În gura foametei
Marina Tichie
Antonești, 1946
Înainte de a pleca, mi-a mai dat un pumnișor de grîu prăjit. L-am pus în buzunarul rochiței. Mi-a promis că se întoarce spre seară. L-am rugat să mă ia cu el și cînd mi-a luat ușurel mîna într-a lui, eu l-am apucat strîns, cît am putut de strîns și n-am mai vrut să-i dau drumul. Am început să plîng.
- Miluța, te rog, nu... Trebuie să merg să încerc să văd unde e mama. Doar ne-am înțeles că tu rămîi s-o aștepți acasă, dacă se întoarce cumva între timp.
M-a lăsat pe prispă singurică și eu am tot stat încremenită acolo multă vreme. Pînă am mîncat tot grîul prăjit din buzunar, pînă soarele a ajuns sus pe cer. L-am urmărit cum urcă încet pe ștachete, închipuindu-mi că așa se urcă un munte. Apoi l-am urmărit cum coboară. Pe aceleași ștachete, la vale.
„Spre seară... spre seară...”, îmi tot repetam în gînd. Și mă dureau ochii să mă tot uit la soare și mai ales la drum, de unde trebuiau să apară mama și Dinu.
Am mers în grădina de după casă și am rupt niște flori cu tulpinile foarte scurte. Ca lungime, cam cît un deget mic. Era jocul meu preferat dintotdeauna. Întorceam floarea cu coroana în jos, care mi se părea o rochie de bal. Într-o clipă, florile pe care le rupeam se transformau în domnișoare cu rochii umflate, pufoase sau balerine. Culorile și modelul erau diferite. Toate veneau din lumea mondenă, bineînțeles, aveau maniere alese. Cînd începea balul, sălile se umpleau de multă lumină care se juca pe suprafața paharelor și vezelor de cristal.
În această seară, în centrul atenției tuturor era baronesa.
- Baronesă, i se adresă un tînăr îmbujorat. V-am visat cu patru nopți în urmă. Erați printre pești. Dar niște pești foarte mari. Și erau albaștri și beți.
- Beți?! nu înțelese baronesa.
- Da, unul mai beat ca altul!
Lumea începu să rîdă.
- Și mi-au amintit de ochii tăi, Narcis, îi spuse tînărul îmbujorat care visase peștii, celui care rîse cel mai tare. Narcis se făcu că nu înțelese despre ce era vorba. Și oricum, era prea ocupat cu pieptănarea propriilor gene și sprîncene (avea pentru aceasta o periuță specială, din puf de veveriță din tundra), ca să se gîndească la vreun răspuns demn de el.
- Baronesă, îți propun atunci să mergem în studioul meu și să punem acest albastru și peștii și beția și frumusețea ta pe pînză, propuse pictorul. Fără îndoială că în preajma admiratorilor baronesei, trebuia să fie și un pictor.
S-a mai adus vin și lumea a băut. S-a adus și pește. Apoi gîște cu ciocurile bătute în cuie. E vorba că în acea seară, gîștelor de la cină le era interzis să vorbească. Data trecută spuseseră despre baronesă că e urîtă și obeză și că bijuteria din părul său bogat este falsă, adică nu e o albină vie care să zumzăie în voia ei, ci una care și-a lăsat demult acul în vena unuia dintre tinerii meseni și acum inima baronesei nu mai e a baronesei și suflarea ei nu mai miroase a miere, ci a sînge.
Gustul propriului meu sînge...
- Au!
Îmi mușcasem buza pînă la sînge, și nici nu mi-am dat seama dintr-o dată. Am mers în casă să văd dacă nu a mai rămas ceva de mîncare. Dinu făcuse niște turte din papură și chiar dacă era aproape imposibil să te saturi din ele, în timp ce le ronțăiam, nu simțeam că mi-e atît de foame. M-am uitat iarăși lung spre drum, dar nici mama, nici Dinu, nu se vedeau să vină. Vecinii din casa de alături muriseră cu două zile-n urmă de foame. Florile din mîna mea arătau jalnic, pentru că le strîngeam tare în pumn, în neștire.
