulă latină, Multum in parvo.