Alexandru Roşu

 

Sinucigaşii fumează întotdeauna Pall Mall

Tracus Arte, 2012

 

2

 

Cine a tras primul fum? Cine este fără pete pe plămâni să tragă primul fum! Cred că nu există campanie mass-media mai agresivă, la nivel global, decât aceea împotriva tutunului. Până și industria pornografică, care, vorba aceea, ar trebui să promoveze măcar țigara de după, se declară împotrivă. A devenit nu numai incorect politic să fumezi, ci și not cool.

N-o să vă plictisesc cu  istoria fumatului de la origini până în prezent. O istorie care s-ar mai putea intitula : Cum un ritual poate trece din registrul sacru în cel profan. Pentru că asta s-a întâmplat: pur și simplu fumatul nu te mai face capabil să intri în legătură cu zeii, ci cu demonii dinlăuntru. Însă ei pot fi înfrânți printr-un singur act de voință! Această perspectivă asupra fumatului și a semnificației religioase pe care oamenii i-o conferă am găsit-o în cartea Cum să te lași de fumat nice & easy, care în scurt timp de la apariție a devenit un bestseller în toată lumea. Ce cred eu despre fumat e că fumătorii nu ar trebui judecați pentru simplul motiv că se află deja într-un lent proces de sinucidere.

De ce Pall Mall? Pentru că sunt cele mai bune, nu sunt foarte tari, nici foarte ușoare, sunt doar potrivite pentru o experiență plăcută. Dar alții fumează și Pell Mell, zice Vonnegut, aceia nu se sinucid, aceia sunt deja morți.

Mai bine mi-aș face niște interior mantras în timp ce cobor scările: Îl am pe Murakami în urechi. Și el se gândește la alergat. A fumat 60 de țigări pe zi pe când scria primul roman. Gabriel Garcia Marquez a stat doi ani închis în casă, cu o considerabilă cantitate de hârtie și tutun, pentru a scrie Veacul de singurătate. Am putea spune că poetul s-a născut pentru a fi inspirat, iar dacă inspirația nu e de ajuns, trebuie să existe o combustie internă și externă care să permită ideii să coboare în mână. Această tipologie umană mi-ar plăcea să o numesc homo tabacitum.

Bokonon spunea de multe ori că timpul este aria circulară a propriei lui inexistențe. Mai pe scurt, oamenii nu ar trebui să ia în considerare acest factor disturbator, ci să fie mai relaxați cu timpul lor și, eventual, să-și aprindă un pall mall light.

Decât să nu ai somn, mai bine dormi toată ziua. Insomniile mi-au răpit și mie unele nopți. Mă simțeam de parcă cineva, intenționat, voia să mă sfârșească. Acea persoană eram eu. Noaptea trecută făcea parte dintr-o altă perioadă a vieții mele. Eram în acea perioada compensatorie a somnului până când corpul se satură de la atâta inactivitate și începe să zvâcnească. Cu atât mai mult cu cât astăzi m-am trezit bine dispus. De obicei, după o beție cruntă, cum a fost cea de aseară, mă trezesc mahmur și fără prea mult chef de viață. Astăzi, în schimb, mi-am început ziua cu o ceașcă mare de cafea și cu un pall mall light, care încă avea gustul viselor.

Apoi m-am gândit la Roșcovan și la bulanul lui nemaipomenit. Gyorg a fost întotdeauna puțin frustrat. Niciodată nu mi-am dat seama de ce. Poate și el mă vede frustrat sau poate ne suspectăm reciproc de frustrare. Oricum ceea ce mi-a atras atenția a fost sinuciderea. Parcă vedeam fereastra de termopan a Politehnicii, etajul șapte, geaca studentului, zborul spre nicăieri. Am să alung aceste imagini cu un nou fum. Am să mă apuc să citesc niște poezii de Rimbaud. Mintea se limpezește atunci când e supusă unei stări poetice. Sau poate nu. Stresul este cel care stimulează sau inhibă. Pentru unii e valabil ceea ce pentru alții e complet greșit. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă, iar pentru alții Albert Camus.

