Sever GULEA

ULTIMA FOTOGRAFIE - Bogdan Hrib,

Editura Cartea Româneasca, 2012

Dacă ați auzit de Bogdan Hrib, cu siguranța ați auzit de Editura Tritonic, una dintre puținele edituri din România dedicate segmentului de carte crime-mistery-thriller. Reciproca este de asemenea valabilă: dacă ați auzit de Editura Tritonic e foarte probabil să fi auzit și de Bogdan Hrib. Și pentru mine cele două nume aproape că se identificau (mai ales că Bogdan Hrib nu este doar editor de carte, ci a semnat, la rândul său, singur sau în colaborare, câteva ficțiuni din genul menționat). Tocmai de aceea m-am mirat să văd ultimul roman al lui Bogdan Hrib publicat la o cu totul altă editură decât Tritonic (e vorba de Editura Cartea Românească). Fără să îmi fie pe deplin lămurită această opțiune a autorului, m-am gândit totuși că Bogdan Hrib a ales să parieze, de data aceasta pe o altă tematică, pe un alt gen decât cel polițist, într-o proză pe care însuși autorul o consideră un omagiu adus fotografiei și fotografilor.

Alexandru Zaharia este un fost fotoreporter care, ajuns undeva la vârsta de 50 de ani, își trăiește o fantezie de invidiat: aceea de a călători pe un vas de croazieră, pe o adevărată insulă cu elice reinventată de tehnologiile secolului XX (care vine mai degrabă în întâmpinarea nevoii de huzur a burgheziei consumeriste). Miza acestei călătorii nu este neapărat divertismentul și aventura. Mai degrabă vorbim de o încercare de regăsire personală a unui protagonist aflat în criză. Deși nu ne introduce în vreo intrigă cu iz polițist, Bogdan Hrib parcă alege să îi asocieze protagonistului său ceva din trăsăturile eroilor din cărțile și filmele noir: Alexandru Zaharia este un tip cu figură epuizată (pungile de sub ochi au culoarea gri albăstruie ca petrolul), singuratic, în pragul deznădejdii, la vârsta  reevaluărilor, bântuit de trecut și, desigur... curtat de femei, chiar dacă e ușor de anticipat că ele vor aduce tulburare, poate chiar necazuri. În plus, protagonistul pare genul de individ care le-a trăit pe toate și și-a pierdut motivația și sensul existențial: pasionat de fotografie, Alexandru a reușit, la începutul anilor 90 să își creeze o afacere și un nume, după ce a simțit pe pielea lui cum se scrie istoria democrației originale (cu polițiști cu vechi reflexe autoritare, cu mineri violenți, cu nunți și botezuri gustate românește etc.). După un proiect economic consistent, după două căsnicii eșuate, după criza de la 40 de ani care l-a împins fără speranță să redescopere ceva din prospețimea obiceiurilor tinerești, Alexandru ajunge să fugă de lume, sleit de un soi de disperare și de insomnii. Printre cei 2000 de pasageri ai pachebotului, Alexandru o întâlnește însă pe Diana, o angajată a vasului de croazieră,  o fostă colegă de școală de care evident că nu își mai aduce aminte. La rândul ei, Diana pare o jucărie la fel de stricată – căsătorită cu un nomenclaturist, mai mult din interes decât din dragoste, aflând că soțul ei este un turnător la Securitate, după un divorț expeditiv, după o călătorie peste hotare, Diana ajunge să lucreze la o firmă străină, fără a afla cine știe ce satisfacții. Seară de seară, fără să înțeleagă prea bine de ce și uneori având un comportament de-a dreptul nemilos și brutal, Alexandru se va întâlni cu Diana la bar sau în cabină, pentru a împărtăși fragmente din istoria personală a ratărilor. În timpul zilei, același Alexandru va fi curtat și căutat de o tânără daneză obsedată să fie fotografiată. Două femei care vor cere de la protagonist ceea ce el aparent nu mai poate da: consolări afective și instantanee inspirate și pasionale. Cu toate acestea, personajul masculin va continua să se întâlnească cu Diana (deși uneori cheful conversațional e greu de resuscitat) și va accepta chiar și insistențele provocatoarei daneze Caja, într-o atmosferă în care timpul parcă se oprește și doar poveștile curg: povești despre anii 90, despre liceu, despre căsnicii eșuate, despre dezamăgiri și deznodăminte triste. Pe măsură ce protagoniștii se vor dezvălui mai mult, în vreme ce destinația geografică a croazierei se va apropia tot mai mult, călătoria personală a celor două fantome, Diana și Alexandru va deveni tot mai incertă. Bogdan Hrib oferă  o poveste tristă a unui cuplu lipsit de șanse, construit pe epuizări și spovedanii, dar și a unei... posibile mântuiri.

