CDPL, 2012

Anatol Grosu

 

Epistola din Filipeni

(Max Blecher)

 

peştele din iaz ajunge în căldare

din căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliat

din castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb

şi se prăjeşte la foc mic în tigaie

apoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligă

şi nimeni să se mire

de călătoria pe care a făcut-o peştele

 

 

 

 

la filipeni casele se fac din

lut apă bălegar şi paie

la filipeni se repetă istoria

acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica

 

 

 

 

de paşti eram de două ori mai mic

ceara lumânării mă ciupea

de degete nenica mi-a spus să păstrez focul cât pot de mult

s-a deschis uşa

un fum albăstrui se grăbea să se lipească de cupolă

 

bătrânele cântau ceva nedesluşit

preotul se pregătea să ne citească

am adormit

 

 

 

 

în filipeni nu se moare cu una cu două

acolo trebuie să ai nervii tari

ca să mori de tot

nenica era

cât o vişină

niciodată prea mare niciodată prea dulce

 

 

 

 

când eram mic fugăream toate umbrele din cartier

eram bruce lee toţi copacii se temeau de mine

ştir şi lobodă zburau frânte la pământ pe oriunde aş fi trecut

în drum spre şcoală care era la 5 minute de casă

toţi duşmanii se rugau să fie cruţaţi toate profele şi profii

erau bătuţi pentru doii pe care-i primeam de regulă la purtare

eleonora vasilievna şi proful de educaţie fizică

mă porecleau cazacul pentru că am sărit la bătaie la ultimul

că mă punea

pe mine

                      pe bruce lee

să sar ca prostul când c-un picior când cu-altul

pe bordură

                      stupid exerciţiu

eu salvam ţara

oamenii

 

eu eram desant şi aveam un pluton

cu universal soldier cobra batman

terminatorul ninja superman chuck norris

noi am câştigat războiul din transnistria

 

eram cândva bruce lee

 

nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea mea

nici o umbră nu îndrăznea să se revolte

eram dictatorul bun eram lenin

cel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja

pe la cinci ani

dar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştie

eram singur ca brando din apocalypse now

 

de curând am ieşit la pensie nu mai vreau să salvez patria

bruce a murit şi sunt de două ori mai singur

 

acum dacă aş redeveni copil aş fi cred vreun

magnat de pe wallstreet

aş fi mai practic

 

 

 

 

odată ce vreo casă e ridicată în filipeni

muştele se adună ca de paştele blajinilor

când laşi picăturile de vin să curgă pe pământ

să bem cu toţii

iar din ouăle roşii nu rămâne decât coaja

pentru că gălbenuşul trăieşte în albuş

şi aşa-i de bun cu sare

şi eşti şi tu

în casa ta o muscă

 

 

 

 

tăticu şi-a văzut moartea

ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie

ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat

bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi

rugăciunile lui nenica

i-au format cataracta

şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc

şi să o sperie

tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape

nenica era la imperfect

el murea

 

 

 

 

când eram mic am aflat şi eu că oamenii mor

mor de bătrâneţe toţi plângeau ducând-o pe mamuţa

în sicriu tot drumul nu înţelegeam încotro mergem

un hârb în care de regulă se aduce nisip la porţile oamenilor

ducea sicriul ei şi mergeam cu toţii undeva

undeva departe şi încet

 

ne plimbam îndrăgostiţi

prin parc cu flori în mână

două

cine era la tobe nu ţin minte dar inima-mi bătea mai rar

şi trompeta scârţâia trompeta ştia totul

că zgâria urechea şi tot cânta

cânta

 

o procesiune întreagă pentru mine ca să învăţ şi eu ceva

nu puteam plânge chiar mă forţam

să nu par suspect

am aflat atunci că şi oamenii ăştia au undeva o casă

vegheată de o altă casă

mai mare

de care atârna un clopot gălăgios

clopotul suna tare şi mamuţa cânta şi ea

acolo şi plângea odată cu noi

era şi un cor şi lumânări peste tot

numai eu n-aveam nici una

 

