Mihail Vakulovski

Comic Mime Show cu George Ciolpan

Ştiam multe lucruri despre actorul George Ciolpan, încă dinainte de 1989 considerat cel mai popular mim din URSS, dar aşa s-a întîmplat că l-am văzut la treabă abia aseară, pe 8 martie 2013, la Teatrul Strada de la Braşov (Asociaţia Museion, str. G. Enescu nr. 2). Spectacolul se numeşte Comic Mime Show şi cînd o să se mai joace, la Braşov sau oriunde altundeva – să nu-l pierdeţi! George Ciolpan este basarabean, dar cînd am ajuns eu la Chişinău el s-a mutat la Braşov, cînd m-am mutat la Braşov – George Ciolpan s-a pornit în turneele internaţionale, delectînd publicul din Franţa, Spania, Belgia, China, Germania, Rusia, Italia, Mongolia, Mozambic, Suedia, Turcia, SUA…

            Spectacolul e compus din două feluri de scenete, din punct de vedere tematic: comice şi filozofico-poetice. Majoritatea sunt comice şi umoristice, aşa că spectatorii s-au distrat aproape pe tot parcursul spectacolului, de mult n-am mai rîs atîta! Dar fragmentele filozofice au făcut din show-ul lui George Ciolpan un eveniment de neuitat, aceste momente transmiţînd idei existenţiale foarte puternice, începînd cu clopotarul care ajunge să-şi tragă clopotul lui însuşi şi terminînd cu pasărea. Fireşte că George Ciolpan este în primul rînd mim şi că dansul este punctul său forte, un dans cizelat şi dus la perfecţiune, ajutat şi de figura carismatică a actorului. Erau în sală şi nişte străini, chiar în spatele nostru, care nu înţelegeau ce zice maestrul Ciolpan, dar care au rîs în continuu, ceea ce înseamnă că actorului îi e suficient corpul ca să transmită mesajul său artistic şi existenţial (excelentă scena despre caractere!).

            Pentru a vedea cînd şi unde mai are spectacole George Ciolpan, intraţi pe site-ul actorului: www.georgeciolpan.com sau pe adresa sa de pe facebook. 

Vladimir Bulat: “Marea carte” a anului 2012, în Rusia

Călin Torsan: Cam cum

Maria David: Ce drog mi se potriveşte

Ştefan–Mihai Martinescu: Tempo „U”

Mihail Vakulovski: Comic Mime Show cu George Ciolpan

Mihail Vakulovski, Un bilet spre fericire?

Călin Torsan

Cam cum?

De multe ori nu mă apuc de scris decât în momentul în care ideea textului este deja pritocită în minte. Mi se întâmplă să scriu în cap ceea ce vreau să scriu. Restul muncii este doar editare. Atunci cuvintele încep să se arate la faţă. Şi mai trebuie bibilite, ca pe platoul de filmare. Aranjate. Pudrate.

Când mă apuc de acestă treabă, atunci când mă aflu în faţa hăului alb, a genunii în care voi sări, fac mai întâi o rugăciune: Doamne, Dumnezeule, te rog, ajută ca şi textul ăsta să bucure oamenii. Să aibă un scop. Să fie un text bun. Şi imediat sar pe taste. Ca Jerry, şoricelul.

Am libertatea să cred că există un magnetism deosebit între anumite cuvinte. Că unele le cheamă pe altele, cele potrivite, pentru a împlini contextul pe care vreau să-l sugerez. Încerc să dibui acest tip de atracţii. De pildă, dacă descriu o măcelărie, atunci musai că soarele va asfinţi, în acea zi povestită, roşu ca o felie de salam din carne de cal. Mă rog, cred că nu sunt destul de clar...

Fug ca un atlet de repetiţii. Atunci când nu vreau să spun ceva cu ele. Mi se pare că un cuvânt repetat de prea multe ori, din neatenţie, nu este altceva decât un reflex necondiţionat. Un tic verbal. Iar astea limitează limbajul. Scăparea o văd în sinonimie.

