Antologie Tiuk!
Nicolae Popa
Mergi şi mergi şi mergi şi mergi...
Mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi te simţi
neplăcut de fericit. Îţi dai seama că aceste locuri
pe care le frecventezi cu privirea, cu pasul,
cu rugăciunea sunt locuri de netrecut pentru un biet
trecător ca tine. Îţi dai seama că uşile,
când le deschizi, lărgesc trotuarele,
iar când le închizi, îngustează trotuarele.
mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi
le dai bună ziua turiştilor
care odată ajunşi pe aceste meleaguri,
se miră că cineva le dă bună ziua,
zicându-şi că ce altceva să facă cei de pe
aceste meleaguri? le dau bună ziua celor
care trec şi trec pe aici. Însă cei ce trec pe aici
tot trec şi trec şi fac poze,
scanează intemperii amoroase, consumând
impresiile de pe o stradă pe strada următoare,
descântând oalele şi ulcioarele unui oraş
în oalele şi ulcioarele oraşului următor,
urmărind totodată cum revin şi revin
neschimbate-n lungime, dar nici în lăţime,
străzile, trotuarele, zilele, nopţile,
şi cum toată lumea înaintează, înaintează spre
tot ce vine şi vine şi vine şi vine pe bandă rulantă
ducând totul în urmă
fără să aducă nici măcar un vreasc înapoi.
Ultima scrisoare scribului
S-a arătat pe aici un poet trist –
s-au adunat în jurul lui toţi întristaţii
şi luându-şi tristeţile cu ei
l-au urmat spre un tărâm al tristeţii.
A dat pe aici un poet vesel
s-au strâns în jurul lui oameni veseli
şi luând toată veselia cu ei
l-au urmat spre un tărâm al veseliei.
Veni pe aici un al treilea fel de poet.
i-au dat ascultare un al treilea fel de oameni
care l-au şi urmat spre un al treilea tărâm.
În liniştea rămasă apare acum un al patrulea,
deşi, logic,
al patrulea nici n-ar fi trebuit să existe,
dar anume cu gândul la el se va spune
că vezi dumneata la început a fost Poetul.
Şi triştii vor surâde, veselii se vor posomorî,
ceilalţi nici nu vor şti ce e cu ei - toţi vor fi cu el
iar el al tuturor
însă, însă nu va avea un tărâm
spre care să-i ducă.
Fulguiri prin bronhii
Ne-am făcut un obicei din a ne pierde echilibrul,
mănuşile, rudele, minţile. Ne-am făcut un obicei
din a ne pierde. Ne agăţăm de rădăcinile
rămase dezgolite după furia apei,
ajungem la casa prăvălită jumătate în râpă,
jumătate în verandă.
găsim o bucată de scaun, o bucată de masă.
mâncăm o bucată de pâine. Bate toaca. Bate vântul.
teiul îşi bate în cuie două crengi de sus
apoi îşi bagă poalele în pământ apărându-şi rădăcinile,
aşteptându-le să înflorească.
fulguiri prin bronhii. Adăpători îngheţate.
miri şi mirese sub un soare cu dinţi.
o aşchie îţi pătrunde sub unghie.
mii de aşchii pătrund sub mii de unghii.
mănuşi albe putrezind pe mâini reci,
pe mâini care apucă, apucă, apucă
şi dispar în pământ,
în mireasmă de tei înflorit în adâncuri...
Noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
Ei plutesc printre pomi în neagră înnegurare,
ele se scufundă pas cu pas în roua din câmpii.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
ei trec prin păduri foşnitoare,
ele - prin ierburi reci şi amare.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
ei fluieră de se omoară cu pădurile subsuoară,
ele adună rouă între omoplaţi şi zboară.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
ei reprezintă pluralul masculin,
ele – un plural mult mai fin,
ele se mărită,
ei - se însoară,
dar asta e o cu totul şi cu totul altă gramatică,
stimate domnule profesor,
stimată domnişoară profesoară.
Moskva
În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta
oscila, unghia ta răzăluia
floarea de ger din fereastră, în timp ce eu
treceam pe deasupra norilor –
de regulă, trec pe dedesubt – ,
întârziam undeva unde orice întârziere se
pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.
nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut
celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt
şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,
pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria
în faţa celui care trecea pe-alături,
deşi era chiar Azazello. – ’Neaţa!” i-am spus.
doar atât.
şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori
la capătul căruia mă aştepta o luntre.
iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia
floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare
să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa
troienelor.
apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,
consumând apa zăpezii pentru ceai,
iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze
de adevăr servite la ceai.
eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum
vom pluti... — ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva
având grijă să mi se şi închine... Era Azazello
şi luneca în cercuri largi, pe patine,
iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră
sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,
însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă
iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.
Pix
În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:
pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,
va urca la cer.
şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”
vor mai spune: „Mamă, mamă,
că multe cuvinte a mai chinuit!”
la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de
cuvintele pe care nu le-a chinuit!
mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”
o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere
vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit
înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,
iar dicţionarele – putrede.
în vremea asta pixul meu va ajunge
suficient de sus ca să se simtă în ceruri.
îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva
un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce
înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât
va ieşi din gură de înger.
şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile
se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi
prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu
li s-a aruncat un os,
că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!
tot mai sus,
tot mai spre locul unde pixul
va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.
Emilian Galaicu-Păun
Apa. 3 D
(poem-fluviu)
Sous le pont Mirabeau coule Celan
şi prefacerea apei
c-un poet, luat la vale şi dus, primeneşte Bătrânul
Continent tot din 24 în 24 de ani, înapoi şi-nainte, odată
cu Ilarie Voronca în ’46, cu Paul Celan în ’70, şi în ’94 cu
Gherasim Luca – „à la nage, à la rage”1 – ca-ntr-un triplu
salt în gol, cel mai lung din istorie,-al unor
Senatori d’outre-mer – à la vie? à la mort! –,
dacă nu cumva-i cazul să stăm s-aşteptăm
anul 2018, spre a ne convinge că-i vorba de fapt
de-o ştafetă de 4 x 4 bazine/lungimi
(cum ar fi: vita brevis ars longa)
şi că singura necunoscută-i doar numele
celui căruia-i va reveni misiunea să-ncheie
cursa/cursu-n chiar anul
centenarului morţii lui Apollinaire.
o sirenă-n călduri, din februarie până-n aprilie, Sena –
cine-o vede aşa unduindu-se,(-i) creşte
din Adam, Amsterdam! –, nu atât rea de muscă,
cât ieşindu-şi din matcă ori de câte ori
bateaux-mouches trag la mort. o sirenă trăgându-şi-o
pe sub poduri cu toţi naufragiaţii –
toate, poduri pe ultimul drum. o sirenă
pentru care poeţii fac moarte de om,
tot din 24 în 24 de ani – sari pe ea!
un salt invers în gol, împotriva curentului, moartea:
de pe pont Mirabeau – cum ar fi: „să insişti la mansardă
ca să ţi se deschidă la rez-de-chaussée”, unde Sena
face-un joc de picioare ca-n Basic Instinct Sharon Stone
dezgolindu-şi când Île-de-Cité, când Saint-Louis – până hăt
la origini: Pont Neuf/pont Sully. triplu salt.
Sous le pont/Paul Celan coule la Seine, seins nus.
dans son lit de noce/ nos
a[ la vie, à la mort]mour2, în care te-arunci
с головой3 şi abia mai pe urmă constaţi c-a fost capul
chel de jos, ce se pune la-intrarea în peşteră de-a curmezişul
şi pe care-l alinţi, nu-i aşa? Pulifem. în trei timpi –
aruncarea în gol, izbitura de tren în viteză a Senei
(Jozsef Attila, scuză că-ţi iau moartea cu împrumut),
scufundarea-n neant („de profundis clamavit…”) –
va veni nechemata şi nu va avea ochi să-i vadă.
şi din nou panta rhei, şi iar: „nu-i Itaca
nicări…” (ce curent literar o mai fi şi acesta
al poeţilor duşi de curent, de la Hart
Crane la Berryman, via Orfeu?!)
unde Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe
pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.
ca şi cum ai băga-o pe mânecă: Sena se varsă-n la Manche
şi aşa mai departe: Voronca în Sena,
Celan în Voronca
şi Luca-n Celan
(cel de-al patrulea, când va să vie-n sfârşit,
va preface-o-n Iordan, Sena[goga]!)
tot din 24 în 24, în şir indian, ca-ntr-un pelerinaj
la mormântul profetului, unde se-ajunge la pas, prosternându-te
câtu-i drumul de lung, pe măsura credinţei (pavată
nu cu bune intenţii, ci trupuri – oriunde ar duce).
nu-i zvârliţi, împreună cu apa, poeţii din albia râului,
fără doar că în mare, printr-un estuar („…şi, aşa cum
mi se-ntâmplă din când în când, îmi căutam
oarecum nordul – care-i, hotărât lucru –
cam spre est”4), fără doar că-n ocean.