şi mă străduiam să plâng iar bocitoarele cântau aşa frumos

ţaţ’ paşa plângea cel mai frumos cânta plângând

cândva au venit chiar de la chişinău dupa ea dar nenica

nu i-a dat voie să plece că avea nouă copii

şi ea era cea mai mare au venit că plângea cel mai frumos

din filipeni voiau să o facă vedetă

era o vreme când se căutau vedete care ştiau să plângă

vremuri când toţi înţelegeau că altceva era fără rost

vremuri când din lacrimi creşteau ştir şi lobodă şi troscot

pentru pui pentru găini şi gâşte

 

când trăiam încă în hruşciovcă doi copii şi părinţii într-o

cameră şi când părinţii suspinau chemându-ne încet seara pe nume

pe mine şi pe fratele mai mic

iar eu tăceam chitic cu respiraţia tăiată

ei oftau cu tot mai multă poftă se foiau şi se zbenguiau

în pat a joacă

 

pasându-şi perna când la unul când la altul

iar plapuma sărea ca o minge până-n pod

plângeam în pernă rugându-mă înger-îngeraşului

să mor eu iar părinţii mei să fie lăsaţi

în pace

 

 

 

 

când l-au îngropat pe nenica

fiindcă mamuţa era noua lui vecină oamenii

au hotărât s-o revadă şi nea’ fănică a ridicat capacul

ei toţi au început să plângă aprig

dar sufletul are miros de zămoşi

 

ca-ntr-un borcan roşiile se pun la murat

una câte una

şi muşcăm din ele

în ziua mahmurelii 

şi nu ne mai doare capul

şi nu mai auzi pe nimeni să zică

acesta este trupul meu

fiecare muşcă 

după cinzeaca de aici

 

 

 

 

nenica a plâns numai o dată în toată viaţa lui dar şi atunci

că i-a intrat o musculiţă

confundându-i ochiul cu un butoi de vin

 

 

 

 

adevărata problemă a lui nenica e că uitase cât de important e gâdiliciul

bucuria lui era căldarea din care îi dădea calului de băut

şchiopătând prin grădina cu roşii castraveţi şi cartofi

uda toţi cartofii mici

 

unii au crescut mari alţii s-au făcut mai mici

salvându-se de la un an la altul crescându-i pe cei mari

ţaţa paşa aducea cânturile ei în tigaia cu cartofi şi mămăliga

badea gheorghe amarul lui în vinul roş

 

dar nenica umbla spart prin filipeni ca-n grădina cu roşii

castraveţi şi cartofi

am bănuiala că lui nenica i-a ruginit inima pe dinăuntru

tocmai pentru că nu era un risipitor

 

 

 

 

nenica avea doi şerpi în loc de mâini

să nu moară de foame

                    un vierme îşi făcea drum din piciorul lui spre creştet

nenica şchiopăta uşor

                        şi n-a ieşit niciodată din filipeni

decât pe deal sau la raion unde trebuia să dea raportul

stării de sănătate

era înregistrat în cartea roşie

şi păzit 

             ca fluturii pe cale de dispariţie

                                                                el voia

              să se arunce de pe balcoane dar îngerii de la raion

au zăbrelit geamurile au încuiat uşile spre acoperiş

au tăiat copacii prea înalți au nivelat dealurile

au îngropat

                                                      stâncile

nenica trebuia să fie la îndemână

 

după ce şi-a pus ochelarii fumurii pe nas

a venit revoluţia

 

 

 

 

eu aveam o oglindă mare care avea prin părţi alte două

mai mici ele mă multiplicau într-atât că nici nu

reuşeam să mă număr trăiam în mai multe case

un om poate fi totuşi în mai multe locuri în acelaşi timp

nenica era trist el n-avea decât icoane

 

şi cobora de-acolo câte-un nenicuş

îl mângâia pe căpşor

îl lua în braţe şi-l legăna

şi-i spunea să creşti mare-mare puişor

se auzea o muzicuţă ca de patefon

care-l învia pe nenica

 

aceleaşi zile când nenica privea ca-ntr-un televizor

atunci mai bine era să-l laşi în pace

că tinereţea lui ca o muzicuţă curgea

duminică dimineaţa

şi muştele dansau şi ele în aer

şi o ploaie mocănească venea peste filipeni

aducând cu sine o zi de odihnă în plus

 

şi iepuraşii şi văcuţele şi căluţii

şi purceluşii şi răţuştele şi oiţele

priveau cu milă din căsuţele lor

la căsuţele noastre

şi se deschideau toate şi o dragoste mare ne umplea inimile cu-azot

şi filipeniul se făcea mai mic

şi mai mic

până am văzut că era cât o epistolă

şi s-a spart inima mea

 