Apoi baronesei i s-au adus turte din papură, care i-au plăcut nespus de mult. Dispoziția îi era într-atît de bună, încît a acceptat să meargă în studioul pictorului. Și atunci cînd coafura pufoasă a domnișoarei Garoafa, care stătea în capul mesei a rămas doar cu o singură petală, cu toții, cei din sală, au putut-o admira pe baroneasa cea din visul tînărului îmbujorat, înconjurată de pești grași, cu solzi albaștri, cu ochii holbați, aproape să le cadă din orbite. Gîștele cu ciocurile bătute în cuie au dat aprobator din cap, chiar de acolo, de pe talgerele cu cartofi copți și multă verdeață între aripioare. Tocmai așa au văzut-o ei întotdeauna pe baronesă. Tocmai așa, adică baronesa semăna leit cu peștii ceea. Mari și grași. Mare și grasă. Haideți s-o mîncăm pe baronesă! au strigat cu toții în cor. Haideți să mîncăm peștele acesta beat, muiat în vin alb.
ARGUMENT
La tabăra de creație organizată de Dumitru Crudu și Atelierul Vlad Ioviță în Orheiul Vechi, le-am propus tinerilor scriitori să lucreze la un text care să aibă două timpuri: prezentul și anii foametei din Moldova (‘46 – ’47). Ca spațiu: Antonești și Trebujeni. Pentru documentare le-am dat volumul tatălui meu, cu mărturiile supraviețuitorilor foametei (Alexei Vakulovski, În gura foametei). Am ales Antoneștiul pentru că mărturiile din cartea tatălui țin de Antonești și dacă ar fi avut cineva nelămuriri, le-aș fi putut clarifica. Unii mi-au respectat condițiile, alții – nu. Dar eu am rămas mulțumit de rezultat. Aveți aici textele. Lectură plăcută!
text & foto:
Alexandru Vakulovski
Victor Țvetov
Antoneşti 1946
Antoneşti 1946. Cu ochii turbaţi, supţi de căpuşe. Şi a venit la vecini şi au strigat şi au cerut mâţa să le prindă şoareci şi mâţa slabă, frumoasă mâţa slabă.
Cum scrie în reţetă: se jupoaie mâţa şi dacă e foamete atât îi de ajuns, apoi se pune în ceaun şi dacă e foamete atât e de ajuns.
Şi bunica a ieşit pe poartă şi cei mari şi puternici încercau să-l prindă pe cel mai slab şi mic şi cel mic făcea cercuri şi cei mari făceau cercuri. Adevărat îţi zic că nu ştiu dacă l-au prins, dar am auzit că din degete ies răcituri.
Şi după cum zicea bunica, se lua balegă şi ghinde şi se făceau turte. Antoneşti – sat frumos, dar balegă era greu de găsit şi ghindele erau greu de găsit.
Şi după cum zice bunica, la masă nu rămâneau fărâmituri şi cine avea animale pe acasă era magnat.
Şi după cum zicea bunica, se lua cureaua de piele şi se tăia bucăţi şi se făcea supă, la fel şi cu încălţămintea de piele.
Felicia Nedzelschi
Priveghi
În autobuzul vechişor e cald şi năduh. În drum spre Orhei, autobuzul trece pe podul galben de peste Răut şi ridică colb. Roata dă peste un hop, o groapă de drum de ţară şi se zgâlţâie autobuzul de sar pe scaun ca o broască. Nepoţii râd şi spun „Bunelu’ s-a speriat, bunelu’ s-a speriat!”. Ce să le faci, că-s copii. Cum să-nţeleagă ei că mie mi-o murit şi cea din urmă sor’ mai mititică, da’ şi ce să-nţeleagă că-s mărunţei încă şi moartea-i departe de ei.
