Dialoguri Tiuk!

Zahar Prilepin (a.vklvsk)

Ruxandra Cesereanu (m.vklvsk)

Traian (m.vklvsk)

A.R. Deleanu (Camelia Teodora Bunea)

O. Nimigean (m.vklvsk)

Interviu cu A. R. Deleanu  (Flavius Ardelean) de Camelia Teodora Bunea

(Notă: A. R. Deleanu a răspuns la acest interviu în decembrie 2012. Pentru publicarea lui în revista Tiuk! în vara anului 2013, autorul a revenit asupra întrebărilor şi a inserat completări. Acestea se găsesc între paranteze, italic. Exact ca această completare.)

Tratez cărţile care îmi plac ca pe o chestiune de credinţă: intim şi conflictual

C. B.: Bună, Flavius! O să încep destul de direct cu una dintre întrebările cumva iritante (pentru că e repetitivă şi pe mine acest caracter al ei mă face să conştientizez cât de greu este  să  ajungi să fii cunoscut ca autor în România). Aşa că, pe scurt, ce ai putea să le spui cititorilor despre Flavius Ardelean? Dar despre această mască, A. R. Deleanu? De ce această nevoie de suspans, de dedublare?

A. R. D.: Bună, Camelia! Cred că e greu, da. Nu ştiu cum e să fii cunoscut ca autor în România şi nici nu ştiu dacă e ceva de dorit. Despre mine pot să spun că am luat-o pe mai multe căi în încercarea a-mi găsi locul, acceptând greu şi oarecum târziu că unica meserie pe care o pot avea este legată de cărţi. Am studiat relaţii internaţionale şi studii europene la Cluj – am uitat tot. A rămas doar memoria Clujului, îmbibată în piele, de nescuturat. Apoi am făcut un master în management cultural într-un orăşel baroc de lângă Stuttgart (vorbesc germană de la grădiniţă, e a doua mea natură; nimeni din familia mea însă nu ştie germană – e bine că nu au putut face temele cu mine când eram mic). Apoi am revenit în ţară şi am devenit corporatist. Mi-a trecut după un an, când am decis să plec în Oxford să studiez publishing. Iubirea mea pentru cărţi e bolnăvicioasă, aşa că am decis să nu mai ignor asta şi să fac din pasiunea mea o carieră. Mai mult decât să scriu îmi place să citesc. Am fost baterist pentru câţiva ani la o trupă din Braşov, apoi la The Others din Cluj, trupă de care încă se mai vorbeşte pe la colţuri, şoptit, ca prin vis. Cică. (Între timp The Others s-a reîntors pe scenă.) Nu ştiu dacă mai pot spune ceva despre mine, dar da, pot spune despre A. R. Deleanu. Mărturisesc că ai dreptate – iniţial s-a vrut a fi o mască. Simţisem prin 2010 că scrisul meu o ia într-o altă direcţie – debutasem în 2006 în revista de cultură Familia de la Oradea cu poezie, proză scurtă şi publicistică şi mai publicasem apoi în Tiuk!, Egophobia, Dilema Veche şi alte câteva – şi aveam nevoie, pentru confortul meu, de o nouă identitate. Prozele scurte din perioada aceea – proze bizare, întunecate, horror – nu semănau deloc cu ceea ce scrisesem până atunci. Erau mai bune, dar doar pentru că ce scrisesem până atunci era slab. Am devenit mai sigur pe mine cu fiecare proză scrisă – între timp sunt destul de mulţumit de prozele mele scurte şi intenţionez să le public într-un volum în toamna lui 2013, pentru a încheia un ciclu început, după cum ziceam, prin 2010 – (va apărea la editura Herg Benet şi poartă numele Acluofobia; prefaţă de Mircea Pricăjan şi ilustraţii de Claudia Niculescu) şi am început să scriu romanul Îmblânzitorul apelor, ideea plutea prin capul meu de vreo 9 ani. „Masca” m-a ajutat să termin romanul şi să scriu mai departe şi mi-am asumat noua identitate cu care mă simt bine. Sună schizofrenic şi sunt sigur că medicii pot explica fenomenul mai bine decât mine. Pot doar să spun că perioada aceea de un an de scris intens a fost magică, acel nou individ făcându-şi treaba sub protecţia mea. Şi eu sub a lui. Între timp s-a dus dracului şi misterul şi anonimatul. Gloria m-a muşcat de fund şi am început să apar din nou, să citesc, să fac poze, să dau interviuri etc. Spun din nou pentru că o mai făcusem o dată pe când eram muzician şi crezusem că mă vindecasem. Naiv. Acum se ştie că A. R. Deleanu e Flavius Ardelean şi nu mă mai interesează, nu e ca şi cum multă lume ar şti de mine. (Ba mă interesează şi voi lua măsuri.)