 

 

 

pe nenica nu l-am văzut niciodată așa

de elegant îmbrăcat

tăticu spunea că oriunde pleci

eşti bine primit dacă eşti la costum

 

 

 

 

când am crescut mai mare nu-l mai iubeam aşa de mult pe nenica

m-am alăturat fiilor şi fiicelor lui numai orfanii îşi iubesc taţii

şi Hristos

Ștefan Caraman

 

92 de povești cu cărți

(volum de povestiri), Herg Benet, 2012

 

Acum nu, dar mai

 

încolo va fi și ziua când vor bombarda orașele nu cu proiectile, ci cu cărți, vor cădea în capul oamenilor îngroziți de obiectele stranii din cer cu o mulțime de aripi, cărțile ni se vor așeza pe umeri precum îngerii iar noi, în sfârșit, în sfârșit, spun, noi vom striga.

 

 

Azi ai ieșit de la pușcărie, 3 ani bătuți

 

pe muchie, fraude bancare, chestiuni minore, i-ai făcut cuminte, ai muncit, ai ieșit cu niște bani, nu te așteaptă nimeni, nu mai ai pe nimeni decât cheful nebun de a fute o femeie, ai ouăle pline, iei un autostop, îl rogi să te lase în primul oraș, șoferul te miroase, cât, întreabă, 3, răspunzi, sunteți din oraș, întrebi, da, răspunde, o femeie găsim? mor să am una, mtz, zice, orașul e mic, boarfele s-au cărat, doar niște țigăncușe, strâmbi din nas, dar încearcă, te încurajează, poate prinzi vreo vădană, că sunt o grămadă, ajungi, te lasă în centru, singur într-un oraș aproape pustiu, mergi aiurea, privești vitrinele, privești oamenii, femeile care trec pe lângă tine, intri într-o cafenea, te așezi la o masă, ceri o cafea, te

gândești „ce-ar fi dacă aș pocni din degete și...“, pocnești din degete și ea intră, de departe o tânără, aproape ingenuă, de aproape nu e așa tânără, poartă un rucsac în spate, se așază la masa ta, e ocupată, întreabă, nu, te rog, îi spui cu vocea sugrumată, își dă jos rucsăcelul, îl așază la piciorul mesei, cere o cafea, nu ești de pe aici, îți spune cu curaj, nu, nu sunt, îi răspunzi scanând-o până în vintre, întinde mâna, eu sunt Ramona, tu cum te numești, ar trebui să mă uit în buletin, îi spui, ea râde, ok, nu vrei, o să-ți dau eu nume, o să-ți spun, să zicem... Ștefan, da, Ștefan îmi place, e ok?, îi răspunzi că da, e un pic mai bine decât Vasile, o întrebi dacă vrea să mănânce ceva, îți spune că da, comanzi, mâncați, vorbiți, o întrebi ce are în rucsac, îți spune că are cărți, îi place să citească, tocmai le ducea înapoi la bibliotecă și se gândea să împrumute altele, e mai bine să ai cărțile tale în bibliotecă, o ademenești, mie îmi spui, șoptește, îți cumpăr eu, încerci, de ce, nu știu, pentru că ești prima care îmi dă bună ziua azi, acceptă motivul formal, mergeți la librăria mică de peste drum, singura din oraș, ea alege de pe rafturi, și asta, spune cu ochii mari, și asta, exclamă, pot s-o iau și pe asta, întreabă, încuviințezi din cap, se întinde după cărți, urma chiloților nepretențioși se decupează pe fund precum linia de demarcație dintre iubire și ură, duce vraful de cărți la vânzătoare, le plătești, te oferi să i le duci acasă, acceptă bucuroasă, bucuros ești și tu, lucrurile se leagă, mergeți câteva străzi, ajungeți la o casă, deschide poarta, te invită să intri, intri încărcat cu cărți și dorință, deschide ușa, intră în casă, intri după ea, îți vine gândul „ce-ar fi dacă ar ieși acum soțul, sautatăl, sau cineva, oricare...“, nu vine nimeni, lași cărțile pe jos, o privești, te privește, se dezbracă, va futeți, tare, mult, tare, tu rămâi cu fața în sus și visezi, ea stă cu fața în jos și citește, you’re just two lost souls swimming in a fish bowl...