Numele... Numele personajelor mi se par foarte importante. În literatura noastră m-am ciocnit mereu de nume sterpe sau oarecum forţate, nume care fac personajele să pară deja căcate în nădragi. Nu mai ai ce să faci cu ele. Am botezat atâţia eroi, de parcă aş fi preot. Aproape toţi cu nume tălâmbe, prosteşti, care să mă facă să râd. Abia aştept să scriu o proză, ca să văd reacţia celor din jur la sonorităţile onomastice cu care improvizez.

Încerc de fiecare dată să spun ceva cu scrierea mea. Ceva despre lume, despre viaţă. Sunt destul de moralist. Mă mâncă-n cur să îndrept lucruri, chiar dacă asta mă face să le prezint în strâmbătatea lor. Scriu doar atunci când am ceva de zis, când mă doare ficatul, când îmi vine să plâng, să urlu. Atunci când îmi duduie capul de nervi.

Dialogurile mă stârnesc şi ele. Pojghiţa dintre limba scrisă şi cea vorbită poate fi polei. Sunt foarte atent să nu alunec pe el.

După care recitesc ceea ce am scris. Ca un maniac, mi-e şi ruşine câteodată de mine. Caut greşelile cu răbdare de pescar. După câteva lecturări îmi fac cruce, şi cu asta basta.   

Ştefan–Mihai Martinescu

Tempo „U”