C. B.: Să înţeleg că îţi este greu să scrii? Te consumă scrisul?

A. R. D.: Mă consumă aşteptarea, pregătirea, preliminariile. Scrisul în sine curge relativ uşor, dar asta pentru că m-am obişnuit. E un meşteşug, trebuie exersat zilnic. Dar la început, da, mi-a fost greu, nu mergea nimic. Când spun început mă refer la începutul perioadei A. R. Deleanu. Ce scriam înainte de asta venea uşor, dar pentru că era slab. De când a venit A. R. Deleanu în viaţa mea cu ideile şi fiţele lui, scrisul a devenit mai complicat, mai sofisticat, dar şi mai serios. Chestiune de viaţă şi de moarte, aş spune dacă aş vrea. Dar nu spun. Iată c-am spus. Ce ne facem acum?

C. B.: Crezi într-un soi de inspiraţie dată de ceva extern sau consideri că scrisul vine de undeva din interior?

A. R. D.: Habar nu am de unde vine scrisul. Poate fi inspiraţie divină sau dereglare chimică. Atâta timp cât funcţionează nici nu mai contează. Nu cred în aşteptarea inspiraţiei – dacă aş aştepta, nu aş mai scrie nimic. Pentru că, după cum spuneam, evit să scriu, mă chinuie tot ce e înainte şi după scris. Aşa că nu las să se întâmple prea des şi scriu zilnic. Când am alte treburi şi nu am timp de scris devin morocănos şi amărât. Deci cred în a sta pe scaun şi a scrie chiar şi când nu am chef. Trebuie.

C. B.: Ce ţi-ai dorit ca debutant? Ce s-a împlinit şi ce nu?

A. R. D.: Mi-am dorit să se vândă tot tirajul. S-a împlinit în trei luni (cred că mai degrabă cinci). Ca o profeţie. S-au întâmplat şi altele care contează, dar pe care nu mi le-am dorit în mod explicit (cronici în România literară, Observator cultural, Familia), dar care mă bucură. Lecturi, întâlniri cu cititorii, lansări în cinci oraşe. Bine, aş vrea eu mai mulţi oameni pe profilul de autor pe Facebook, dar prea vreau multe, nu? Haha. Ce-o mai veni e binevenit.

C. B.: Pentru tine a scrie înseamnă a acapara lumea? Sau altfel spus, există o dimensiune etică a romanului tău Îmblânzitorul apelor: simţi că lumea contemporană a atins deja acel punct acut în care numai o epurare (prin apă fiind varianta ta) mai poate schimba ceva?

A. R. D.: Sper că romanul meu nu are o componentă etică. Am încercat să evit tezismul (Miheţ mi l-a reproşat în România literară, pe bună dreptate), dar nu prea mi-a ieşit în totalitate. Nu cred că trebuie să educ, să curăţ, sau orice altă activitate sanitară. Intenţionez să spun poveşti, de aceea mă şi numesc mai degrabă şi mai des “povestitor” şi nu “scriitor”. (Nu mă mai numesc nici aşa; am observat că deseori unii scribi de pe la noi îşi spun aşa pentru a se scuti de datoria de a scrie bine, de a avea o voce proprie, de a oferi o proză îngrijită.) Cum foloseşte cititorul povestea mea, nu mai e treaba mea şi, din momentul în care povestea a ieşit în lume, nu mai îmi aparţine. Cred că lumea e încă suportabilă, cred că se mai pot schimba multe, încă am speranţe şi planuri. Păcatele mele. Dar, ca să fiu cu totul sincer, nici eu nu prea ştiu ce am vrut să zic şi să fac în cartea astea. Încă de la început am simţit că nu o controlez, ci invers, ea pe mine. A cam făcut ce a vrut şi a ieşit cum a vrut. Este însă o poveste la care ţin şi sper să o pot iubi toată viaţa cu această afecţiune a părintelui care cunoaşte defectele şi infirmităţile copilului său.

C. B.: Există vreo legătură implicită, o experienţă (mediată sau i-mediată) cu sau despre apă, care să te lege pe tine ca autor de tema romanului?

A. R. D.: Da, mi-e frică de ea. Nu ştiu să înot. Duş fac, n-am încotro.

C. B.: Dacă ar fi să-ţi alegi un personaj preferat din roman, care ar fi acela?

A. R. D.: Musafirul nepoftit.

C. B : Pentru că...

A. R. D.: Pentru că e al nostru, al tuturor.

C. B.: Dacă ai avea ocazia unei reeditări, ai mai schimba ceva la Îmblânzitorul apelor?

A. R. D.: Din câte ştiu va exista cel puţin o reeditare. (Corect.) Aş schimba una-alta, da, dar schimbările sunt mai degrabă de ordin estetic şi de marketing.