 

            Alaltăieri m-am visat cu un al treilea ochi. Eram în camera mea și dintr-o dată am simțit o durere acută între sprâncene. După câteva minute nu mai percepeam starea de vis. M-am pomenit în interiorul capului privind prin cercul dintre sprâncene. Eram incredibil de mic, nu prea aveam o senzație corporală. Singura percepție era aceea că eram, de fapt, replica mea infinită. În fiecare cap al fiecărei ființe din mine era deschis un al treilea ochi și la baza fiecărui cerc era un omuleț care avea la rândul lui un altul între sprâncene și așa mai departe. De fiecare dată eram același, nu mai știu la al câtelea eu m-am oprit, dar de îndată ce am făcut acest lucru, poarta circulară a început să se învârtă spre stânga. Când am pășit cu omulețul în afară, m-am sprijinit de propriul nas și am început să-mi explorez fața. Am intrat înapoi în cap, mi-am imaginat că un flux de lumină îmi pătrunde prin creștet, prin creștetul fiecărui omuleț și din el se răsfrânge prin fiecare ochi și iese prin fiecare poartă circulară. Când m-am trezit aveam corpul complet amorțit. Mi-au trebuit câteva minute bune să revin la realitate.

 

Tutunul ajută mereu atunci când nu ești prea sigur pe ce tărâm te afli. Primul fum te fixează în această realitate. La fel și prima gură de cafea. Paradoxal, constat acest lucru, deoarece tutunul într-o altă combinație, cum ar fi cea cu alcoolul, are un efect invers. Ajută la transcenderea acestei realități într-una mai fluidă sau mai eterală. Ceea ce confirmă faptul că realitatea sau percepția ei este o stare și nu un fapt. Lumea în care trăim este mai puțin solidă decât o piatră, deși lumea conține o groază de pietre. Printre lucrurile cele mai ciudate pe care le observi în vise figurează extrema fragilitate a ființei și, în același timp, indestructibilitatea ei.

Îmi place să ascult Brahms dimineața. Apoi, când soarele începe să-și facă simțită prezența, ascult muzică ambientală. De fapt, ca să încep povestea pachetului de pall mall am nevoie de mult mai multă răbdare și de un efort constant. Nu e ușor să găsești dată exactă a unui început de suicid colectiv. Pall Mall ca trademark a fost introdus pe piața din Marea Britanie în 1899 de către compania Butler & Butler. Numele brandului a fost preluat după un joc popular din secolul al XVII-lea. Pall vine de la latinescul palla și desemnează (dacă nu și desenează) o minge, iar mall vine de la malleus, însemnând ciocan. Prin combinația de cuvinte Pall Mall s-ar traduce cumva în genul footballului sau handballului: minge & ciocan. O viziune istorică destul de comunistă ar putea spune unii, cu precizarea că mingea este un obiect de formă sferică pe când secera, deși are o formă semi-circulară, este o unealtă ascuțită folosită pentru retezarea anumitor tulpini de plante. Mingea este simbolul universului ludic. De aceea putem asocia cunoscuta marcă de țigări cu un logo identitar pentru o anumită apartenență la o clasă socială. Dacă lecturăm mai departe în O scurtă istorie a fumatului. Fumuri și obiceiuri de clasă. Mărci identitare, scrisă în 1955 de V.A. Shortstory observăm că, într-adevăr, Pall Mall este prima marcă de țigări „premium” concepută special pentru cea mai înaltă clasă socială.

Aceeași carte ne mai spune și despre anul 1907, unul hotărâtor pentru istoria companiei. Brandul a fost cumpărat de către American Tabacco și folosit pentru a testa diverse inovații în domeniul de profil cum ar fi mărimea „king size”, pentru ca aceasta să devină și mărimea standard. Această marcă de țigări a atins topul popularității, ne spune publicația de profil Smoking Times, în 1960, fiind mai apoi detronată de Winston, după ce, în prealabil, Pall Mall introdusese țigările lungi, acestea reprezentând un nou standard.

În 1994, brandul a fost preluat de către Brown & Williamson Tabacco Corporation, pentru ca, în 2004 această companie să fuzioneze cu R.J. Reynolds Tabacco Company, companie care le produce și în acest moment pentru piața din Statele Unite, iar pe plan internațional aparținând de British American Tabacco.

Un alt aspect important în materie de acest brand este pronunția. Smokers Weekly îl citează pe Kurt Vonnegut cu următoarea declarație: „Marca mea preferată e Pall Mall. Sinucigași autentici cer Pall Mall. Diletanții cer Pell Mell.”