 

 

Nu l-ai văzut de mulți, foarte mulți

 

ani, cândva în copilărie erați prieteni nedespărțiți, făceați prostii împreună, vă jucați împreună, părinții tăi aveau, ai lui nu, apoi tu la un liceu, el la altul, tu la facultate, el... un film rupt pe nesimțite și haloul propriei cariere, sau al propriului ego, în care te-ai lăsat să aluneci, amintiri rare, întâmplătoare, întrebarea șerpuitoare dacă el a existat într-adevăr sau doar aveai nevoie uneori să-ți furnizezi imagini vechi cu o copilărie fericită, cu tovarăși și jocuri din edenul efemer în care voiai să evadezi uneori, și întâlnirea neașteptată cu el, într-o gară, la Arad, tu plecând spre Budapesta și el spre București, surpriza și neîncrederea, apoi valul de plăcere moderată, îmbrățișările, bucuria superioară cu care îi spuneai cine și ce vizibil ești acum, el tăcând ușor amuzat, multă vreme și după întrebarea „dar tu ce faci acum?“, nimic, ți-a răspuns într-un târziu, cum nimic, i-ai reproșat cald, păi nimic, scriu, sunt scriitor, ai ridicat din umeri mirat, nu mă crezi, nu-i așa, i-ai spus că nu știi ce să crezi, n-ai fi crezut niciodată, nu l-ai crezut nici când a scos din geantă un volum gros, de culoare albă, având pe copertă un cuțit înfipt într-o ușă și pe care ți l-a întins, „uite, asta e“, ai luat cartea, ai privit-o într-o parte și în alta, ai răsfoit-o, l-ai întrebat de unde o poți cumpăra, ți-a zâmbit încurcat, e a ta, ți-a spus, ai dat să plătești dar a refuzat, nu pot să iau bani de la un prieten, ai scos din buzunarul de la piept un pix Parker, uite, ca să scrii cu el, scriu la computer, a râs, nu e nimic, ai insistat, e de la mine, de la un prieten, apoi tu ai urcat în trenul tăucu promisiunea că o să-l suni, el s-a urcat în trenul lui cu promisiunea că va răspunde, te-ai așezat, ai deschis cartea, controlorul a trebuit să strige de două ori la tine ca să te facă atent, ai scos biletul, l-a citit, l-a compostat, cartea asta a scris-o prietenul meu, îi spui, peste 5 minute trecem granița, îți răspunde.

 

 

Ești analfabet, sau, în fine, ești

 

alfabetizat dar prost, ai diplomă la Spiru, aproape corporatist, no matter, ești cretin și pe fața ta se citește de la 1000 de metri din spate cât de cretin ești, nu ești în stare să legi două vorbe, a face curte unei femei se limitează la a-i arăta portofelul și a invita-o în mașină pentru un mui la lizieră, în jurul tău evenimentele se golesc de miez și se scurg precum nisipul dintr-o clepsidră spartă ‒ nu-l mai oprește nimic, se întinde pe jos și murdărește ‒, băi, ești atât de prost încât mi-e lehamite să scriu despre tine și despre ziua când m-ai întrebat dacă mai am vreo carte „de-a mea“ de vânzare și ți-am răspuns că am, ai scos tufla de bani s-o plătești, am luat-o, ți-am întins exemplarul pe care ți-am lățit o

dedicație, ai luat-o mândru și te-ai cărat ca să te lauzi cu ea la gașca ta de proști, care au luat-o curioși și s-au mirat cât de prost e ăla care ți-a vândut o carte pe care n-a scris-o.

 

 

Când învingătorul

 

e indiferent, când ne aliniem cuminți spre răsăritul unde doar pentru noi apune soarele într-un unic și sărăcăcios număr de circ cosmic, când violurile aduc pe lume copii reușiți și cuminți/aproape sfinți, când  fericirea nu mai plictisește pe nimeni și nici nu mai interesează, unde nu e nicio rușine să-ți fie dor de tata, unde Dumnezeu ți se prelinge pe sub tălpi, precum un șarpe, unde cărțile ne spun toate astea, cărțile care nu s-au scris...

Denisa Mirena Pişcu

 

Sunt încă tânără

 

Tracus Arte, 2012

 

***

 

A fost un om harnic!

A fost un om harnic!

Atât poate să rămână

dintr-o viaţă

de om...