C. B.: Deci ai schimba totuşi câte ceva pe ici-colo...

A. R. D.: Dacă tot întrebi: coperta, blurb-urile de pe coperta 4 (acum că am câteva cronici faine), bio de autor. Aş mai schimba şi unele cuvinte, propoziţii, pe alocuri, pe acolo pe unde citesc cu capul întors într-o parte, gândindu-mă ce naiba o fi fost în mintea mea. Dar la structură nu voi schimba nimic. Povestea este, cu bune şi rele, expresia unei perioade a vieţii mele. Dacă aş începe să o schimb, ar fi ca şi cum mi-aş modifica trecutul. Ceea ce facem toţi la un moment dat în timpul vieţii, dar încă nu e momentul pentru asta.

(A doua ediţie va apărea la Casa de Pariuri Literare cândva în 2013. Am făcut peste 120 de modificări şi am adăugat o prefaţă de autor şi o pagină de mulţumiri.)

C. B.: La una dintre întâlnirile CenaKLUbului tiuk! am înţeles că te-ai apucat de scris sau că ai avea în vedere un al doilea roman. Ne poţi împărtăşi câteva detalii despre acest al doilea proiect?

A. R. D.: Da, am început să lucrez la el, dar am făcut o pauză pentru alte treburi, alte texte, documentări etc. De la 1 ianuarie îmi reiau programul şi îl continui, sperând ca în toamna lui 2014 să fie pe piaţă. (Sau poate mai târziu, nu mă grăbesc.) Dacă iese ceva. Nu vreau să spun prea multe despre el, chiar dacă îl ştiu în întregime. Sinopsisul e pe hârtie. Va fi în alte timpuri, alte locuri. Va avea trei părţi...  aş vrea să îţi povestesc, dar mai bine nu. Vor fi mai multe personaje şi, acolo unde în Îmblânzitorul apelor era apa, aici va fi focul. Am şi titlul, dar – ghici ce? – nu ţi-l zic. Până atunci sper să public volumul de proze scurte la care lucrez în paralel (s-a rezolvat) şi după cel de-al doilea roman trebuie să mă apuc de o altă carte despre un copil care m-a vizitat în starea de veghe într-o dimineaţă în Germania, şoptindu-mi numele şi cucerindu-mă. Însă va trebui să mai aştepte câţiva ani ca să iasă la lumină. Sau la întuneric, nu ştiu exact.

C. B.: Care este autorul tău preferat, sau, ca să fie mai puţin sec, un top 5 poate?

A. R. D.: Prefer să nu. Tratez cărţile care îmi plac ca pe o chestiune de credinţă: intim şi conflictual. Pot doar să îţi spun că după 2666 de Roberto Bolano e foarte greu să mai scrii roman.

C. B.: Cum ţi se par cititorii români? Ai vrea să le sugerezi/reproşezi ceva anume?

A. R. D.: Nu am ce să le reproşez. Le datorez prea multe.

C. B.: Ai schimba ceva la lumea literară românească?

A. R. D.: Nici aici nu mă văd în măsura de a-mi da cu părerea. Nu sunt membru al USR, nu fac parte din cenacluri, nici măcar nu sunt un autor cunoscut. Nu fac bani din scris, am doar o carte publicată. Nu am plecat pe burse de artist (nici n-am aplicat), nu am primit premii (nici nu mă interesează). Cumva nu aparţin lumii literare. Sunt doar un povestitor şi atât. (Iar mi-e ruşine cu mine.) Pentru că studiez managementul editurilor îmi pot da cu părerea despre una şi alta, dar prefer să nu o fac. Nu din precauţie, ci pentru că nu sunt plătit să o fac, haha.

C. B.: Şi, ca ultimă întrebare, ce i-ai sfătui pe tinerii care încă nu au debutat şi care ar dori să facă acest pas?

A. R. D.: Să citească mult şi să scrie mult. Ar fi greşit să dau alte sfaturi pe lângă acestea două, elementare şi evidente, pentru că fiecare om e diferit şi fiecare autor lucrează altfel şi se aşteaptă la diferite lucruri. Da, uite, poate că ăsta ar mai fi un sfat: să nu se aştepte la prea multe. Şi încă unul: să fie consecvenţi şi drepţi în faţa lor şi a responsabilităţii pe care o au în scris. Şi încă unul: să-şi respecte cititorii. Câte sfaturi! Uite ce mi-ai făcut...

Braşov, decembrie 2012 / revăzut în iunie 2013 la Oxford.

www.deleanu.weebly.com

„Din realitate m-am inspirat (şi am inspirat) din toate puterile”,

interviu cu O. Nimigean,

realizat de Mihail Vakulovski

- Salutare, Ovidiu, şi felicitări pentru reeditarea primului tău volum de proză, „Mortido” (Polirom). Deşi eşti cunoscut în special ca poet, în ultima vreme ai publicat proză. Mai scrii poezie?