Dintru început este cu necesitate de menţionat specificarea faptului că urmăresc, atât ca evoluţie şi dinamică, dar şi ca nuanţări de timp, ritmul dezvoltării unui evenimenţial care priveşte cele mai semnificative manifestări ale suporterilor sportului „Universitar Clujean”, prin diversitatea încadraturii, dar şi respectând imaginea vremurilor.
Avem două imagini ale realului: „verbul” transilvan ca parte a românismului ce reuneşte în valorile regionale supremaţia reprezentativităţii, ca reper al permanenţei idealurilor tradiţiei studenţeşti, şi decursul simbolic, ca parte a istoriei, rămas mereu precum o pârghie spre menţinerea într-un cadru naţional.
1919 este anul de referinţă simbolică pentru Cluj–Napoca, nicidecum o cotitură, ci chiar mai mult decât atât. Îl putem privi precum o împlinire a dorinţei studenţilor şi universitarilor români din Cluj de statornicire într-un simbol al valorilor naţionale.
Aceste valori naţionale şi–au asigurat ocrotirea astfel nu doar prin metafora libertăţii de aşezare sub pavăza „verbului transilvan”, dar şi în virtute de starea de spirit prezentă ca un contur necesar spre a constitui dovada perpetuităţii până în zilele noastre a spaţiului de întâlnire al valorilor ce definesc şi determină întru destin o cetate sau un neam.
1919 este, în adevăr, un memento al celui dintâi „consens studenţesc şi academic”, implicit universitar ca scop, în România, la Cluj. S-a statornicit astfel în oraşul de pe malul Someşului o tradiţie ce a dus la perpetuarea în istoria locală, regională, dar mai ales naţională, a simbolului „U”, împreună cu ideea şi nuanţele de polivalenţă sportivă.
Legitimitatea simbolică provenită de la „U” este un factor foarte important atunci când facem aducere aminte de acel „CEVA” care îşi câştigă într-un timp al formării vitalitatea iniţiatică şi mai ales coerenţa manifestării unui ţel consolidat în conştiinţa comunitară.
1919 a fost, este şi va rămâne în acel „dincolo” de firul timpului istoric, precum o discontinuitate care ne poate menţine în starea de spirit unică şi de vremuri unice ale omului, mereu pândit de ineditul sau inoportunul schimbării, dar totuşi în cadenţă cu permanenţa simbolului „U”.
Transmiterea şi, prin aceasta, garantarea permanenţei acestui simbol înseamnă un mod de a fi în spaţiul valorilor care definesc neamul românesc, dar mai ales un mod de a-l privilegia existenţial prin prisma eredităţii.
1919 este anul din care se întâmplă evenimentul „U”, mai ales atunci când aspectul contextual este de natură să afirme potenţialul unui edificiu de conştiinţă.
Concentricitatea prin genealogie, dar şi („CEVA-ul”) din mereu(l) întru generaţii întrupează de vremuri multe permanenţa „Universităţii Cluj” ca „mişcare sportivă” de tradiţie în Ardeal. Dar nu este doar atât, ci mai ales prezenţa la nivel familial a posibilităţii de a fi în starea de spirit care înseamnă „mişcarea sportivă” însăşi, ce face din întreg aspectul conceptual o îngemănare a vieţii sportive cu viaţa de zi cu zi.
Când căutăm argumentul către organizarea unei manifestări care priveşte mişcarea sportivă universitară din Cluj avem a face cu voinţa liberă şi cu dorinţa de a evidenţia, din vreme în vreme, ceea ce în fapt există: un demers „de actualizare” a simbolului „U” pentru conceptul deja foarte dezvoltat în mentalul comunitar.
Aceasta denotă un ataşament aparte faţă de valori, dar şi faţă de punerea acestora în centrul unei chemări în Agora.
Dacă este să încercăm „o definiţie” a evenimentului „U”, vom avea de partea noastră curentul de opinie care pune în valoare aspectul practic de sursă, deseori cutumiară, prin coregrafia adusă de suporteri.
Discutăm acest aspect în sensul că, deşi sursele capătă o recurenţă, aceasta este salvată de riscul rutinei tocmai prin prezenţa „de actualizare”, ca adaptare. Curentul de opinie ca sursă este astfel trecut prin rigorile de organizare deja instituite pe baza coregrafiei.
Evenimentul „U” în sine duce totdeauna spre fidelitate, manifestarea acestuia fiind rareori un ad–hoc, astfel că „U”-iştii privilegiază timpului o discontinuitate, numită eveniment, a cărui stare de spirit o poate constitui dimensiunea a ceea ce îl priveşte ca o dovadă certă de ataşament.