Așa cum am amintit, romanul este dedicat, chiar de către scriitor,  fotografiei și fotografului. Și nu doar pentru că autorul este un pasionat al acestei arte, nu doar pentru că  Alexandru Zaharia este un fost fotoreporter care se luptă cu apăsătoarea și în același timp salvatoarea perspectivă pe care o deschide fotografia. Inclusiv construcția romanului e aparte: avem de a face cu 50 de captiole intitulate fiecare printr-un singur cuvânt (deci, în total 50 de cuvinte), toate alcătuind un mic vocabular definitoriu pentru vârsta de 50 de ani (la fel cum un portofoliu de fotografii poate fi definitoriu pentru un artist, pentru o epocă -  doar că în acest caz avem de a face cu un portofoliu al unei vârste). Nu în ultimul rând, romanul lui Bogdan Hrib este dedicat profesiei care îmbină tehnica și arta poate și pentru că, așa cum sugerează la un moment dat Alexandru: „toate visele capitaliste au avut de fapt ca punct de plecare o fotografie sau măcar ideea unei imagini” – această remarcă ne amintește că, fie că am sesizat, fie că nu am sesizat acest fapt, fotografia a reprezentat o articulație existențială importantă a (dez)ordinii postdecembriste.

Sever GULEA

PROBLEMA SPINOZA – Irvin D. Yalom,

Editura Vellant, 2012

Ce te mai poate interesa, când ai 81 de ani, ești un psihiatru reputat, cu o activitate profesională solidă în spate, când ai predat la una din cele mai prestigioase universități din America, când ai scris cărți de specialitate cu impact puternic, dar  și romane populare, bine primite și de critică, când ai călătorit, ai o familie și probabil ai suficienți bani pentru orice ți-ai dori și  te dovedești și destul de sănătos pentru vârsta ta? Te cam plictisești? Într-atât încât începi să cauți provocări profesionale în afara timpurilor tale, să dai frâu imaginației și să te gândești cum ar fi stat lucrurile dacă ai fi avut ocazia să faci terapie cu figuri importante ale filosofiei sau ale istoriei europene? Aceasta să fie motivația din spatele romanelor lui Irvin D. Yalom, dacă ne gândim că trei dintre poveștile sale (inclusiv cea mai recentă, publicată în românește de Editura Vellant) au drept protagoniști gânditori celebri ai filosofiei occidentale? E greu de crezut că e vorba de plictiseală și grandomanie, dacă îți amintești că Yalom a adus una din cele mai importante contribuții la abordarea psihoterapeutică existențială, o abordare care se fundamentează, în fond, pe un schelet conceptual filosofic. Mai degrabă Yalom scrie despre destinele filosofilor (fără a avea pretenții de biograf), pentru a-și manifesta recunoștința și admirația față de cei  care au inspirat și au făcut posibil demersul terapeutic existențial. Este una dintre cele mai originale și mai interesante abordări creatoare peste care am dat, mai ales că se plasează la intersecția a trei domenii, valorificând în fond și pasiunile autorului, anume literatura, psihoterapia și filosofia. Este abordarea pe care o regăsim și în romanul PROBLEMA SPIONZA.

