Leonard Ancuţa

Am 38 de ani și sunt poet

Am 38 de ani și sunt poet. Scriu poezii. Uneori și proză. Unii spun că o fac destul de bine, cîțiva cred că sunt genial. Unii mă numesc poet, alții, dimpotrivă, nu apreciază decît proza. Sunt și dintre cei care cred că scriu prost, însă cred că numărul lor nu e grăitor. Mai important e faptul că sunt destule nume cu greutate care cred că fac literatură, ceea ce e suficient. Dar și mai important e faptul că am reușit în ultimii 5 ani să public 5 cărți – două romane, două volume de poezie și un volum de povestiri – destul de bine primite de public. Primul meu roman nici nu se mai găsește pe piață. Primul meu volum de versuri a fost în anul lansării pe locul al treilea în topul vînzărilor editurii; se poate spune că nu sunt chiar o pierdere. Dimpotrivă, editura a acceptat să îmi publice un nou volum de versuri, care va apărea în acest an. Dar de ce vă spun eu toate acestea?

Pentru că am 38 de ani, sunt poet, nu am job și de curînd nu mai am bani să îmi plătesc întreținerea, curentul electric, gazele, telefonul mobil. Nu mai am bani să îmi cumpăr pîine. Nu mai am bani să plătesc internetul. Prietena mea m-a părăsit pentru că nu mai am bani. Pentru că s-a săturat să îmi cumpere mîncare. Colegul de apartament să plătească regia în locul meu. În curînd și proprietarul se va sătura să mă țină fără chirie, chiar dacă mi-e prieten bun. Dar e de înțeles, de vreme ce în trei ani am plătit chiria integral doar vreo 6-7 luni. Nu vreau să vi se facă milă de mine. Vreau să înțelegeți un lucru. Am 38 de ani. Scriu. Unii zic că-s poet. Nu pot trăi din asta. Am încercat să mă angajez, dar n-am găsit nimic care să mă ajute să trăiesc. Nu sunt programator. Nu sunt inginer, nu sunt specialist în piețe financiare, n-am terminat nici dreptul, nici medicina, nici ASE, nici studii politice. Am făcut filosofia, pentru că mi-a plăcut, dar faptul că gîndesc și scriu nu-mi ajută să pun pîine pe masă. Nu m-ajută să-mi văd copilul care trăiește la Iași. Nu m-ajută să ies din cartierul în care trăiesc ca să merg la diferite evenimente literare.

Nu exagerez. Acum patru ani am fost nevoit să-mi dau demisia dintr-un post foarte bun, consilier comunicare și PR la o multinațională afectată de criză. Aveam un trai decent și o balanță financiară avantajoasă. Acum, după ce am lucrat în două edituri mici, care nici acelea nu și-au permis luxul de a mă ține mai mult de cîteva luni fiecare, cît a fost nevoie de mine, după ce am vîndut vise pe degeaba la două companii de asigurări, iată că sunt și îndatorat și fără un job. Sunt în situația de a da faliment. Nu din punct de vedere psihic, și nici ca intelect. Faliment social. Nu mai am posibilitatea să mă încadrez în această societate, în această Românie, nu mai pot plăti pentru a trăi. Nu am cu ce să îmi plătesc traiul. Nu găsesc un job în care să fac o muncă plăcută, la care am aptitudini reale și pentru care să fiu plătit. Nu se mai dă, vorba lui Marx, fiecăruia după nevoi, ci doar după posibilități. Ai nevoie de bani, trebuie să fii dispus să faci orice. Să fii dispus să te sacrifici, să renunți la principii, onoare, să renunți la statutul tău de om și să fii sclav sau animal de închiriat. Nu mai poți avea o demnitate cînd nu mai poți fi ceea ce ești sau măcar speri să fii. Am 38 de ani și sunt poet. GREȘIT. Am doar 38 de ani și sunt un animal prea bătrîn ca să mai fiu pus la căruță, prea bătrîn ca să pot fi învățat la buiestru, prea bătrîn ca să fiu învățat cu bătaia, prea bătrîn ca să învăț figuri de circ. Prea inteligent ca să nu fiu considerat un element de neprimit în companiile în care o mulțime de tineri lucrează cîteva luni și apoi sunt înlocuiți cu alții – fie pentru că au prins șmecheria, fie pentru că sunt nemulțumiți de sistemul de plată.