Evenimentul în desfăşurare are cele mai variate conotaţii de manifestare. De la diversitatea detaliilor la o perenitate necesară a măsurilor date de „specificităţile ritualice” ale tematizării, până la expunerea aspiraţiilor prin coregrafie. Acestea din urmă fiind de cele mai multe ori spre amploarea mesajului şi în subsidiar pentru marcarea scopului ce însumează modul de promovare a simbolului „U” ca eveniment.
Evenimentul, ca şi formă de comunicare a unui „CEVA” către comunitate şi ţară, în cazul ales, nu are un rol neapărat informativ, decât probabil într-o mică măsură. Însă se poate înscrie acelei nuanţe de sensibilizare, care să angajeze forţa de coeziune a cetăţii înaintea existenţei unei stări de spirit, care amorsează forţa oamenilor spre trăirea fenomenului, care arată dorinţa unui mesaj, cel al formării, pentru conştiinţa cetăţii.
Exponentul evenimenţial este simbolul „U”. Acesta există şi este asumat riguros de un întreg factor uman. Nici un eveniment nu–şi poate afla împlinirea ca scop decât prin perseverenţa acelora care la început îl prevăd, nu ca necesitate, ci ca pe un firesc de manifestare întru exerciţiul de nuanţă al unor convenţii, care nu exclud în primă măsura conivenţa forţei de grup. Aceasta din urmă are ca scop coeziunea de interes spre îndeplinirea planului evenimenţial.
În cadrul planului evenimenţial pentru „U”, putem discuta despre necesitatea existenţei ideilor organizatorice mijlocite de un faptic al diversităţii de reacţie din partea organizatorilor, care să ţină cont de provocările ce vizează paşii către calea atingerii sinergiei comunitare.
De aceea totul este întocmit, de fiecare dată la nivel organizatoric, spre derularea într-o manieră cât mai decisivă a evenimentului „U”, ca „o stare de excepţie”, dar şi într-o modalitate care să îl includă în întregul paradigmatic de reprezentare al cărui reper este edificiul de sensuri.
Evenimentul, în fapt, poate oricând, datorită simbolului „U”, să se constituie ca o joncţiune de interese legitime, iar în starea de act ca o suită de acţiuni fireşti care să atragă ca pârghie locul fiecăruia în structuralul creat prin latura coezivă a acestuia.
Presupunerile, în cazul analizei relativizării de implicare a comunităţii, nu au rost decât sub aspect interogativ şi eventual „maieuitc”. Acestea vor fi pentru organizatori mereu un imbold de a oferi descoperirea sau redescoperirea „CEVA-ului”, exigenţa organizării fiind mereu pentru edificarea unei stări de relaţie pentru „U” în cadrul evenimentului.
Relativităţile de organizare sunt convergente la nivelul de propagare a umanului în sensul de reţea, care să excludă reciprocităţile forţate, reacţiile violent-dificile fiind mai mult sau mai puţin „estetice” şi se înscriu într-o „etică” de consum marginal al evenimenţialului. Astfel este de remarcat faptul că experienţa este cea care duce la amploare, iar relaţia echilibrată şi armonioasă îşi asumă rostul care marchează valoricul prin coparticipare.
Evenimentul este stratificat, de la exerciţiul omogenităţii de grup până la exercitarea coeziunii de interese.
Înaintea intenţiilor directe de manifestare este necesară şi afirmarea intuiţiilor. Acestea nu se pot ivi decât dacă există o tematică bine articulată pe fondul prin care nu doar primeşte contur evenimentul, ci şi datorită prezenţei elementelor rolului de implicare diversă a fiecăruia după nivelul calitativ uman şi după flexibilul creativ, al suporterilor.
Efectul de potenţial coeziv vine din atitudinea fără de care nu se poate ivi spiritul, iar consecinţa de omogenitate valorică se privilegiază în urmarea a ceea ce recunoaştem şi numim spiritul de implicare a fiecăruia în aspectele evenimenţiale.
Ca un firesc exemplu putem aduce un reper de dreaptă rânduială în imaginea evenimentului, acel spirit de camaraderie, viu prin fidelitatea faţă de simbolul „U” dinspre acei care sunt fie coparticipanţi, fie sunt organizatori, în sensul îndeplinirii unei cât mai persuasive note determinante a manifestărilor.