- Salut, Mihai! Ca un avertisment, trebuie să spun că întrebările pe hîrtie mă pleoștesc, aş fi preferat să stăm de vorbă faţă către faţă, să-mi dai pe loc replica, să mă sîcîi, să-mi ceri să insist unde ţi se pare că ezit sau evit... Asta, pentru că nu sunt un confesiv, ci un reactiv, nu-mi place să vorbesc nici despre mine, nici despre cărțile mele, şi cu atît mai puțin despre proiecte. Tendința – şi tentația – este să răspund monosilabic, dar ce interviu ar mai ieși astfel?! Trebuie să fii Beckett ca să-ţi permiți. „Da”, „Nu”, „Mmmm...”, „...”, „Nu știu.” Şi-acum, să recunoaștem, cam tot ce trece de o asemenea brevilocvenţă devine suspect de vorbărie. În fine, hai să mă apropii de întrebări. Aş spune că mai degrabă sunt necunoscut ca poet, lumea mă știe mai mult din auzite decît din citite. Străbate, așa, cînd străbate, un soi de legendă leșinată, cum că ar mai exista un „nouăzecist” demn de atenție, pe lîngă triada consacrata, dar nu se prea știe ce-i cu el. Cît de puţin am de-a face cu imaginea schițată de vulgatele receptării după ureche de pînă acum se va vedea, sper, dacă voi reuși să găsesc o editură vizibilă în care să-mi reiau cele cinci cărţi de poezie – greu accesibile altfel, cu excepția nicolinei blues. Dacă mai scriu poezie? Toate gesturile mele literare se raportează la un imperativ poetic de dincolo de genuri. Așa că aş putea să-ţi spun că scriu numai poezie, chiar dacă nu pare. În orice caz, știu că masa vîscoasă a bruionului meu are o șansă de a se limpezi numai din perspectivă poetică.

- Acțiunea romanului „Mortido” are loc într-o noapte de după revoluția din 1990, de la 10 fără 2 minute pînă la 4:25, într-un oraş românesc. Crezi c-ai publicat prea repede prima ediţie a romanului? Întreb asta pentru că textele despre revoluţie au cam avut succes, iar „Mortido”, care e o carte mult mai bună decît majoritatea cărţilor pe tema asta, a trecut cam neobservată atunci…

- Mortido era gata în 1991. L-am putut publica (după ce-l anunțasem cu „forșpanuri” în weekend printre mutanți) abia în 2003, la editura Clubului 8, pe speze proprii. Difuzarea a fost cvasi-inexistentă. Cu toate acestea, a ajuns la juriul Premiului Naţional de Proză, sub girul „Ziarului de Iași”, premiu aflat la prima ediție dintr-o serie ce se va dovedi, în general, pertinentă, şi avea să fie declarat cîştigător, la egalitate cu Întîlnirea Gabrielei Adameșteanu şi la concurenţă, între altele, cu Întoarcerea huliganului, romanul lui Norman Manea. Chiar dacă n-am ajuns între timp la Gallimard şi nici pe lista nobelizabililor, nu cred că a fost o alegere hilară. Iată de ce, peste alți unsprezece ani, cînd s-a ivit ocazia, l-am republicat fără ezitare la „Polirom”. Vremurile, am impresia, consună parcă şi mai bine cu cartea, acum, după vara lui 2012 şi alegerile din toamna aceluiași an, cînd conjurația imbecililor de toate calibrele a învins la orașe şi sate şi defilează prin Europa şi pe glob cu caloriferul pe bandieră.

- Romanul e scris în stilul lui Sorokin, cu multe violenţe şi scene tari. Cît de important pentru tine e naratorul cărţii pe care o scrii?

- Naratorul, în Mortido, se proiectează în personaje, personajele se resorb în narator, identitățile interferează, sugerînd, cred, ceva din comedia universului ficțional, în care, cum afirmă Llosa, recuperezi – cînd îl recuperezi – adevărul prin minciună. Termenul „minciună” fiind, de fapt, nefericit (sau, mai degrabă, provocator) ales, pentru că nu e vorba de o derivă etică, ci de survolarea fenomenalului strict, la rîndul lui un epifenomen al „zăcămîntului ontologic”, ale cărui abisalități le explorează astfel literatura, căutînd, în ultimă instanță, adevărul şi realitatea. Oricît ne-am chinui(t) să ne detașăm de sensurile tari, scriitorul tot cu căutarea timpului pierdut se ocupă, tot cu Zeit-ul şi cu Sein-ul (chiar şi – sau mai ales, vezi recentul său volum de poezie - Dan Sociu, care perora că pe el nu-l interesează decît „ultimele cinci minute”).