Am 38 de ani și nu mă pot angaja în domeniile în care am experiență. Poate prea mare experiență, care e nefolositoare celor mai mulți, fiindcă ei au nevoie de carne proaspătă, fără pretenții, care să lucreze pe sume mici. Nu că eu aș avea pretenții foarte mari. Nu. Doar că pentru ce pot face eu bine, pot face alții zece prost, dar pe mai puțini bani. Și merge și așa, că e normal în Ro-mânia. Am conturi pe 4 site-uri de job-uri, unde am aplicat constant, aproape zilnic, în ultimii 3 ani. Degeaba. Numărul interviurilor la care am fost este irelevant, ca să nu mai spun de ce sisteme de sclavagism am descoperit în plin secol XXI.

Realitatea e că în prezent, în România, nu te angajezi decât pe pile. Altfel, singurele joburi disponibile sunt în asigurări, unde ești plătit doar cu comision, dar pe o piață inexistentă, din care nu reușești nici să încasezi cît plătești întreținerea, sau alte activități plătite asemenea, cu afaceri care vînd tot soiul de produse scumpe și nefolositoare, pe care și le permit extrem de puțini și pe care nu reușești să le vinzi astfel încît să poți trăi din asta. Oale, filtre de apă, echipamente medicale, energoterapii, aspiratoare, planuri de investiții, suplimente alimentare, iată numai cîteva dintre categoriile de produse pe care unii oameni le vînd și au succes. De fapt, cam asta e ideea – să vinzi, dar nu suficient de mult, încît angajatorul să îți plătească bonusurile. Să vîndă cît mai mulți, că sunt destui fără pîine, dar fără să ia premiul cel mare. Premiul îl ia cel care te angajează, cel care te vrăjește și te păcălește că ai putea cîștiga la fel ca el. Poate chiar ai să cîștigi, dacă ai suficientă răbdare să plece el. Dacă ai suficienți bani de acasă pînă el se duce într-o lume mai bună, în care poate nu mai trebuie să-și vîndă sufletul. Treaba aia că trebuie să vindem cît mai mult ca să cîștigăm, nu prea mai e valabilă. Vă dau două exemple pe care le-am descoperit personal.

Agent de vînzări produse alimentare: salariu minim, fără mașină pînă la realizarea targetului. Și un target imposibil de realizat. Produse pe care să le distribui la chioșcuri și magazine mici de carter, care nu au vînzări fenomenale. Și care au de asemenea distribuitori tradiționali cărora trebuie să le faci față cu oferta ta. Cine ar putea în condițiile astea să facă un target de 300 de milioane pe lună, cît zicea angajatorul? Chioșcarul din cartierul meu zicea că îmi cumpără produse de un milion-două (produsele sunt ieftine, paste făinoase, napolitane, biscuiți, bomboane, alte dulciuri), dar asta pentru că mă cunoaște și vrea să mă ajute. Dar cîți sunt dispuși să facă asemenea. Găsești 30 de binevoitori într-o lună, mergînd pe jos din magazin în magazin? Nu prea cred. Adică tot ce primești e amărîtul ăla de salariu minim, după ce ai alergat ca un cîine o lună întreagă.