Stâncile Orheiului le las în urmă, parcă-s bucăţi de cozonac dat cu pudră şi olecuţă mucegăite, uscate de vânt. Caut cu ochii casa pe care-am făcut-o cu frati-mio, şi el mort, săracu’, pentru draga de sor-mea, proaspăt măritată cu un profesor de clase primare de prin faţa locului. Casă cu poartă albastră cu struguri, de la deal de biserică, mică şi joasă, cu streaşina plină de cuiburi de rândunele.
E în casă, galbenă ca felia de gutuie cu sicriul plin de gheorghine. Stăm la priveghi şi lumea bea vinul din pahare curate, ard nişte lumânări şi oglinzile-s acoperite cu pânză albă. Pentru aşa pânză albă prin 46 puteau să te taie şi să nu mai ştie nimeni de tine. Nicoleta aduce câte o bucăţică de pâine mie şi copiilor. Sorin muşcă din pâine şi firimituri mari, pufoase ca fulgii, cad pe covor. El se uită la ele şi dă cu piciorul firimiturile sub scaun.
- Gata, îi curat, - zice şi se şterge pe gură, - nu mai vreau. Pâinea aceea o dă la o parte. Pâinea aceea e o frunză uscată.
- Ia pâinea şi mănâncă, - îi spun. Mă aplec şi strâng de pe covor firimiturile, suflu în ele să le curăţ de colb şi le pun în gură. Ochii lui Sorin sunt două farfurioare pline de mirare. Ies din tindă abia molfăind bucata de pâine. Tinda miroase a busuioc, a casă, a Antoneşti.
****
Calea aerului din gură-n stomac e liberă şi curată. Busuiocul din poartă miroase atât de frumos, încât stomacul, şi aşa chinuit, a uruit prelung. Mirosul sfânt exorcizează duhurile păcatului mare, al poftei lacome. Ierburile de la poarta lui Gicu sunt cam rupte şi răvăşite. Busuiocul acela îl dau cu piciorul şi apăs din toate puterile rămase poarta de fier.
- Grivei, Grivei, na, na, - chem câinele, dar nu mă întâmpină nici un lătrat. Trifoiul din ogradă-i aproape chel. Merg pe cărarea bătătorită şi bat în ochiul ferestrei, ridicându-mă în vârful degetelor.
- Tanti Agafia! Gicu-i acasă?
Tanti Agafia deschide fereastra anevoie. Faţa ei e ascuţită ca a unui şobolan şi pielea-i subţire ca o foaie de ţigară de-a lui bunelu’.
- Du-te acasă, măi. Lasă-l pe Gicu, că-i vai de capul lui. Foametea asta nu-ţi face tovarăşi, numai duşmani, - mi-a spus.
Agafia închide fereastra. Fereastra aceea e cerul care s-a închis deasupra mea. Întorc spatele casei şi caut câinele. Vreau să am un prieten, vreau să îmbrăţişez câinele, să mă joc cu el ca vara trecută. În trifoiul gălbui se vedea ceva, o cârpă surie, ca de catifea. Pare moale şi mâna mi se întinde spre dânsa. Cârpa e plină de sânge şi abia peste câteva clipe îmi dau seama că e urechea lui Grivei. Urechea lui Grivei a însemnat toată frica de foamete. Din hogeacul Agafiei iese fum şi pute a păr ars. Mi-a pus prietenul pe foc.
Mă întorc acasă pe lângă lutărie. Lutul acela e aşa de moale, ca o turtă dulce unsă cu caramelă. Vreau atât de mult o turtă dulce. Pe drumul satului e pustiu şi-n capătul uliţei se aude o hodorogeală. Din dealul dinspre biserică se ridică colbul. Praful acela seamănă cu făina de păpuşoi din care mama făcea mămăligă. Stomacul mi se strânge ca un arici într-un ghem. Ariciul se întoarce în stomac de pe-o parte pe alta. Praful se tot ridică şi parcă din el apare o căruţă abia târâită de o iapă slăbănoagă. Pe ochiul ei stă o muscă grasă, mare cât o alună. Muştele nu suferă de foamete.