(oceanul se varsă în mare,
şi marea în Dunăre,
Dunărea-n Prut…)
pentru cei duşi de val, pentru cei care fac cale-ntoarsă
Domnului să ne rugăm!
dă-le, Doamne, acum şi de-a pururea şi-n vecii vecilor
fericirea bărbatului care se simte în largul lui
doar intrând la strâmtoare (ce strâmtă-i în Gibraltar, Europa!), a ei.
sau, a lui – din la Manche, în amonte pe Rin,
şi de-acolo pe Dunăre,
printr-un canal,
până-n Dâmboviţa, din ecluză-n ecluză, ca-n Passionnément – în lectura
autorului (http://www.youtube.com/watch?v=16ltchO5Vpw&feature=related), după
legea vaselor comunicante. împotriva curentului, sângele (apă
nu se face!) îşi mână somonii globulelor roşii, ca ultim omagiu
adus fertilităţii, la matcă. (şi ce primitoare-i
Dardanele! şi marea, ce Neagră! şi delta
Dunării, ce despicată! şi Prutul, ce strâmt!)
„ne vom întoarce sus să ne-necăm acasă”5.
o micuţă sirenă de Cernăuţi, Prutul – adânci i-s privirile –,
trasă când la un mal, când la altul. „o sticlă
cu mesaj azvârlită la ţărm – ţărmul inimii, poate –”6, poetul.
un poet prefăcut c-o sirenă e-un prinţ, o sirenă fugită la vale
c-un poet e o apă iertată şi Cer[năuţi, terra promessa: „săpăm
un mormânt în văzduh şi nu unul strâmt”!7]
Irréale Cité!8
pe sub poduri scurgându-se o mare de oameni,
încât n-a fost de-ajuns un râu, şi i-au dat drumul pe Nistru,
iar când s-a terminat şi acesta, pe Bug9.
el, cel care a fost pe corabie însăşi corabia.
poate nu chiar corabia, luntrea. şi dacă nici luntrea nu, puntea!
înecatul acela ce s-a reflectat de pe pod înainte să spargă oglinda
apei, o fi ajuns oare una cu râul? şi Sena
aruncându-se-n mare, cu Prutul? …pe-un vers de
Osip Mandelstam10, Jidovul Rătăcitor îl ia-n braţe
pe Ulise şi fac împreună un – apa. 3 D – apatrid.
Sous le pont Mirabeau coule Celan
- Fragment din poemul lui Gherasim Luca, Passionnément.
- (franc.) Sub podul/Paul Celan curge Sena, cu sânii goi./ în patul său de nuntă/ dragostea noastră pe viaţă, pe moarte.
- (rusă) Cu cap[ul înainte]; aici, orbeşte.
- Fragment dintr-o scrisoare a lui Paul Celan către Petre Solomon, din 9 ianuarie 1967.
- Versul final dint-un poem românesc al lui Paul Celan, Cântec de dragoste.
- Fragment din cuvântarea lui Paul Celan, rostită în 1958, cu ocazia primirii Premiului pentru Literatură al oraşului Bremen. Cu referire la un alt mare poet al secolului XX, Osip Mandelstam, soţia acestuia scria, în decembrie 1966: «Для него стихи и архив не были ценностью, а скорее весточкой, брошенной в бутылке в океан; кто поднимет ее на берегу, тому они и принадлежат…» („Versurile şi arhiva nu reprezentau ceva de preţ în ochii lui, ci mai curând o sticlă cu mesaj, aruncată în ocean; cine o va culege pe mal, aceluia îi aparţin versurile…”); vezi Nadejda Mandelstam, «Мое завещание» („Testamentul meu”).
- Vers din Fugă macabră de Paul Celan, în traducerea lui Petre Solomon.
- Vezi finalul părţii I, „Îngroparea mortului”, a poemului lui T.S. Eliot, Tărâmul pustiit.
- În timpul celui de-al doilea război mondial, evreii din Cernăuţi (şi nu numai!) au fost deportaţi în lagăre de muncă în Transnistria, adică peste Nistru, dar şi dincolo de Bug (unde au şi murit părinţii lui Paul Celan).