Tot alaltăieri am răsfoit și faimoasa revistă Smokers Digest, unde am citit un articol despre culturile de tutun și despre cum un tratament facial cu frunze proaspete de tutun îți poate revigora tenul și...culmea, te pot ajuta să te lași de fumat. Domnul Smokealeaf, doctor în cigarografie pulmonară a declarat următoarele: „Nivelul de smocherite din sânge crește până la un asemenea grad încât, în loc să îmbătrânească tenul, îl întinerește prin procesul numit osmonicoză. Astfel, frunzele de tutun și planta în sine nu este neapărat dăunătoare, ci felul în care o folosim poate să ducă la sănătate și viață sau înspre cancer și moarte. Alegerea e a dumneavoastă.”

 

Mai târziu, m-am uitat încă o dată la filmul lui Jim Jarmush, Coffee & Cigarettes. Mi-a plăcut atât de mult încât am decis să mă duc să-mi comand o cafea Lavazza și să fumez un Pall Mall lung. Chelnerița a fost atât de drăguță că mi-a lăsat și o mică bucățică de ciocolată. Am sorbit puțin din licoarea amară și am tras un fum adânc în piept. Mă simțeam ca în serialul acela, Seventh Heaven. Apoi m-am oprit. Pentru o secundă întreaga mea identitate se estompase. Toate eșecurile mele aveau acum un înveliș în hârtia subțire a țigaretei. Pe măsură ce trăgeam din ea, ceea ce știam despre mine că sunt, ardea. La un moment dat a trebuit să o sting și mi-am pierdut conștiința.

M-am trezit după vreo douăzeci sau treizeci de secunde care mi-au părut infinite. Cafeneaua era la fel de goală ca și atunci când am intrat. Ceea ce nu-mi puteam aduce aminte era cum am ajuns aici. De unde am plecat? Cine sunt? Chelnerița discuta ceva cu o prietenă care, probabil, a venit ca să-i țină de urât. Nu puteam să realizez decât că beam o cafea și că îmi aprindeam o nouă țigară. Ca în filmul lui Jarmush.

 

Cu două săptămâni înainte, am fost de unul singur la un concert de jazz în Piața Unirii. Atmosfera era caldă, iar senzația de jazz și fum (atât pe scenă și-mprejur, cât și în plămâni) era extraordinar de plăcută. Nu aveam nicio altă treabă pe lume decât să fumez și să ascult muzică.  De aceea am venit aici, la facultate, ca să mă pot bucura de singurătate. Uneori, de un veac întreg de singurătate.

În apartamentul unde locuiam (nu singur, pentru că nimeni nu-și poate permite să stea singur în chirie) aveam (ca în orice roman al lui Haruki Murakami) o pisică. Semăna cu un tigru și o chema Gâlmă, Gâlmiță, Șosetuță, Lady, Mișcuță sau simplu Pisi. De fiecare dată când pășeam sărea să mă prindă. Așa merg lucrurile.

Mult timp după aceea, chiar m-am visat în fața unui pluton de execuție. Cea mai bună metaforă pe care o pot găsi vieții este omul în fața unui pluton execuție. Este cea mai plină de miez imagine a condiției umane. Cealaltă e tot în cheie marqueziană: aceea a colonelului în labirintul său. Lumea are doar două codițe de care tragem în mod repetat. Una ne duce înapoi, cealaltă înainte. Niciodată nu știm de care coadă tragem. Nu tot timpul mă conformez propriilor opinii. Mai mult, în paragraful următor, presimt că mă voi contrazice.

Poate nu am spus îndeajuns: reușeam să mă leg ca atunci când fierbi repede un cartof ca să nu ți se taie maioneza. Eram maioneză în devenire. Plutonul de execuție avea doar o fascinație absurdă asupra mea. Nu am stat niciodată în fața a cinci soldați înarmați cu glonțul pe țeavă, gata-gata să-mi vină de hac. De fapt, n-am fost niciodată aproape de moarte. Decât atunci când, mic copil, am alunecat de pe sanie pe asfaltul acoperit de un strat destul de solid de gheață și am strigat: „Mor! Mor!”. Taică-meu a început să râdă copios și m-a salvat din brațele tragediei.