- „Rădăcina de bucsau”, romanul publicat în 2010, este un text complex, în care nu prea există teme minore. Cînd şi cum hotărăşti că trebuie să scrii pe o temă sau alta?

- La un inventar strict, nu găsim în Rdb mai mult de două „teme majore”, moartea şi iubirea, dar, ca să nu rămînă o lungă teorie, ele capătă consistenţă prin instrumentarea a o mie de mici motive sau pur şi simplu gesturi, reacții, senzații, dispoziții şi indispoziții. Ambiția mea fusese să cobor (spre realitatea obsedantă de care aminteam mai sus) cît mai aproape de spațiul şi timpul concrete, în secvențe performative (în traducere: la consistenţa pragmatică a limbajului, cînd ceea ce se vorbește se şi întîmplă, într-un prezent aproape scos din discurs). Iluzia mea? Procedînd astfel, voi atinge lumea de dincolo de convențiile literaturii. Cîte ceva mi-a ieșit, dacă judec după frisonul unor receptori altfel greu impresionabili, dar, pe ansamblu, rămîne o iluzie. Aş adăuga acum: nici măcar necesară, altfel decît cu intermitenţe. În ultima parte a romanului naratorul caută deja să se smulgă din priza imediatului şi să recupereze, fie şi fragmentar, distanţa, reflexivitatea, jocul dintre interior şi exterior, un timp lăuntric stratificat şi așa mai departe. Revin la întrebare. Cînd mă hotărăsc să scriu pe o temă sau alta? Aş minți dacă aş susține că lucrurile se întîmplă în urma unei deliberări, adică strict rațional, beneficiind de rezultatele unei analize pedante. Ești scriitor, știi prea bine că, mai mult decît să te hotărăști, te trezești prins, a hotărît tema pentru tine. S-a impus. A devenit necesară. Inevitabilă. Imperioasă. Vitală. În ce mă privește, bruionul opac de care-ţi spuneam începe să se ordoneze la un moment dat după niște linii de forță. Atunci, ca să zic așa, miroase a carte.

- Cît de… grea a fost scrierea „Rădăcinii de bucsau” comparativ cu „Mortido”, să zicem?

- Sunt un scriitor migălos. Dacă a nu scrie dintr-o suflare înseamnă a scrie greu, atunci a fost greu. Greu însă cu adevărat a fost să mă țin cît mai aproape de locurile periculoase ale ambelor cărți, locurile în care miturile personale şi colective nu mai rezistă, spoiala se duce şi întrezărești adevăruri oribile. Prin subsolurile sau pereții oricărei cărți cu anumite ambiții bîntuie spectre şi ființe lovecraftiene. Ca să nu mai amintesc că îngerii înșiși provoacă spaima.

- Naraţiunea pare foarte autentică, uneori scrierea seamănă cu un jurnal; cît de mult te-ai inspirat din realitate?

- La noi – şi nu numai la noi, vezi, de pildă, majoritatea minimaliştilor şi autoficţionarilor francezi – autenticitatea în literatură e înțeleasă, pe scară largă, drept consemnarea oarecum notarială a unor întîmplări la care ai asistat sau la care ai participat, adică așa-zisa realitate. Pentru mine, acestea nu acoperă nici sensul autenticității, nici pe cel al realității. Pe fundamentul lor, proliferează o literatură nombrilistă ori sociologizantă, justificată de dreptul democratic de a-ţi spune părerea şi de a te expune. Ceva de genul „A vorbit şi nenea Vlad, că şi el este din sat”. De acord, şi? Bun, am consemnat, sănătate şi virtute! Ce-i drept, bine manageriat, nenea Vlad se umflă ca o broască lafontaine-eană, căpătînd o notorietate de-a mai mare mirarea. Dar pînă la urmă se dezumflă. Sau plesnește. Eu înțeleg autenticitatea ca Eigentlichkeit, fundamentată așadar ontologic – nu mai glosez, știu cum încep grimasele în publicul nostru grăbit, dar care le știe pe toate, cînd treci de nivelul „Ana are mere” - , iar realitatea o caut măcar puțin şi dincolo, puțin şi dincoace de concretețea celor ce ne înconjoară. Ca să-ţi răspund: sper, odată cu afirmațiile de adineaori, că Rdb pare – sau chiar este – foarte autentică nu pentru că uneori seamănă cu un jurnal, iar din realitate m-am inspirat (şi am inspirat) din toate puterile, cîte vor fi fost.

- Scriitorul Radu Aldulescu a spus că “Aş fi murit sau aş fi înnebunit de fericire dacă aş fi scris acest roman”. Tu ai simţit vreodată aşa ceva legat de vreo carte scrisă de un scriitor român contemporan?