Evenimentul este un sens al distincţiei etice, atunci când implicarea depăşeşte sfera civicului.
Evenimentul este o pecete a simbolului „U” atunci când în /şi prin implicare se lansează nu doar un apel sau un conglomerat fericit de tipologii ale manifestului, ci se remarcă prin felul în care s-a instituit şi este ancorat ca menire în trezirea celor mai perene fidelităţi ale cetăţii.
Ideea care duce şi seduce spre acţiune, unicitatea prin „U”, poate să vină nu numai din aderarea onestă la un simbol şi urmarea demnă a acestuia în mentalul comunitar, ci şi din momentul în care oamenii se lasă în voia celor mai vii sentimente ale portretului deschis prin eveniment.
Există în acest „Totul pentru U, Totul pentru O IDEE” un dat al timpului care îşi pune amprenta pe elementele constitutive ale practicilor concertate din evenimenţial.
Este un demers concertat organizarea fiindcă, prin eveniment, după cum sugeram, aceasta nu se poate amorsa decât dacă se manifestă într-o cutumă sau prin sfera de impact a tradiţiei.
Datele imediate ale conştiinţei de „e”U”l” se pot evidenţia în acest plan evenimenţial a cărui menire este să înfăţişeze prezenţa în chipul celei mai vii asumări a unui concept.
Evenimentul rămâne un reper al momentului care trebuie să fie mai apoi inclus în memento, spre a rămâne astfel ca paradigmă.
Nimic nu e mai plenar decât să poţi realiza că, pe lângă implicitul unui simbol aflat în viaţa ta, acesta se poate afla ca implicare şi în viaţa celorlalţi, întocmai prin asumarea clară şi liberă ca alegere a participării la dimensiunea dată evenimenţialului.
Nu stă, desigur, în măsura descrierii unui eveniment să ne aplecăm asupra vremurilor, de cele mai multe ori ostile „mândriei unor inimi româneşti”, de vitregie ori chiar pribegie, care au marcat în timp şi context fenomenul sportiv universitar reprezentativ nu doar pentru România, Cluj, ci şi la nivelul Ardealului.
Este o evidentă influenţă naţională, care rămâne peste timp, dar trebuie afirmat clar faptul că a existat şi un context în care multiplele determinări de ignoranţă ale autorităţilor au dus la organizarea unui eveniment de amploare, atât la nivel de conştiinţă, cât şi la nivel de prezenţă ca stare de spirit, niciodată întâlnită la Cluj, în plan sportiv.
Totuşi vom aminti doar faptul că vremurile anului 2009 nu au fost deloc generoase cu „mişcarea sportivă” universitară clujeană, mai ales cu echipa de fotbal Universitatea Cluj 1919, aceasta chiar la împlinirea a 90 de ani de existenţă a unui simbol romanesc, ardelean şi clujean.
Când afirm aceste aspecte mă refer la momentele grele din punct de vedere economic prin care a trecut clubul sportiv, în parte, dar nu în ultimul rând la trierea necesară în rândul celor ce au rămas „semper fidelis” faţă de „o idee” şi pentru un simbol, „U” Cluj. Astfel s-au putut cerne virtuţile alese şi spiritul identitar de slăbiciunile conştiinţei şi versatilitatea de opţiune ca mod de a fi sau a nu fi în „mişcarea sportivă” universitară.
Un coşmar al vremurilor, însă, oricât de ostil ar fi, nu poate să ducă pe acei care sunt „semper fidelis” (care ştiu ce înseamnă acel „Haide „U” şi de mere şi de nu”) în situaţia de a întoarce spatele şi a nu mai privi înapoi.
Astfel, premisele spre „relansare”, nu pentru că spiritul ar fi fost atins de letargie sau refuzat prin uitare, arată faptul că atunci când se iniţiază sau se actualizează acel „CEVA” care priveşte Universitatea Cluj, această abordare este un eveniment aparte sau, mai mult spus, o sărbătoare.
Planul de acţiune a fost şi unul de reacţie la predispoziţiile letargice ale autorităţilor faţă de Universitatea Cluj, tendinţa fiind şi una de sensibilizare spre a afla timp pentru preocuparea nu doar faţă de problemele clubului de fotbal, ci şi de celelalte sporturi care în istorie au dus, duc şi vor duce mai departe tradiţia unui simbol.
Putem cataloga acest eveniment drept invitaţie la o altfel de expresie a privilegiului iniţiat cândva în anul 1919 spre rămânerea în istorie.