După ce a explorat universul interior al lui Nietzsche sau al lui Schopenhauer, Yalom se oprește de această dată asupra figurii lui Baruch Spinoza, filosoful olandez considerat unul dintre cei trei mari raționaliști prekantieni (alături de Descartes și  Leibniz), un filosof care a avut curajul să avanseze opinii și poziții teoretice ce au sfidat prejudecățile timpurilor sale, un filosof care a ajuns să inspire și să intereseze multe personalități din secolul XX (amintesc doar pe Ludwig Wittgenstein sau, mai recent, pe neurobiologul Antonio Damasio), care a rămas, însă, din punct de vedere biografic, învăluit într-un aer misterios. Pentru Yalom, Spinoza s-a dovedit o personalitate aparte, mai ales prin raționalismul său riguros, mai ales pentru ideile sale legate de cauzalitate și pentru pledoaria pentru eliberarea de sclavia afectelor – idei care stau la baza unei gândiri critice, vitale în psihoterapie. Așa cum mărturisește autorul în introducerea romanului, deși a vrut să scrie despre Spinoza, a așteptat să găsească un pretext potrivit, un punct de pornire agreabil de la care să plece în explorarea filosofului olandez, pe care l-a aflat în cele din urmă vizitând muzeul Spinoza din Amsterdam: e vorba de o întâmplare istorică bizară – unul din arhitecții ideologiei naziste însărcinat cu confiscarea averii evreilor în Europa, anume Alfred Rosenberg ar fi colectat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întreaga bibliotecă reconstituită a filosofului olandez, în încercarea de a găsi un răspuns la chestiunea Spinoza (fără să se știe exact la ce făcea trimitere această construcție). Desigur, pornind de la acest incident, probabil că un scriitor putea imagina un ditamai thrillerul istoric, dar nu este cazul romanului lui Yalom - psihiatrul american a aflat în întâmplarea amintită pur și simplu lipiciul narativ pentru două povești despre două figuri remarcabile. Așadar, din punct de vedere al structurii, Problema Spinoza păstrează o linie similară cu un alt roman celebru al lui Yalom, anume Soluția Schopenhauer: două fire narative desfășurate alternativ - unul proiectat în secolul XVII îl urmărește pe Spinoza în perioada coagulării teoriei sale raționalist-panteiste, celălalt fir urmărește evoluția lui Alfred Rosenberg, de pe băncile școlii până la momentul de triumf în calitate de ministru al celui de-al Treilea Reich. Atât Spinoza, cât și Rosenberg sunt însoțiți, din umbră, de două figuri cu aplecare terapeutică, de personajele care contribuie la deschiderea și explorarea psihicului personajelor: rabinul Franco, respectiv psihiatrul Pfister. Ce îi leagă pe cei doi protagoniști despărțiți de aproape 300 de ani? Problema Spionza – o chestiune pe care Yalom o imaginează de fapt drept o metaforă a gândirii critice: însuși Spinoza se dovedește o problemă pentru comunitatea evreiască a secolului XVII (profund tradiționalistă, autoritară și intolerantă), când filosoful olandez pune la îndoială concepțiile și morala religiei sale. Același Spinoza rămâne însă o problemă și în secolul XX, pentru Rosenberg, o problemă care îl va bântui întreaga viața: cum de un evreu (chiar dacă excomunicat) ajunge să stârnească admirația profundă a umanistului care va deveni, pentru Rosenberg, stindardul triumfului și valorii gândirii ariene antisemite, anume Goethe? Nu am să rezum poveștile, dar am să amintesc faptul că ambele perioade istorice sunt surprinse minunat (mai ales în ceea ce privește paradigmele și atmosfera dominantă, factori majori pentru coagularea ambelor teorii: atât cea spinozistă, cât și cea nazistă). Miza romanului nu este însă reconstrucția de epocă, ci urmărirea evoluției personajelor, desțelenirea prejudecăților și imaginilor facile pe care ni le facem adesea despre personalitățile remarcabile: dincolo de geniul singuratic care șlefuia lentile, pregătind în paralel o operă filosofică după metoda geometrică a stat cu siguranță un om cu contradicții și neliniști – tocmai această dimensiune o evocă plauzibil Yalom. Dincolo de diabolicul tovarăș al lui Hitler, de fanaticul antisemit, Rosenberg păstrează fondul unei sensibilități lezate și vulnerabile. Desigur, exercițiile de imaginație ale lui Yalom sunt recunoscute drept fictive (autorul face o demarcație clară între ficțiune și istorie la finalul romanului), dar reconstrucțiile psihologice sunt minunat executate, credibile și scot în evidență relieful uman cert, dinamic și perfectibil care se ascunde în spatele unor gânditori de o asemenea anvergură. Iar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în roman este pledoaria subtilă a lui Yalom vis-a-vis de funcția și virtuțile terapiei – fără să altereze deznodămintele istorico-biografice cunoscute, scriitorul american pune în evidență, când urmărește în paralel întâlnirile dintre Spinoza și rabinul Franco, respectiv dintre Rosenberg și psihiatrul Pfister, impactul pe care un demers terapeutic l-ar fi putut avea asupra celor doi protagoniști –  pe Spinoza l-ar fi condus probabil la o teorie și mai cuprinzătoare  (care ar fi reevaluat probabil  rolul femeilor în societate), în vreme ce lui Rosenberg i-ar fi cutremurat pozițiile antisemite cultivate vreme de 30 de ani. Sugestia lui Yalom, transpusă într-o formă minunată, este că nimeni nu este condiționat irevocabil și irecuperabil. Dimpotrivă, prin examinare critică a universului interior, avem puterea (chiar dacă nu și dorința întotdeauna) de a ne schimba destinele. Iar a trăi în armonie și în echilibru cu noi înșine poate deveni o stare de fapt care să orienteze chiar mersul istoriei, atunci când destinele multor altor oameni ajung să depindă de ceea ce susținem și de felul în care acționăm din poziții de mare răspundere. Problema Spinoza ține de fapt de conștientizarea de sine, de onestitatea și luciditatea cu care ne raportăm la univers și la semeni. Este o problemă care ne privește pe toți, în cele din urmă...