Fără bonusuri, asta e noua politică. Bonusurile le încasează compania pentru neperformanțele tale. Iei bonus dacă închei 2 asigurări de viață pe o piață în care lumea se vaietă de foame. Sau ți se promite o finanțare lunară de 200 de euro, și după 3 luni de promisiuni și întîrzieri și amînări și exerciții de pisat nervii ți se trage o țeapă de zile mari. Să o simți tocmai de sărbători, așa cum mi s-a întîmplat cu cei de la Grawe Romania, cînd de Paști nu am avut bani să cumpăr o pîine, darămite cozonac. Acum bonusurile, finanțările, targetul te păcălesc ceva în felul măgarului momit cu morcovul în undiță, care trage, dar nu prinde morcovul. Dacă nu-ți convine, zic ei sau te hotărăști tu. Nici nu contează, munca ta e făcută, ei au încasat banii din vînzările făcute de tine, ție ți-au dat un mizilic. Ai fost păcălit, bucură-te, pentru că imediat vine alt fraier care o încasează la fel ca tine – vinde, dar nu ia bonus, apoi vine altul și tot așa. Compania încasează bani, tu frustrări și datorii la lumină, la întreținere, la telefon – ei nu oferă nimic – a, oferă training de vînzări gratuit, în fapt un mic exercițiu de mesmerizare și spălare de creier.

Am 38 de ani și nu știu cine sunt. Lumea m-a transformat din cine eram într-un om care caută un job. Un post care să spună despre mine ceva de genul „am 38 de ani și trebuie să mint alți oameni ca să îmi cîștig pîinea”, ca să nu mai fiu eu fraierul ăla care aleargă după morcov, după bonus, după finanțări promise și neonorate. Aș vrea să spun din nou, ca la început, că am 38 de ani și sunt poet. Dar NU mai pot fi poet dacă pentru a-mi cîștiga dreptul de a trăi trebuie să mă mint pe mine, trebuie să-i mint pe alții ca să pot cîștiga o pîine.

Am 38 de ani și sunt o simplă frunză în bătaia vîntului. Un obiect atît de fragil și atît de ușor de manipulat de o societate care îl anihilează ca personalitate, ca valoare, ca ființă vie.

Am 38 de ani și sunt un obiect.

De vînzare.

Veronica D. Niculescu

Minute

Într-o cameră albă, trei ferestre dînd spre ziduri albe - dincolo de ele, ţipetele rîndunicilor; dincoace, carne de var.

Fetiţa de la Romană, cîntînd la vioară, cu banii fîlfîind nebuneşte în cutie. Şchioapa de după colţ nu adună într-o zi cît adună ea dintr-o tăietură de arcuş.
Şobolănelul de la Romană, derutat, privind dintre crengi, refuzînd să se ascundă mai bine. Sătul deodată de fugă.

Caii dintre dealuri, dimineaţa devreme pe lîngă linia ferată, în ceaţă, cîte unul, cîte unul, niciodată doi. Viţeluşii, o grădiniţă vioaie cu copite, pe urma mamelor solide, dulapuri castanii mobilînd un deal ca un sîn.

Oboseala uriaşă. Şi patru ochi se uită la tine, şi ştii că ar trebui să comanzi, şi spui abia descleştînd vorbele "o porţie de spigatte", şi simţi că nu-i bine, dar altfel nu poţi.

Lucian Dan Teodorovici

Graşi şi urîţi

Se plimbă prin Iaşi, lipită de autobuze, o reclamă la un „Salon de Fitness” care mă dă pe spate: „Eşti gras şi urît? Rămîi doar urît! Vino la noi!”. Ce-o fi fost în mintea copywriter-ului pot bănui: să-i provoci pe oameni la autoironie pică bine în principiu. Dar să mizezi pe lipsa totală de orgoliu, fie el şi masculin, îmi pare un pic cam straniu. Cum şi-o fi imaginat el că va atrage publicul la locul faptei? „Săru-mîna, sînteţi Salonul?” „Salonul, da!” „Doamnă, am o problemă, sînt gras şi urît ca noaptea, nu mai pot trăi aşa.” „Vă rezolvăm, staţi liniştit: veniţi la noi gras, iar în două luni plecaţi de-aici o frumuseţe de urît, cu burta-n pătrăţele. O să leşine toate urîţeniile pămîntului după dumneavoastră.” Şi uite-aşa, buluc, toţi graşii şi urîţii, atît de conştienţi fiind cu toţii de urîţenia proprie şi atît de dispuşi la autoironie, vor face coadă la uşa Salonului. Nu ştiu alţii cum sînt, dar cîteva idei de genul ăsta, geniale, evident, parcă simt că i-aş putea da şi eu simpaticului copywriter.