- «Одиссей возвратился, пространством и временем полный»; (rusă) „Odiseu s-a întors, de spaţiu şi vreme preaplin”.
iulie 2012, Pecs – 31 octombrie 2012, Paris
Marius Conkan
Extazul Sfântului Markon
Apa cu detergent a mamei mele
Prin Villa Literno curge apa cu detergent a mamei mele. Te-am urât de şapte ori în după-amiaza aceea. Te aşteptam să-mi împături nebunia ca pe-un cearşaf. Să facem dragoste lângă râu. Mama şi tata nu mai sunt vinovaţi. A şaptea ură e cea mai neputincioasă dintre toate. Cea mai plină de sine. Cea mai doritoare să te omori. Tu rămâneai dincolo de trupul sedat, ca Padre Pio în piaţa pavată cu prezervative. Containerele în care aruncam lenjeria cumpărată de la second hand. Atingerile motocicliştilor când raşchetai mizeria din pizzerie. Scuipatul care se prelingea pe blugii Calvin Klein când îndrăzneam să ies din casă. Organele morţilor evacuate în Mediterana. Și mai ales frica de-a mă îneca în râul cu detergent. Ar fi nevoie de câţiva saci de gunoi ca să alung Moima. Chiar şi atunci ea ar străluci lângă râu ca o negresă care practică sexul oral pentru câţiva euro. Toate acestea nu s-au întâmplat în zadar. Nici luzării nu sunt în zadar. Din prima zi am urât Mediterana cu organe de mort şi Villa Literno cu organe de curvă. Acolo româncele se tund scurt și au palme aspre. Cară saci de ciment cum şi-ar legăna copiii. Ar trebui să culeg roşii mereu ca să văd că viaţa mea e mai bună decât a lor. Arsură cu insecticid. Mănuşi de gumă care topesc degetele. Cutii de roşii aşezate ca nişte cutii de moarte.
Despre locurile unde zmeura a fost arsă
(fragment)
Zonă a sfinţeniei şi-a căpşunilor copţi,
zonă a gunoaielor pe marginea străzii,
primeşte-ne, Italia, avem mâini de porci,
îndurăm batjocura burduhoţilor tăi,
frecăm veceuri şi chiloţi de mafioţi,
îngenunchem în faţa grăsanelor tale,
pentru câţiva euro îţi facem lună şi bec toată casa.
Italia, Italia, sfinţi boşorogii în cărucioare,
mai un bacşiş, mai o şustă şi facem avere, Italia!
Sunt ultimul fiu sfânt al unei familii sfinte.
Sfânt e Ginsberg care-a sfinţit fiii rataţi,
sfântă poezia care nu coboară-n canal,
sfinte pisicile care se împerechează în iunie.
Mama
Am un hematom pe creier –
e sfânta mamă și târfa de mama,
cea care m-a părăsit când aveam nevoie de mamă,
pe care am găsit-o când aveam nevoie de mamă.
Răul și otrava sunt de la mama,
binele și înțelepciunea sunt de la mama,
banii, poezia, numele meu sunt tot de la mama.
Îi spurc pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama,
îi iert pe ceilalți și îmi aduc aminte de mama.
Când sunt profet oligofren,
ea e acolo
ca să mă facă vizionar.
Orgoliul, aroganța, autodistrugerea sunt de la mama,
smerenia, umilința și falsa identitate,
credința că poezia încă își are rostul în lume
și necredința în tot.
Te rog, mamă, redă-mi parfumul de bebeluș,
te rog, mamă, nu mă lăsa otrăvit,
te rog, mami, du-mă la dezintoxicarea de mine,
te rog, mamă, nu mai fi indiferentă și fură-mi jucăriile!
Sunt cel mai rău copil din lume
și tu ești cea mai rea mamă din lume.
Doar nisipul Mediteranei
ascunde ceva despre noi.
Cel dintâi cantos regăsit
Cu mătase roşie
ţi-am cusut intestinele,
apoi am atins şobolanul mort lângă pat.
Acolo nu locuieşte nimeni,
doar ferestrele se preling seara
ca nişte cuburi de gheaţă.
Atunci mă gândesc la mătase.
Hallelujah cântă şobolanul înainte să moară
și cântă ferestrele de sub cearşaf!
Hallelujah pentru mortul cu rinichii fierbinţi!
La tine nu mă gândesc niciodată.
*
Mâinile tale mi-au alungat frica
acolo unde chiar eu am alungat
pământul din pat.
Sunt misogin când îţi spun te iubesc
și părul de femeie mă înspăimântă.