Sever GULEA

SOȚIA DIN PARIS –Paula McLain,

Editura Humanitas, 2012

Îmi amintesc de momentul în care am încheiat lectura acelor amintiri romanțate ale lui Ernest Hemingway, publicate postum sub titlul Sărbătoarea continuă: am rămas cu dorința de a afla mai multe, de a mai rămâne în preajma generației pierdute, în acea perioadă în care exponenții ei erau foarte săraci și totuși foarte fericiți. Cum volumul fusese alcătuit de ultima soție a scriitorului american, din  notițele și manuscrisele lui Hemingway, desigur că rezultatul avea totuși un aspect neunitar, fragmentar, pe alocuri inegal. În mod ironic, deși erau amintirile lui Hemingway, ele păreau să dezvăluie destul de puține despre autorul lor: am aflat tot felul de lucruri inedite despre personalitățile vremii, despre obiceiurile prozatorului, despre condiția scriitorului din acea perioadă și, cu toate acestea, parcă prea puțin a ieșit la iveală despre Hemingway ca persoană, ca soț, ca om în viața de zi cu zi. Poate tocmai de aceea am rămas cu acea senzație de vreau mai mult, la finalul lecturii volumului Sărbătoarea continuă. Ceea ce mi-a lipsit însă – Hemingway actor și nu doar martor privilegiat, mi-a fost livrat cu prisosință în romanul Paulei McLain, Soția din Paris.