 

 

***

 

Femeia

îl curăţă şi îl spală

de ruşinea asistentei...

Ăsta nu-i om de salvat,

Ne muncim degeaba!...

 

Când murim

facem curat  

în vieţile

celorlalţi.

 

 

 

***

 

Domnul Matei ne prezintă

centrul Sibiului:

Uite, acolo stă unul care are

vreo 70 de ani,

fără urmaşi;

casa asta e a altuia

grav bolnav,

şi asta abia am cumpărat-o

pentru cafenea –

proprietarul e la azil.

Toate – case bune, dintr-o bucată!

Moartea e o investiţie imobiliară

sigură.

 

***

 

Oamenii se adună în jurul său.

Spun poveşti, anecdote,

şi despre el

nimic.

 

 

***

 

Ca în jurul unei gropi goale

oamenii stau acum şi discută

despre viaţa lor

gata să cadă.

 

 

 

***

 

Ireparabil

corpul meu

un  raft de care se izbeşte zilnic clanţa uşii.

 

 

 

***

 

Sunt încă tânără,

mai pot să fac jogging

prin cartierul cimentat şi gazos,

printre bărbaţi metalici, 

galvanizaţi,

şoferi

şi femei grele, mirate.

Farurile lungi, din pânză aspră de lapte,

mă urmăresc

cu perseverenţă. 

 

 

 

 

 

*** 

 

Puiuţul meu,

nu ştiu nimic despre tine

(nici măcar dacă eşti

fată sau băiat).

Eşti o viaţă

care creşte în mine.  

Dar astăzi,

ne-am speriat împreună

de cîini.

 

 

***

 

Sunt încă tânără,

mai pot suporta

zecile de oameni lipiţi în autobuze.

Am oasele bune

şi sânii mei, tari şi elastici,

mai suportă, încă, strivirea.

 

 

 

***

 

Când vorbim la telefon,

după un joc prelung de-a despărţirea

(pa.. pa.... pa...)

tu aştepţi întotdeauna

să închid prima –

învăluită în vocea ta.

Mă fereşti

de sunetul metalic şi rece

al tonului.

 

George Mureşan

 

Ancheta

 

Editura Mediamorphosis, 2012

 

Cărţile pe care sergentul mi le vârâse între haine: „Round trip to Ardaria – A land of contrasts“ (Lonely Planet). „La pratique du français“ (Editions Larousse). Un „dicţionar de ardară – franceză, franceză – ardară“. „Lafavaria, Tripolon, Zarwanil – as cidades do noreste.“

În cele două ore şi jumătate de zbor, am aflat că Ardaria e o ţară de 65.637 square miles, cu o populaţie de 6 milioane de locuitori, majoritatea creştini monofiziţi. După secole de dictatură, Ardaria se putea lăuda cu o continuitate de douăzeci de ani a sistemului democratic parlamentar. Economia se pare că trecea printr-o recesiune majoră, de cincizeci de ani încoace. La ceasul integrării în Confederaţie, Ardaria manifesta o serioasă criză identitară, naţiunea ei având sentimente împărţite între păstrarea specificului naţional şi adoptarea deplină a principiilor liberale – singura soluţie de ajungere la un grad de prosperitate mulţumitor.

Ardaria are câteva păduri – câte au mai rămas după devastatorul incendiu din 1976, adevărat dezastru ecologic, la scară continentală. În ele, fotografii pot admira râsul alb, o specie endemică şi pe cale de dispariţie. Astăzi mai trăiesc optzeci de exemplare, căutate fără milă de braconieri, în mare lor majoritate finanţaţi de clasa politică locală. Ardaria nu are ieşire la mare – şi-a pierdut coasta litorală cu 300 de ani în urmă, iar repetatele încercări de a smulge măcar o fâşie de coastă de la Republica Fumarilor ori chiar de la Tawarstanul Democratic de Sud au eşuat în mod repetat şi fără drept de apel. Se pare că lipsa accesului la mare a produs o psihoză naţională cronică şi acest element trebuie luat în calcul întotdeauna atunci când vizitatorul încearcă să descifreze comportamentul localnicilor.

Ardaria are nişte munţi frumoşi, înalţi şi înzăpeziţi, dar investitorii locali nu au reuşit să se pună niciodată de acord în legătură cu exploatarea turistică a acestora – cele trei staţiuni de schi existente fiind în paragină de mai bine de două decenii, cu toate că în vremurile lor de glorie ele găzduiseră oaspeţi celebri precum Anthony Quinn, ori Marele Duce Jean al Luxemburgului.