Ce rămâne din sângele meu
când trăiesc doar la marginea pielii?
În urma noastră
pământul umed pe care-l strâng în braţe,
două nume scrise pe cearşaf,
boală roşie
în noaptea când ferestrele sunt deschise.
Am transformat scrisul în dragoste faţă de mine –
limba şi dinţii perfecţi
folosesc doar pentru a scrie.
La marginea pielii tu eşti un poem
care mi-a alungat frica.
Voi rosti toate acestea până când vei pricepe.
*
Aş vrea să fiu atât de frumos încât
orice aş scrie să miroase a zmeură.
Când mă săruţi îţi simt buzele roşii până în măduvă,
dar măduva mea nu e decât pentru morţi.
Când nu scriu sunt atât de fericit
încât aerul se preschimbă-n lichior.
Când pisica mea vâna pui de găină
bunicul i-a tăiat gâtul cu ştanţa.
*
Am să-ţi vorbesc despre mirosul pielii
neatinse de câteva luni.
Mă ghemuiesc sub plapumă
aşteptând mâna caldă a mamei.
Sunt fericit și nimeni nu îşi cere iertare pentru asta,
sunt ceea ce unghiile tale desenează pe sticlă
și ficatul îmi putrezeşte ca o piersică.
Mi-e teamă să nu orbesc,
mi-e teamă de femeile care mi-au atins limba.
Cei care povestesc despre dragoste
nu au iubit niciodată.
Singurătatea e o doză de bere
pe care o bei fără să te gândeşti la nimic.
Cantos XI
Când practici inutilitatea ca pe o frondă
împotriva unei vieți zugrăvite în alb
și vrei să mori,
firește că nu vei muri,
un porumbel flămând ciugulește firimituri pe balcon
și-ți spui: ce miracol!
Chiar atunci, timpul tău cu miros de carbid
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.
Chiar atunci, cu buzele umede,
ai să iubești totul
până când un singur cuvânt,
un singur gest,
o simplă revoltă a altora
te vor îndrepta către moarte.
Și iei medicamente ca să nu mori,
și juri că alcoolul nu te va omorî.
Cu smerenie-ți apleci gura peste cana cu vin
și ești fericit.
Ești fericit
ca și cum ai fi împușcat răul din tine
cu o lunetă de platină.
Apoi te trezești din beție,
faci curat în cameră și dormi
până când lumea te sună și te întreabă
dacă ești în regulă.
O, tu, Bukowski, ce le-ai spune
cu gura învelită-n șervețele roșii?!
La sfârșit,
îți pare rău pentru tot
și nu mai crezi în metafore.
Viața e viață,
moartea e moarte –
îți aduce aminte
că berea ajută,
că două, cinci, zece beri ajută
și nu te mai gândești la nimic.
Ruxandra Cesereanu
De-a lungul râului
Și dacă într-o seară de toamnă vezi un bărbat și un câine de-a lungul râului
cu o sticlă de rom într-o pungă așezată în iarba udă
pe când stropii cad ca un pieptene cu dinți deșirați
aproape că nu îți mai vine să te gândești la ulcerul din dragoste
la grandoarea morții ori la structura sfielii
ci doar la acel câine și la acel bărbat lângă sticla lor de rom în ploaie.
Ei aveau ochii-nroșiți
iar golirea lor de sine arăta îndeajuns de cumplit
turnată în sticla de rom răsturnată în iarbă ca o femeie.
Dar cea mai vie era sticla aceea pe jumătate goală
înveșmântată în pungă ca într-o fustă de balerină
căci prin sticlă ploaia spunea o poveste
din care lipseau făpturile cu inimă caldă.
Prin sticla aceea ca un tub umflat se puteau zări
sentimentele puse-n formule geometrice
și ideile peste care încă nu ajunsese cloroformul.
Iar înțeleptul acestei imagini de toamnă era însuși câinele
cu coada lui lâncezind peste dopul sticlei de rom
de parcă ar fi binecuvântat-o și ar fi chemat îngerii la parastas să cânte
aliluia doamne fă să ne plouă până ne murăm artera jugulară
până ni se bășică pielea și ni se răcorește suflarea
suntem o sfântă treime-n mizerie
un bărbat un câine și o sticlă de rom răsturnată în iarbă
într-o seară de toamnă pe ploaie.
- You are here:
-
>>
-
Edițiile Tiuk!
-
Nr. 37 (2013)
- Antologie Tiuk!