Pe baza unei documentări riguroase (care a inclus cărți despre viața lui Hemingway și scrisorile trimise de prozatorul american), Paula McLain își asumă un obiectiv ambițios: acela de a reconstitui și a da viață, cu multă imaginație, perioadei boeme petrecute de Hemingway la Paris, înainte și imediat după ce a devenit un scriitor cunoscut. Fascinată de legătura dintre Hemingway și prima lui soție, Paula McLain alege să relateze evenimentele chiar din perspectiva lui Hadley Richardson. Romanul este de fapt o biografie  (ficționalizată în literă desigur, deși plauzibilă în spirit) a mariajului dintre Ernest și Hadley, debutând cu momentul în care cei doi s-au cunoscut și încheindu-se odată cu despărțirea lor (dacă nu punem la socoteală și epilogul).

Hadley este o tânără de 29 de ani, frumoasă,  provenind dintr-o familie americană celebră, cu tradiție, care îl întâlnește pe Ernest Hemingway la Chicago, imediat după încheierea Primului Război Mondial. După un scurt ritual de curtare (nelipsit însă de o oarecare gradație romantică) cei doi se căsătoresc. Încredințat de apropiați că Parisul reprezintă orașul adevăraților scriitori, Ernest se mută în capitala franceză, împreună cu proaspăta sa soție. De aici începe o aventură amețitoare pentru cititor în inima boemei europene care va aminti, dar mai ales va completa atmosfera și conținuturile acoperite de volumul Sărbătoarea continuă. Deși căsnicia la Paris a cuplului începe în camere mizere în care se aud acordeoane și se mănâncă cine alterate, Ernest și Hadley vor deveni cunoscuți și respectați, pe măsură ce vor pătrunde în cercurile intelectualilor provocatori ai Parisului începând cu Gertrude Stein, Ezra Pound și mai apoi Scott Fitzgerald, Donald Stewart și alții. Ernest și Hadley vor trăi însă sub semnul unei nestatornicii: vor călători prin toată Europa, iar romanul derulează secvențe memorabile din excursiile care nu ratează nicio destinație – din Italia, prin trecătoarea Muntelui St Bernard (spre locul unde Hemingway a fost rănit în Primul Război Mondial) și până la Koln, într-o Germanie agitată, din Turcia decimată de război (după prăbușirea Imperiului Otoman) și până în Spania, acolo unde coridele pregătesc un spectacol de neuitat, ajungând chiar până în Canada, apoi în Austria (unde bowlingul, schnapsul și pokerul sunt la mare căutare) și mereu înapoi la Paris, niciun loc nu pare să fie prea îndepărtat pentru cuplul însetat de viață. Toată această aventură se va dovedi însă o cursă cu obstacole din ce în ce mai grele pentru Ernest și Hadley, care, deși par a fi cât se poate de adecvați peisajului în care sunt cuprinși, nu se știe dacă vor fi capabili să îi supraviețuiască.  Cu toate că împărtășesc pasiuni comune și cu toate că reușesc chiar să aibă un copil împreună (în ciuda refuzului  inițial destul de brutal al lui Ernest) personalitățile diferite ale celor doi protagoniști, accentuate de mediul boem își vor spune în cele din urmă cuvântul. Hadley, deși este talentată, nu se simte cu adevărat specială (deci nu se consideră egala lui Ernest din acest punct de vedere), iar provocările mariajului în contextul dat o vor epuiza în cele din urmă, atâta timp cât va trăi cu durere transformarea dintr-o prietenă adevărată, o muză și o mamă iubitoare  într-o… soție de artist (adică mai degrabă un accesoriu de ocazie decât o prezență vie și dinamică). În schimb, Hemingway, cel care chiar și în perioada anonimatului părea să aibă fericirea la degetul mic, își dezvăluie dimensiunea nestatornică și arogantă, dublată însă de o dependență socială și familială. Pe de o parte fermecător, magnetic, pe de altă parte orgolios, nesuferit, ajungând să își arunce mentorii peste bord, la finalul anilor de ucenicie, la finalul perioadei zbaterilor, Hemingway nu se dovedește însă un ticălos afemeiat, absolvit de păcatele tinereții prin opera pe care a livrat-o posterității. Paula McLain reușește să reliefeze și acea dimensiune sensibilă și să pună în evidență permanenta nevoie de reechilibrare a prozatorului american, nevoie pe care acesta va căuta însă să o satisfacă într-o formă de neacceptat pentru Hadley (un ménage-a-trois, ca în Grădina Raiului). Personajele sunt bine individualizate și memorabile, iar cadrul în care plutesc este desigur seducător: dincolo de toate locurile evocate, Parisul interbelic triumfă fără îndoială: un Paris în care cortina unui circ fantastic parcă s-ar fi dat la o parte, ca să poți admira la orice oră ciudățenia și splendoarea. Un Paris care smintește, un Paris în care condiția boemă este aceea a șahistului emoțional, un Paris plăsmuit din doruri, țigări, rom și conversații memorabile.