- Dacă nu, nu. De ce să mint? Y compris, nici faţă de opurile prietenul nostru comun, poetul şi prozatorul O. Nimigean, care poate mai mult, dar totuși - nu ești obligat să-mi concezi - are cîteva clase peste niscaiva notorietăți autohtone. Să risc şi să fiu sincer pînă la capăt, recunoscînd că, în opinia mea, majoritatea cărților vedetă din parohiile noastre sunt mediocre, dacă nu proaste de-a binelea? Constat un dezechilibru flagrant între imaginea publică a unor autori şi valoarea lor reală. Ţi-aş da un şir lung de exemple, dar m-am săturat să-mi tot înmulțesc numărul de neamici. Cineva excesiv de curios ar putea consulta însă cărțile lui Dan Petrescu.

- Mama e unul din cele trei personaje centrale. Mama ta a citit cartea? Părinţii tăi ce zic de realizările tale literare?

- Mama n-a mai apucat să o citească. Dar dacă ar fi citit-o cred că mi-ar fi tras un perdaf, să-l pomenesc. Tata s-a dus încă de la sfîrşitul anilor optzeci. Cinstit vorbind, „realizărili” mele literare i-ar fi impresionat poate dacă ar fi condus la un „corelativ social”: onoruri, funcții, bani. Eu, unul, nu uit – chit că nu-mi face plăcere să țin minte – că, în pofida „realizărilor” atît de aproximative, nu sunt decît un ratat care privește nostalgic la raţele din jur, care îl privesc, la rîndu-le, în cel mai bun caz, condescendente.

- În poezie eşti destul de hedonist, iar în proză pînă acum ai ales teme foarte serioase şi general umane. Cît de diferit e omul O. Nimigean-poetul de O. Nimigean-prozatorul?

- Există o mască hedonistă, dar nu sunt un poet hedonist. M-am prefăcut cu succes, atît de bine, că o luați cu toții de bună. Sunt un poet care încearcă să-şi recupereze umanitatea într-o cinstită lipsă de iluzii. Aveam de ales între un marmeladovism liric vocal, destul de comod (care face rețeta în poezia de la noi, cu Ion Mureșan cap de listă), sau oricare altă poză, şi hazul ăsta de necaz, nu pe buza prăpastiei, ci cîţiva pași – nici măcar zece, însă tot e ceva! - dincolo de ea. Altfel, repet ce ţi-am mai spus, toate gesturile mele literare (în parte, vai, numai în parte, şi umane...) țin de un imperativ poetic. C-o fi proză, c-o fi vers. Asta vrea să spună că „omul Nimigean-poetul” şi „omul Nimigean-prozatorul”, cînd se întîmplă să fie, una sunt. Iar cînd nu se întîmplă, scribul Nimigean se afundă în ciorna lui mlăştinoasă.

- Ce-ţi place să citeşti mai mult în public – proză sau poezie? De ce?

- Ai văzut cît de consubstanțiale îmi apar proza şi poezia. Eu am, în ciuda naturii mele retractile, o înclinație actoricească, din păcate n-am dezvoltat-o, încît nu sunt sigur dacă îmi chiar place să citesc în public. De cîte ori am făcut-o, a trebuit să-mi depășesc un trac enervant. Dar de cîteva ori mi s-a părut că totuşi am prins sala. Ba chiar că am lovit-o în plex. Dacă ar fi să fie, aş citi, bineînțeles, atît poezie, cît şi proză. Mai mult, le-aş spune pe dinafară, ca Fabrice Luchini. Ar trebui să încerc un recital, mă bate din cînd în cînd gîndul. Nu slam-poetry, nu performance, care, în ciuda pretenției lor de naturalețe, rareori scapă stereotipiei şi stridenţelor, ci un recital gîndit (subliniez cuvîntul) ca un spectacol de teatru.

- Într-o vreme eraţi un grup foarte frumos la Iaşi, numit Club 8. Ce s-a ales de acea echipă minunată?

- Nu cred că a fost ceea ce se cheamă o echipă. C8 a dispărut înainte de a se manifesta coerent şi eficient în spațiul public. A însemnat propedeutica unei acțiuni care n-a mai avut loc. Grupul s-a destrămat în favoarea evoluțiilor (uneori sinonime cu cariera – reţine şi micul cinism burghez al termenului) personale. Ca şi revoluțiile de la Iași, C8 a sfîrşit înainte de a începe. Spiritul locului, ce să-i faci... Dar probabil că ăsta a fost norocul lui de a rămîne o amintire frumoasă.

- Îţi mai aminteşti cum ai început să scrii poezie? Ce te-a influenţat în acea perioadă?