Poate că am cearcăne acum sau poate nu am ce face. Oricum ai lua-o, tot nu se leagă. A scrie un roman, spune Bokonon, e ca și cum ai face o maioneză, poate să-ți iasă, poate să ți se taie. Până acum am introdus toate ingredientele: discuția din bar, gândurile mele despre tâmpenii care nu au nimic în comun cu adevăratul subiect al cărții, detaliile despre sinucigaș și inevitabilele țigarete Pell Mell, ostile sănătății oricui.

Acum stau în fotoliu și-mi imaginez exact conversația de la geam: săritura în aer, lungimea ultimei respirații, ultimele gânduri. Apoi trecerea înapoia trupul, despărțirea de celule, descoperirea unei alte vieți, a unei alte situații înafară de incomunicabila și încarcerabila realitate.

A trebuit să-mi aprind repede un Pell Mell, pentru ca imaginea și tristețea să-mi umple gândurile, să-mi pot adânci doar acele imagini care contau cu adevărat: primele secunde de după moarte. E ceva ce mă fascinează atât de tare, încât dacă ar trebui să alerg aș face-o la o foarte mare depărtare de  Pământ.

Singurele țigări care se pot compara cu Pell Mell sunt Winston Lights. De altfel, în 1964, Pell Mell a și fost detronat de pe poziția întâi în topul vânzărilor de către Winston. Mă întreb acum, pe măsură ce mă îndrept mai adânc în sinucigaș, ce marcă de țigări fuma? Cum a fost pentru el ultimul fum? Cât de irespirabilă i se părea viața? Cât este de corect politic să te sinucizi în zilele noastre?

Dacă vrem să dăm culoare vremurilor, vom putea aborda următoarea chestiune. Vreau să cred că nicăieri în lume nu mai există un sinucigaș ca al meu. Sinucigașul meu fumează Pall Mall și  se numește Albert.

Iulia Militaru, Anca Bucur

Dramadoll

(Max Blecher)

 

Gabriela Gîrmacea

 

Literatura lui Mihail Sebastian

 

Bucureşti, Editura CD Press, 2012

 

Corespondenţa este un reper în conturarea profilului uman şi intelectual al lui Mihail Sebastian. Faptele lui, modul de a gândi, viziunea asupra situaţiei politice a epocii conturează capacitatea scriitorului de a defini corect şi obiectiv relaţiile interumane sau de a intui fluctuaţiile de moment din perioada interbelică. Din punct de vedere stilistic, scrisorile lui Mihail Sebastian sunt clare şi exprimă afectivitatea scriitorului faţă de membrii familiei sau faţă de prieteni, dar şi tendinţa de a diminua sau de a mări voit importanţa unei situaţii sau a unui eveniment pentru a nu-i îngrijora, bucuria de a se fi terminat războiul, speranţa de a trăi într-o lume mai bună. Din punct de vedere afectiv, Mihail Sebastian era legat de părinţi, de fraţi, de prieteni. Îşi face griji pentru situaţia lui Poldy şi nu îi mărturiseşte întotdeauna mamei (din dorinţa de a o proteja) problemele de sănătate ale fratelui mai mare. Din scrisori se vede clar că scriitorul trăieşte cu grija zilei de mâine pentru întreaga familie şi că toţi aveau o mare putere de muncă. Corespondenţa cu familia prezintă imaginea unui om preocupat de a face faţă tuturor situaţiilor, de a respecta termene, de a-şi face timp pentru lectură.

În corespondenţă, Mihail Sebastian se autoportretizează. Cititorul găseşte explicaţii referitoare la anumite gesturi sau atitudini ale scriitorului, are în faţa sa acelaşi suflet deschis spre confesiune şi frământat de probleme cotidiene, pe care le regăseşte în Jurnal. Scrisorile evidenţiază imaginea unui om dezavantajat din punct de vedere material şi etnic, dar hotărât de a lupta cu viaţa. Încrezător în sprijinul celor din jurul său, cu o cultură solidă, Mihail Sebastian apare în corespondenţă drept un suflet sensibil cu o putere de muncă extraordinară, care reuşeşte să depăşească nedreptăţile cotidiene. Pe lângă aspectele de viaţă zilnică, scrisorile către Poldy sau cele adresate lui Ioan Comşa sunt o mărturie a unei epoci care încearcă din greu să-şi regăsească normalitatea.