Romanul Paulei McLain este una din cele mai frumoase și originale declarații de admirație la adresa unui scriitor - prin felul în care e scris (respectând parcă rigorile acționale, rigorile simplității hemingwayene), prin personajele puternice și memorabile pe care le livrează, prin decorurile splendide, prin caracterul documentat și prin plauzibilitate, Soția din Paris ar putea fi socotit o paranteză generoasă, lămuritoare, valoroasă atât estetic, cât și istoric,  la volumul care i-a dat naștere – anume Sărbătoarea continuă.

Sever GULEA

O PIATRĂ PE CER – Isaac Asimov,

Editura Paladin, 2013

Un alt autor celebru care lipsește de ani buni de pe piața de carte din România este nimeni altul decât Isaac Asimov. În ciuda faptului că este considerat  un adevărat monstru sacru al literaturii SF, care a avut, spre deosebire de alți scriitori de gen, și un background științific pe măsură (a fost profesor de biochimie la Boston University), Isaac Asimov a dispărut de ceva vreme din librăriile din România. La un moment dat a fost tradus și publicat de Editura Teora, apoi două romane din seria Fundația au fost publicate la Editura Adevărul, însă e curios  cum de, în afara acestor inițiative sporadice, opera lui Asimov nu și-a aflat locul într-o serie de autor respectabilă care sa fie  omniprezentă în librării. Iată că a fost nevoie de apariția unei noi edituri care se anunță promițătoare (Editura Paladin e parte din Grupul Editorial Art, iar seria SF e coordonată de nimeni altul decât de veteranul Michael Haulică),  pentru ca romanele lui Asimov să-și facă intrarea triumfală, în ordine cronologică și pe piața literară din România. Este un proiect de traducere gândit pe termen lung, un proiect din care face parte și prima publicație a editurii: O PIATRĂ PE CER, primul roman din seria consacrată Imperiului Galactic, semnată Isaac Asimov.

Lectura acestei recente apariții a reprezentat și întâia mea familiarizare cu autorul american. Așa cum remarca Michael Hăulică pe coperta a 4-a: „o editură nouă pe piața de carte F-SF nu poate debuta decât cu Isaac Asimov, iar dacă bunul doctor Asimov a debutat ca romancier cu O piatră pe cer, cine suntem noi să facem altfel?” O editură debutantă care traduce un roman de debut pare că se adresează potrivit... cititorilor debutanți (așa cum am fost și eu), cel puțin în ceea ce-l privește pe Isaac Asimov.

