Diana Iepure

 

frânturi de jurnal

 

 

7 aprilie 2008

mă uit la florin cum ţine furculiţa, cuţitul… e tipicar până şi atunci când mănâncă. atent, încetişor, ca la restaurant. pe masă, toate îs aranjate frumos în faţa lui. farfurii, farfurioare, tacâmuri, şerveţele, pahare, păhăruţe, păhărele. îi spun.
- ei, tu n-ai observat tot, îmi zice. aşa nu ştiu cum îmi iese că, până la urmă, îmi rămâne fix o felioară de pâine pentru ultima lingură de ciorbă, de exemplu, ori pentru ultima bucăţică de carne din farfurie.
florin nu mănâncă dacă se grăbeşte undeva. "nu, nu, nu pot. peste 7 minute trebuie să ieşim din casă!", şi eu. aoleu! în şapte minute?! mănânc salata, felul unu, felul doi şi desertul. (bine, am exagerat un pic).
- măi florin, totuşi ce ne ţine pe noi împreună?
- literatura.

 

 

24 mai 2007

am ieșit aseară "în oraș", după o perioadă cam lungă de absenţă de la orice fel de întruniri. când s-a terminat "partea festivă", ne-am dus "la castel” cu cd şi prietena lui, pe care cd o tachina aiurea. nu mai vorbisem cu el de mult timp, aşa că am avut ce trece în revistă. de fapt, întotdeauna am avut. chiar şi atunci când ne vedeam des.

chelneriţa a adus ce am comandat noi, printre altele şi o sticlă cu bere. aşa de bine s-a priceput s-o deschidă că a țâșnit spuma fontan. s-a făcut o mică baltă care intra încet, încet în faţa de masă. "n-ai putut să pui şi tu repede gura", a zis chelneriţa şi s-a uitat foarte decepţionată la cd.

 

 

15 august 2007

ieri dimineaţă, când aşteptam metroul la universitate, am zărit pe peron o fată. îmi stă şi acum în faţa ochilor. era îmbrăcată într-o fustă lungă. fusta avea imprimaţi pe mătasea ei verde o sumedenie de maci roşii, roşii. când fata mergea de colo-colo, macii se clătinau parcă în adierea vântului, făceau valuri, sclipeau, se aplecau şi se ridicau iar. aşa îmi venea să mă apropii şi să-i ating cu mâna, dar, ca înadins, a sosit trenul şi fata a urcat în alt vagon.

 

 

29 septembrie 2007

am citit alaltăieri, în ziarul care se dă gratuit în metrou, că bărbaţii sunt fericiţi cu femeile obişnuite. cum eu mă consider deosebită, de atunci mă tot roade o întrebare: e fericit florin cu mine ori nu?

dacă e adevărat ce zice sondajul, parcă mi-ar conveni mai mult să fiu obişnuită. mă rog, obişnuită, neobişnuită, da nebună? ieri dimineaţa, la birou, m-am trezit că scot din geantă, în loc de telefon, un prosopel împăturit frumos. nu îmi dau seama cum a ajuns acolo. l-am băgat aşa, din inerţie ori naiba ştie, iar telefonul l-am lăsat pe fotoliu? dar asta încă nu-i nica. noaptea trecută, l-am visat pe colegul meu de serviciu fb, care nu e băiat rău, doar că uneori se enervează şi ţipă. tare. da’ îi trece repede. problema mea e că nu-s prea obişnuită cu din astea. vorba aia, mă emoţionez repede. deci, colegul mi-a apărut aseară în vis ca să mă întrebe:"aşa-i că nu te superi că ţip la tine?"

 

 

24 februarie 2008

 

e 6.30. acum m-am trezit. tocmai visam că nanu gheorghe propunea să facem redacţia revistei stare de urgenţă la el în garaj.

 

 

23 septembrie 2008

am fost într-o zi la “coşbuc” la o şedinţă cu părinţii. (ori mai simplu "la o adunare"). acasă încercam să îi explic lui florin cum îs aşezate băncile în clasă. îi ziceam că în formă de p şi el mă privea cam derutat. abia după ce i-am desenat pe genunchi arhicunoscuta literă, mi-a zis: “aaa, aşa, păi ăsta e p rusesc!”.

 

Alexei Vakulovski

 

„Scrisul - în acelaşi timp călătorul şi drumul”

 

Scriu: mergeau prin lanul de grîu, ţinîndu-se de mînă. Păreau că-s. Mă opresc. Răsuflu greu. Lasă-i să meargă prin grîu. Lasă-i să fie fericiţi. Măcar ei să. Dumneata înţelegi prea bine că eu i-aş putea face pe aceşti doi fericiţi nefericiţi. Căci ce-i fericirea în mîna unuia care scrie? E un act de voinţă, de dorinţă. Aş putea scrie: au ieşit dintr-un lan de grîu. Ea plîngea. El îşi... Dar n-o fac. Deci, mergeau prin lanul de grîu...

 

***

 

Scrisul meu are pentru mine un efect tămăduitor. Uneori nu ştiu cine e cauza şi cine-i efectul. Eu îmi dirijez scrisul sau scrisul mă îndreaptă pe mine spre ceva. Eu şi scrisul meu e una. E un tot întreg, e o sferă, e TAO: în acelaşi timp călătorul şi drumul.

 

***

 

Carte. Epistolă. Scrisoare. E un gest? E o punte? E o afirmare/confirmare? E o datorie plictisitoare ori o plăcere îndatoritoare? Cine-mi va spune ce e o scrisoare. Omul a scris sau omul scrie? Scrierea-i om sau omu-i o scriere. Suntem scriitori ori cititori. Cine pozează: cel care scrie sau cel care nu scrie? Mi-e milă de omul care n-a primit nici o scrisoare. Mă tem de omul care n-a scris nici o scrisoare.

 

***

 

Nu vreau să-l conving pe cineva că eu am dreptate. Sigur că eu am dreptate. Nu insist asupra faptului numai de aceea că-s convins de dreptatea mea.

            Nu insista nici tu. Sigur că ai dreptate. Altfel nici nu poate fi. Fii nepăsător ca un sfinx cînd se vorbeşte despre dreptate. Eşti convins că dreptatea ta e-n degetul cel mic. Al tău. Aşa şi este.

            Şi el are dreptate. Dreptatea lui. O ţine tot în degetul cel mic. Numai că în degetul lui cel mic. Cum altfel. Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele – toţi avem dreptate. Suntem o lume de drepţi. Vai, ce ordine-i în această lume încropită numai din drepţi. Ne mîncăm fericiţi unul pe altul. Acesta-i dreptul nostru, al vostru, al lor, al lui, al ei, al tău şi al meu, dacă vrei.

 

***

 

Cu cît e mai înalt muntele, cu atît e mai mare dorinţa oamenilor de a i se sui în cap.

 

***

 

Între două fenomene trebuie să fie o punte de legătură. Între două lumi – o a treia, adesea de o importanţă mai mică. Între Eminescu şi Caragiale a fost o curvă – Veronica. Eminescu a cîntat-o. Caragiale a detestat-o. Noi o privim cum dorim. Totuşi, din curvă nu faci născătoare, din Magdalena nu iese Maria, deşi pe amîndouă Maria le cheamă. Ca să cînte, să judece, poeţilor durere le trebuie. Dar unde e depozitată durerea mai mult ca într-o curvă? Deci: trăiască curvele? curvele, curvele...

 

***

 

Uneori, gîndindu-mă la om, mă întreb: oare Dumnezeu ştie ce-a făcut?