- Poezii am început să scriu la... comandă. Comanda tatii, prin clasa a patra, cred. „În fiecare zi cînd mă întorc de la serviciu, să-mi prezinți o poezie nouă!” Uram din rărunchi obligația asta, care mă împiedeca să-mi văd de treburile serioase ale vîrstei, cum ar fi mai cu seamă jocul de fotbal sau hoinărelile pe dealuri cu prietenii. Nimic n-a ieșit din povestea aceea, am regăsit registrul cu versificații – chiar un registru, nu un caiet obișnuit. Nimic nu sclipește, sunt penibile fără excepție, nici urmă de candoare, de prospețime copilărească. Dar neplăcerea de a le „compune” îmi va fi indus un simţ util mai tîrziu, cînd m-am apropiat de poezie: simțul cu care detectezi falsul, pseudoliteratura, făcătura. Poate şi de aceea am fost, chiar de mic, mai sensibil la o Românie resimțită – cum scrie pe eticheta parca de nedezlipit a lui Miron Radu Paraschivescu – drept „ţara lui pseudo”, pe care, scriind, n-am scăpat-o niciodată din ochi. Cît despre influenţe, primul şoc a fost în clasa a opta – tîrziu, dar bun şi-așa - , cînd am citit greu, dar cu un magnetism pe care nu-l mai resimţisem, răvășitor – o primă întoarcere cu adevărat spre sine - , Crimă şi pedeapsă. Atunci, curentat de o carte de proză, am intuit că miza poeziei constă în altceva decît a scrie strofe bine ritmate şi rimate.

- Ce scriitori ţi-au atras atenţia în ultima vreme?

- Dintre poeții tineri care abia se afirmă, dar o fac impetuos, ar fi Anatol Grosu, pe care l-am ghicit din prima, ascultîndu-i o lectură la Sibiu, şi Andrei Dosa. Dintre prozatori, Paul Mihalache. Ştefan Baghiu e extrem de dinamic pe mai multe paliere. Dar întrebarea aceasta ar trebui să i-o pui lui Claudiu Komartin, care a bătut ţara în lung şi-n lat în căutare de talente. Sau lui Radu Vancu. Dintre scriitorii maturi, însă, mai greu sau deloc receptați, îi numesc pe Nicolae Avram, cu Federeii, carte de top a ultimilor zece ani, şi pe Sorin Catarig, care, într-o literatură mai puțin bruiată de zgomotul mediocrităților tenace, ar fi perceput ca un poet important, prim între egali.

- Ce hobby-uri ai? Ce-ţi place să faci în timpul liber? Dar cînd eşti singur?

- Îmi place să joc tenis de masă, îmi plac ticăloasele de pisici şi tăntălăii de cîini, îmi place să mă plimb prin piețe, privind tarabele cu fructe, legume, cartofi, verdețuri, sacii cu grăunţe de porumb, de grîu, de ovăz şi sacii de faină, vitrinele cu brînzeturi şi caș proaspăt, îmi place să mă uit la filme, pe şcoli sau în calupuri consistente de autori. Ce-mi place să fac singur? Singur cu cine?

- Mulţumim, Ovidiu, succes, sănătate şi numai bine!

(28 martie 2013, Braşov-Limoges)

Astra. Literatura, arte si idei nr. 1-2/ 2013

Foto: Ioan Es. Pop

TRAIAN este un raper foarte, foarte tînăr din Chişinău, cea mai mare descoperire muzicală din ultima vreme. Mixtape-ul său poate fi downloadat gratuit de aici

Vi-l recomand cu insistenţă!

„N-ai timp? Fă-ţi timp!”,

interviu cu Traian,

realizat de Mihail Vakulovski

- Salutare, Traian, şi felicitări pentru impresionantul tău album – „N-ai timp? Fă-ţi timp!”, pe care l-ai lansat ieri pe internet. De ce ai ales să-l laşi gratuit la downloadat?

- Salut. L-am dat gratis pentru că e mixtape (instrumentalele nu-mi aparţin) şi, oricum, nu mi-am propus să scot bani din asta (deocamdată), chiar dacă investesc mult.

- Cum ai început să cînţi? De ce ai ales rap-ul ca formă artistică de exprimare? Povesteşte-ne un pic despre tine, sînt sigur că oamenii vor vrea să ştie mai multe despre tine după ce vor asculta albumul.

- Scriu texte de cîţiva ani, însă m-am apucat serios de rap în ianuarie 2012, după ce l-am întîlnit pe Haz (emcee şi producător). Am început să colaborez cu el, să înregistrez la studioul lui şi după cîteva luni am scos un material împreună – „Instinctiv, vol.1”. Am ales rap-ul pentru că am ceva de spus şi consider că modul meu de a scrie se combină cel mai bine cu acest stil. Iar cine vrea să afle mai multe despre mine – e suficient să-mi asculte piesele.