Unul din lucrurile care m-au frapat, pe măsură ce am citit romanul, este ironia ingenioasă pe care e construit romanul lui Asimov: suntem într-un viitor îndepărtat, cu un univers populat de multe civilizații care, după o lungă perioadă de instabilitate, haos și războaie au ajuns să devină parte dintr-un tot politic unitar, anume Imperiul Galactic, la a cărui construcție pământenii par să fi avut un rol... aproape nul. În cadrul  Imperiului, Pământul se dovedește  o planetă  indezirabilă pe care mulți cetățeni universali o consideră o cocină, o hazna plină de țărănoi leneși. Terra este în fapt o planetă radioactivă, pe care oamenii supraviețuiesc lipsiți de glorie, organizați în cadrul unui sistem aproape tiranic: este condusă de un obscur Consiliu al Bătrânilor, subordonat Guvernatorului Imperial. Datorită resurselor planetare limitate, orice persoană e eutanasiată la vârsta de 60 de ani (momentul în care un individ este considerat incapabil să mai producă ceva pentru susținerea civilizației). Civilizațiile care populează universul nu sunt însă extratereștri exotici, ci sunt tot umanoizi, asemănători din multe puncte de vedere pământenilor. În Imperiul Galactic a crede însă că Terra a fost o vatră a umanității și că pământenii au purtat scânteia vieții în univers pare o ipoteză cel puțin dubioasă. Mai degrabă este agreată ideea dezvoltării vieții simultane pe mai multe planete. Imperiul este dominat de un sentiment mai degrabă antiterestru, mai ales datorită rebeliunilor împotriva ordinii universale pe care pământenii le-au derulat, fără rezultat, de câteva ori. Unul din personajele centrale ale romanului lui Asimov pare însă să creadă în ipoteza originii universale a vieții pe Pământ. Arheologul Arvardan sosește pe Terra entuziasmat să își confirme teoria conform căreia a existat o civilizație arhaică, în vremuri foarte îndepărtate (ceea ce am putea numi, de fapt... vremurile noastre, ale cititorilor), din cadrul căreia s-au dezvoltat ulterior, în cele mai distante colțuri ale universului și celelalte civilizații. Pentru a-și confirma teoria, Arvardan are nevoie de acces pe teritorii ale planetei și are nevoie și de sprijinul oamenilor. Sosirea lui Arvardan și a sa teorie terrocentristă va coincide cu apariția unui personaj misterios, un călător în timp, venit din trecut, care va fi supus unor experimente științifice cu rezultate interesante și care se va dovedi  veriga de confirmare de care are nevoie arheologul intergalactic. Doar că doctorul Shekt și fiica sa (cercetătorii care au derulat experimentele respective), Schwartz (călătorul în timp) și Arvardan vor intra în atenția naționaliștilor extremiști de pe Terra, care îi vor bănui de spionaj, considerându-i o amenințare pentru planul lor de răsturnare a ordinii galactice.

Așa cum am spus, întreg romanul lui Asimov e străbătut de o mare ironie: pământenii de azi, care se mândresc cu inteligența lor și care visează la explorarea și colonizarea altor planete, la dezvoltarea unei armonii universale devin, în povestea de față exact cei marginalizați și lipsiți de orice rol și contribuție la arhitectura intergalactică. Șirul întâmplărilor și detaliile care se dezvăluie pe parcursul narațiunii dezvăluie însă că planeta nu este populată doar de extremiști și de frustrați: nu există buni și răi, ci doar oameni care fac alegeri mai mult sau mai puțini discutabile, ale căror consecințe pot influența însă echilibrul galactic... tocmai aceste alegeri sugerează că, în ciuda aparențelor, universul lui Asimov nu este totuși fix și predestinat. În fapt, acest roman poate fi considerat și o meditație pe marginea rolului memoriei colective, al dialogului și al toleranței - fără aceste ingrediente, așa cum reiese din roman, nu este exclus ca Pământul să ajungă, la un moment dat, în peisajul cosmic, doar o simplă... piatră pe cer.