„Totul pentru U” poate fi mai explicit prin „Totul pentru Clujul Sportiv Universitar” şi îşi are rădăcinile naţionale într-un spirit definitoriu pentru un Cluj studenţesc, cel universitar.
Astfel putem sugera, în aspectul specificităţii, intermitenţa, faptul că un eveniment care vizează mişcarea sportivă universitară nu poate decât să se manifeste în toate formulele şi formele sale de promovare, într-o astfel de modalitate. Aceasta arată evident, nu doar aspectul naturaleței, ci mai ales consuetudinea în ceea ce priveşte contextul valoric care caracterizează Clujul.
Fiecare suporter prin ceea ce a putut a găsit de cuviinţă să aleagă modul de a pune în temă cetatea cu privire la organizare şi desfăşurare. Astfel, forţa camaraderiei a fost mult mai mare şi, ca atare, mult mai motivată decât în alte cazuri; este o camaraderie bazată pe libertatea de conştiinţă a alegerii spre înfăptuirea demersului.
În acest întreg corolar firesc nu a putut lipsi nici partea de prolog, care a cuprins ideea de miting, care, pe parcurs, a devenit un eveniment, prin tocmai cuprinderea întregului „mişcării sportive” universitare din Cluj, având astfel temeiul şi legitimitatea „U” la îndemână.
Urmează în suită termenul de mărşăluire, apoi s–a iniţiat sloganul „Marş pentru o idee”, iar faptul că deja exista o permanenţă a „şepcilor roşii” nu a făcut decât să întregească tăria caracterului dat de imaginea „stării de excepţie” şi forţa conştiinţei ca putere de ecou.
Programarea evenimentului a fost lansată după multe şi pertinente analize dialogale, „laboratoarele” unei gândiri comune şi plenare şi-au arătat nu doar capacitatea de analiză şi sinteză a datelor imediate, ci şi potenţialul alegerii unei date cheie, de mediere, iar prognozele s-au dovedit ideale.
Aceasta a fost însemnătatea zilei lui 29 ianuarie 2009, un prolog, cum spuneam, la ceea ce a urmat a fi anul lui „U”90, adică a 90 de ani de la înfiinţarea „Unicei iubiri” a Clujului.
Expunerea mediatică nu a lipsit, astfel că pe canalele media, locale şi naţionale (ex. TVR 3, cu emisiuni destinate acestui eveniment şi reclamă publicitară, dar şi celelalte televiziuni private la ştirile sportive) mai ales cele ale suporterilor (ex. www.ucluj.ro) a fost pregătit evenimentul, atât de televiziuni, cât şi de afişajul ori prezenţa ca „machete” în ziar.
Astfel s–a lansat o a doua cheie spre porţile asentimentului oraşului cu valorile sale eterne „Totul pentru U” fiind nimic altceva decât reconstituirea şi mai acerbă a acelui „Haide „U”, Tempo U” care se striga pe stadionul Ion Moina la fiecare meci de fotbal, care nu era altceva decât un eveniment.
Altfel afirmat, au fost bine conturate ideea, data şi organizarea mediatică, formulele de mesaj diverse, însă convergente cu cele prezente pe afişul în care clujenii, nu doar din oraş, ci şi din judeţ, erau invitaţi să fie parte la un eveniment precum la o sărbătoare.
Mesajele purtate de către „U”işti nu însemnau decât dovada faptului că la Cluj spiritul sportiv universitar va dăinui, oricât de greu îi va fi exilul sau oricât de grele sunt sau vor fi vremurile. El nu moare, ci se dezvoltă şi rămâne alături de acele valori care caracterizează spiritul unui Cluj, pe drept numit inima Ardealului şi prin aceasta statornicit întru mândria de a fi român şi mai ales patriot, apărător, păstrător şi mai ales continuator demn al valorilor naţionale.
Când se face rostire despre Universitatea Cluj, scopul este mereu unicitatea în toate aspectele. De aceea s–a rostit şi acel îndemn la nădejde „Noi murim, „U” niciodată” mereu aducând în actualizare acel „Mamă, te iubesc, dar nu ca pe U” sau „Numai U”.
Spre a arăta şi mai bine cum chipul simbolului merge către asemănarea unicităţii a fost adusă ca omagiu ideii de „mândria unor inimi româneşti” cheia imnului universitar.
Într-un timp, oraşul a fost plin de afişe care anunţau datarea şi chemarea; comunicatele de presă nu au încetat să apară, şi pe lângă canalele media s–a mai realizat şi contribuţia de suflet a „U”-iştilor care au transmis din om în om fie prin viu grai, fie prin flyere, informaţii despre ceea ce se pregătea Clujului, nu doar ca eveniment, ci şi ca sărbătoare în alb şi negru cu şepcile roşii.