- Ai intitulat materialul „N-ai timp? Fă-ţi timp!”. Ce alte variante de denumire ai avut pentru acest album, care e debutul tău solo, nu?

- Da, e primul meu material solo. E mixtape, un „preludiu” pentru albumul meu, pe care încă nu știu cînd o să-l scot. Titlul integrează ideea comună generală a tuturor pieselor. Un titlu trebuie să fie precis şi hotărît ca un soldat ce vrea să tragă. Alte variante au fost niște gloanțe cu calibrul nepotrivit. Actualul titlu zdrobește exact ce trebuie: „N-ai timp? Fă-ți timp!”.

- Vii cu noţiunea „Rap-ul din Moldova”. Ce înseamnă asta, din punctul tău de vedere?

- E un buncăr cu artiști, unde ei lansează piese şi tot ei se ascultă. Afară, la lumină ajunge doar vibrația metaforelor noastre. Cu următorul album am să bombardez publicul cu mesaj şi muzică mai agresivă şi am de gînd să dărîm pereții. Rapul din Moldova va ajunge afară şi îl va invada pe fiecare ca o ciumă bubonică, vindecătoare.

- Ce muzicanţi sau formaţii te-au influenţat?

- De pe afară cred că Onyx, Eminem, Das EFX, iar de pe meleaguri mai apropiate Paraziții, Vexx, Deceneu, Cumicu, Ais the Chef.

- Ce muzică asculţi în timpul liber?

- Nu mă concentrez asupra unui singur stil, așa că ascult şi jazz, şi metal, şi muzică clasică. Important e ca muzica pe care o ascult să-mi dea o stare.

- Ce formaţii româneşti (de pe ambele maluri ale Prutului) îţi plac?

- De pe cealaltă parte a Prutului, pe lîngă cei enumerați anterior, îmi plac: Omu gnom, Alan &Kepa, Nimeni altu, Kazi Ploae, iar de la noi în special Macros şi respectiv Haz, cu care am devenit prieten foarte bun.

- Spui „Pixu-mi este arma”. Cum îţi scrii versurile? Ai încercat să scrii şi altceva decît texte pentru propriile piese?

- Am o atitudine de torționar: trebuie să chinui textul cît mai mult ca să iasă exact așa cum vreau eu – şi asta de pe la 12 ani. În rest, scriu oricînd şi oriunde, dacă simt nevoia, nu contează dacă va fi sau nu înregistrat. Doar o mică parte din textele mele ajung piese, fie pentru că eu nu doresc asta, fie pentru că nu le pot găsi un instrumental cu care să se completeze.

- Ce scriitori ţi-au plăcut în ultima vreme?

- Scriitori buni, care mă inspira şi mă ajută să mă regăsesc.

- În „N-ai timp? Fă-ţi timp!” impresionează jocurile lexicale, dexteritatea extraordinară de a folosi expresiile şi cuvintele, inclusiv neologismele, încît uneori te întrebi dacă publicul nu va avea nevoie de DEX… la ascultarea albumului. Ce relaţie ai cu publicul tău? În afară de pagina de fb, unde te mai pot găsi?

- Ca să te exprimi, trebuie să ai limbaj, de aceea, vreau să reactualizez importanţa DEXului, uitat undeva în praf şi pînze de păianjen. Cei care au uitat de cuvinte au uitat şi de emoție, iar cînd va veni un despot să-i subjuge, nu vor şti ce să scrie pe lozinci la revoluție. Şi de asta zic, cine înțelege – foarte bine, cine nu – înseamnă că are o problemă. Cît despre cei care mă ascultă, mă găsesc pe pagina de youtube, de soundcloud, pe la concerte şi prin Botanica, pe acasă:).

- Textele pieselor tale sînt sociale şi chiar social-politice. Pentru tine ce e mai important – textul sau melodia?

- Pun accent pe mesaj, dar importantă e combinarea cu succes a celor două.

- Ironizezi în album artişti, stiluri muzicale, imitaţiile şi lipsa de originalitate, societatea în care locuim, relaţia R. Moldova cu statele vecine etc. Nu ţi-e frică de reacţiile pe care le pot provoca piesele tale?

- Din moment ce am intrat în studio – mi-am asumat acest „risc”. Scopul meu e să lovesc unde doare şi atîta timp cît sunt reacții, înseamnă că mesajul ajunge unde trebuie.

- Felicitări încă o dată pentru „N-ai timp? Fă-ţi timp”, care mi se pare un album extraordinar şi pe care l-am recomandat deja şi altora. Mulţumim şi succes în continuare!

- Mulțumesc pentru interviu. Numai bine!

(iulie 2013)