Corespondenţa lui Mihail Sebastian conţine o mulţime de informaţii de la grijile cotidiene până la preocupările literare sau de editare a Revistei Fundaţiilor Regale. Chiar el e preocupat de lectura corespondenţei şi citeşte cu interes scrisorile lui Marcel Proust pentru a-i reconstitui existenţa. Cella Serghi îşi amintea că Sebastian era interesat de a stabili identitatea unor personaje din opera lui Proust. Gide era un adept al publicării scrisorilor şi credea că numai spiritele mediocre sunt încântate când descoperă că scriitorii au trăit aceleaşi drame ca şi ei. Cu toate acestea, cunoaşterea corespondenţei vine să întregească imaginea unei epoci, e valoroasă pentru că dă detalii despre relaţiile interumane, conţine impresii de lectură, aspecte cu privire la formarea personalităţii scriitorului, frământări din perioada în care elabora o operă; este o sursă inedită şi neaşteptată de documentare. Scrisorile redactate de Mihail Sebastian evidenţiază momente dramatice din existenţa sa, dorinţa de a-şi afirma cu demnitate identitatea, o conştiinţă lucidă.

Cititorul atent al corespondenţei, dar şi al jurnalului îşi poate pune o întrebare firească: în care dintre cele două modalităţi de exprimare este Mihail Sebastian sincer sau mai aproape de adevăr? Răspunsul ar putea înclina în favoarea scrisorii, deoarece multe dintre mesaje par scrise în grabă, iar autorul lasă impresia că observaţiile nu sunt pe deplin conturate, că doreşte o explicaţie la un gând care nu-i dă pace sau că are nevoie de un sfat, care nu mai suferă amânare. Însă corespondenţa e departe de a fi total sinceră, dar poate constitui un document, care stă sub semnul relativităţii şi care se citeşte cu aviditate din dorinţa de a vedea dacă anumite date ale realităţii sunt verificabile. Cititorul observă că scriitorul se zbate pentru a-şi câştiga traiul zilnic, pentru a-şi ţine aproape prietenii sau familia, pentru a găsi nuanţele adecvate ale operei la care lucrează. De ce sunt citite cu mare interes scrisorile sau jurnalele şi care este riscul pe care şi-l asumă persoana care răsfoieşte prin ele? Răspunsul pertinent îl dă Mihail Sebastian după ce citise corespondenţa Caragiale-Zarifopol şi jurnalul lui Titu Maiorescu: Nu trebuie să abuzăm de jurnale şi scrisori. Avem de obicei înclinarea de a le socoti mai revelatoare pentru cunoaşterea unui om decât opera sa publică. Tot ce e secret ne atrage ca o destăinuire. Plăcerea de a umbla prin “hârtii intime” este cu atât mai vie cu cât se dublează cu sentimentul de a călca o interdicţie, de a pătrunde într-o lume închisă. E o plăcere de lectură uşor de înţeles, dar care păcătuieşte uneori exagerând sensul “hârtiilor intime”, în detrimentul operelor împlinite, responsabile.[1]

 

Ciprian Măceşaru

 

Roşu pentru pietoni,

Editura Charmides, 2012

 

***

 

o graniţă trece prin inima ta

când iubeşti două femei.

 

inima ta e o coree,

partea de nord iubeşte o comunistă,

sudul preferă o democrată.

 

cu timpul, democrata se arată mai prietenoasă,

doar că nici comunista nu vrea să renunţe,

ţine cu dinţii de jumătatea ei,

devine autoritară cu tine,

te ameninţă veşnic cu un război.

 

oricum ar fi, tu le iubeşti pe amândouă

şi le vezi ca fiind una.

 

cum să renunţi la jumătate din inima ta?

 

 

***

 

tatăl meu e duşmanul meu.

bătrânul meu tată e singur în casa

de la câmpina, în casa fără gaze, fără lumină.

a smuls ulucile din gard, le-a pus pe foc una câte una.

peste drum e rafinăria cu rezervoarele ei uriaşe,

argintii, ca nişte burţi grase de peşte.

tata stă seara în pat, pe întuneric, înfofolit

şi se gândeşte la mine. scriu poemul acesta

şi mă rog ca iarna să fie mai blândă.

duşmanul meu e tatăl meu.

 

 

***

 

îmi spun înnebunit

că următoarea încăpere

o să fie şi mai frumoasă.

 

când nu vor mai exista uşi,

întoarcerea, ştiu foarte bine,

nu o să fie posibilă.