Faptul că mişcarea privea sportul universitar şi privilegia un simbol real pentru Cluj a adus la eveniment şi sportivii. Astfel au fost împreună toți „U”-iştii pentru câteva ore sub semnul preţuirii culorilor şi sub semnul devotamentului faţă de ideea de sport universitar.
Detaliile traseului au fost stabilite prin protocolul cu autorităţile şi au vizat zona centrală, având ca punct de plecare Eroilor, apoi Prefectura, apoi partea centrală până în faţa Primăriei, urmând cursul drumului spre Casa de Cultură a Studenţilor şi încheindu-se tot pe Eroilor, trecând pe lângă Librăria Universităţii, locul unde anul 89 şi-a însemnat eroii Clujului.
Pornindu-se de la aceste detalii fireşti, evenimentul şi-a aflat viaţă în tocmai data stabilită, de 29 ianuarie 2009, la orele 16.
Dacă la orele 14 erau doar câţiva suporteri, pe Bulevardul Eroilor, din vreme în vreme se adunau tot mai mulţi.
Totul până când ceea ce a fost răzleţ la început, adică o şapcă roşie aici, alta acolo sau dincolo şi un fular alb cu negru sau steaguri alb cu negru, s-a transformat într-un val de steaguri alb şi negru.
Totul prin joncţiunea brigăzilor galeriei Universităţii Cluj a primit dimensiunea unei uriaşe familii care se pregătea să proclame ceea ce va rămâne veşnic în istoria Clujului ca „Totul pentru U, Totul pentru O IDEE” veşmântată în alb şi negru, cu participarea paradigmatică a şepcile roşii.
Cu cât se apropia mai repede ora 16, cu atât numărul şi valul creşteau în număr, dar şi în puterea de ecou. Se intona imnul „Slavă ţie, studenţie”, apoi „Gaudeamus Igitur”, ceea ce amintea iarăşi de un „Adagio”, acela de tandem între „U suntem NOI” & “Cluj Napoca suntem noi”.
Curând numărul participanţilor a atins cota de 5000, ceea ce însemna o mare revărsare de alb şi negru punctat cu şepci roşii, care a dovedit că dincolo de anvergura evenimentului se află acel spirit care nu va muri niciodată de „semper fidelis” de neînţeles doar pentru acei care nu ştiu să îşi asume un simbol indiferent de context.
Organizarea din planul stradal a fost punctată de liderii brigăzilor şi de liderii galeriei, în aşa măsură încât evenimentul a fost precum o întregire. Poate cel mai frumos moment a fost acela în care micii „U”-işti au cântat pentru culorile alb şi negru, lăsând astfel cortina peste „CEVA” sau asupra a ceea ce va rămâne în ani şi ani, un memento vivere.
A fost un eveniment pentru toate vârstele, joncţiunea generaţiilor a fost implicită şi, mai mult, înlănţuirea de chipuri şi-a consumat sensul într-o singură asemănare, aceea pentru „mişcarea sportivă” Universitatea Cluj şi aceasta fiindcă tăria de consecinţă a simbolului acoperă totul, astfel eram „U”-işti cu toţii indiferent de statut, eram înainte de toate suporterii sportului universitar clujean.
Aş mai adăuga - ca o tresăltare înapoi a inimii spre a reveni în actualitate cu o şi mai înaltă tărie a conştiinţei - un eveniment fără vreun precedent în ţară şi poate ca în lume, care a confirmat „starea de excepţie” ca „stare de naturaleţe” atunci când ne referim la suporterii Universităţii Cluj şi la modul lor de manifestare pentru acest unic simbol.
Sub semnul coregrafiei „Au strălucit o viaţă întreagă, adevăratele stele continuă să o facă!” suporterii au organizat un eveniment paradigmatic. Acest eveniment s-a petrecut în data de 1 noiembrie 2008, atunci când aceeaşi minunaţi suporteri au ales un moment de comemorare al fostelor glorii care au dus numele Universităţii Cluj cu cinste şi onoare în cele mai depărtate colţuri ale lumii.
Pe stadionul Ion Moina s-au aprins 20.000 de lumânări care au răspuns stelelor de pe cer cu lumina memoriei celor glorioşi. Vor rămâne imaginile, dar şi clipele de dar ale cântecelor “Slavă ţie, studenţie” sau “Gaudeamus”, care în amurg şi-au aflat ecoul, iar în faptul nopţii luminile s-au stins uşor. Au rămas şi vor rămâne eterne valoarea gestului şi nu în ultimul rând cuvintele numai pentru tradiţie, respect şi valori.

Haide „U”