Dintre oraşele principale e de reţinut vechea capitală, Saora, unde centrul istoric numără câteva remarcabile clădiri în stil Art Nouveau, însă al cărei parc municipal este foarte prost întreţinut.

Cât despre capitală, Lafavaria, se pare că oraşul, renumit altădată pentru grădinile sale şi o anumită viaţă boemă dominată de festivaluri de muzică şi cenacluri literare, astăzi nu prezintă cine ştie ce interes pentru vizitatorul străin. Este o urbe întinsă, de 800.000 de locuitori, cu nenumărate cartiere cenuşii de periferie, care se întind tentacular în toate direcţiile. Centrul istoric, singura parte cu adevărat „urbană“ (în înţelesul urbanistic pe care noi occidentalii îl dăm termenului) cuprinde câteva muzee şi două frumoase biserici monofizite în stil neo-romanic ardar. Acest centru e minuscul faţă de întinderea oraşului: îl poţi parcurge pe jos de-a lungul şi de-a latul într-o jumătate de oră.
Limba ardară se pare că a împrumutat enorm din alte limbi de circulaţie mai largă, precum engleza, franceza, spaniola, persana şi vechea egipteană, în asemenea măsură încât substratul lingvistic autohton reprezintă astăzi mai puţin de 30% din fondul lexical. Totuşi, datorită unei gramatici indo-europene conservatoare şi a unor trăsături care apropie structura ardarei de cea a limbilor semite, învăţarea ei se pare că e foarte dificilă, chiar şi la nivelul conversaţiei uzuale.

Gastronomia ardară corespunde unor preparate cu multă ceapă, oţet şi carne tocată. Băuturile spirtoase sunt la ele acasă, într-o ţară a iernilor cumplit de aspre. Alte ocupaţii tradiţionale, olăritul şi ţesutul lânii... Am închis ghidul, apoi ochii.
Am înţeles ceea ce era de înţeles: o ţară în care nu văd de ce aş fi pus piciorul vreodată. Interes, zero. Există şi atât. Dar uite că va trebui să o cunosc. Măcar atât cât să pot lucra în ea şase luni, un an sau doi, cât o fi prevăzut contractul. Am deschis de mai multe ori dosarul bleumarin cu toate clauzele contractuale ale misiunii mele, însă de fiecare dată privirea mea aluneca între paragrafele puchinoase, precedate de numere de capitole, secţiuni, titluri şi sub-titluri. Undeva pe acolo trebuie să existe şi descrierea precisă a misiunii mele – deşi contrariul nu m-ar surprinde peste măsură. Poate cu asta ar fi trebuit să încep, însă...

„Relaţiile tripolare de dispensă încadrate schimburilor cu caracter educativ corespund prevederilor de realizare a unui cadru comun diversificat care să dinamizeze schimburile inter-confederale, dar în egală măsură cu noile candidate, în spiritul prevederilor globale ale politicii confederale de instruire şi difuziune culturală (vezi Carta Generală de Acţiune a Organizaţiilor Guvernamentale şi Non-Guvernamentale, fascicolul 10, 3.14.29b.) Pentru aceasta, fiecare misiune corespunde implementării unei...“
Am închis cu zgomot dosarul. Chiar nu se putea.

Vocea aseptică a stewardesei ne-a anunţat că peste zece minute aveam să ajungem la Aeroportul Libertat din Lafavaria. Please fasten your seat belts. The outside temperature is 10 degrees centigrades. Have a nice journey in our country. The crew and the captain...

Aha, iată-mă. Urma să...

Dumnezeule, Fabiola! Fabiola, soţia mea! Ai dispărut pentru totdeauna şi eu nu sunt în stare să mă gândesc la tine. Probabil că organismul meu refuză... Oricum, nu e firesc. E firesc să plângi, e firesc să boceşti. Era soţia mea! Partenera mea de viaţă! Am petrecut momente plăcute împreună! Ce mă voi face fără tine? Şi dintr-o dată mi s-a pus un nod în gât şi lacrimile au început să curgă de la sine.

Hohoteam cu faţa îngropată în batistă. Am simţit pe umăr mâna prevenitoare a stewardesei. Are you OK, sir? Yes... fine...