- Du-te din drum, - horcăie nea’ Mircea, strângând tare hăţurile iepei.
Eu fac doi paşi înapoi şi pietrele din drum mi se bagă printre degetele goale. În căruţă, cu capul ca un zămos copt, stă un om mort. Mama mi-a spus că mor oamenii, dar eu nu am văzut nici unul murind până atunci. Omul e gol şi picioarele lui se târăsc prin făina drumului. Călcâiele îi trag două linii paralele spre cimitir, linii care nu se intersectează.
Acasă nu mai sunt covoare. Într-o zi, tata a venit şi le-a scos din ţinte, le-a făcut sul şi le-a pus deoparte. A luat şi ţolul de pe laviţă. A doua zi nu l-am mai văzut. A plecat cu un tren mare cu tot cu covoare şi acum în casă strigăm „auuu” şi pereţii răspund „u-u-u” ca nişte bufniţe. Pe urmă tata a venit, fără covoare şi fără mâna stângă, dar cu o torbă mică cu cartofi. Toţi erau ca sticla, cu puncte negre pe ei. Tata le-a luat cu grijă, a scos o mână şi a pus-o pe masă, pe ceilalți i-a îngropat în grădină.
În tindă mama mulge vaca. I-am numărat coastele până la şapte şi m-am oprit - ele se ridică când văcuţa respiră. Mama a adunat jumătate de cană de lapte.
- Na, bea un gât, da’ numa’ unu’.
Beau cuminte, dar ariciul din stomac l-a supt pe tot, parcă nici n-a fost.
- Acum du-le la ceilalţi şi spune-le să bea încet şi câte un gât. Eu duc încet, dar laptele miroase aşa frumos, a cald. Gura mi se duce la cana de fier, vreau să-mi adăp ariciul din stomac. Beau cu gâturi mari, laptele nu mai încape în gură şi curge pe piept şi pe bărbie, apoi pe podea. Podeaua sură de sub mine are pistrui albi. Iau cana de la gură şi o văd pe Ilinca, sora mea. Laptele s-a mutat din cană în albuşul ochilor ei.
- Badea, vreau şi eu, - şopteşte Ilinca şi face un pas spre mine. Dar cana era deja uscată, uscată ca buzele Ilincăi. Mama iese din tindă şi părul ei, care era cândva des cât două braţe de-ale mele, acuma cade bucăţi. Ea tace şi se uită când la mine, când la Ilinca şi-apoi îşi mută ochii obosiţi la Spiriduş, care stă pe podea şi se joacă c-un ciocălău.
- Săracii mei, - spune şi-şi lasă mâinile.
***
Caut lobodă de câteva ceasuri. Ilinca umblă după mine şi scânceşte şi tot repetă „Mi-i a mânca, mi-i a mânca”. O iau de mână şi spun „Rabdă, mama o să ne facă mămăligă diseară”, şi cum aude, Ilinca şterge ochii cu palma ei mică şi merge din urma mea numai oftând încetişor. Parcă-i o păpădie micuţă care se ofileşte cu părul ei pufos şi galben. Şi parcă uită ce i-am spus şi îngână iar „Mi-i a mânca, badea, tare-tare” şi boceşte tare din toţi rărunchii.
- Mi-i somn, badea, spune. Mi-i tare somn. Ilinca dă să se culce direct în câmp.
- Nu te culca! – strig şi singur nu înţeleg de ce. Scoală, acuş mergem acasă şi mâncăm o mămăligă mare şi bună, ia, cât soarele de mare.
Într-o râpă găsesc nişte podbal şi un firicel de lobodă. Faţa sură mi se luminează de-ndată, îmi vine să-l mănânc crud podbalul cela, dar îl rup cu grijă şi-l bag în sân. Ridic ochii şi simt cum mâna lui Dumnezeu îmi dă un cadou. Pe-o creangă de frasin stă o vrabie vie şi grăsuţă. Mi-aduc aminte cum împroşcam cu pietre-n vrăbii împreună cu Gicu şi-mi spun „Amu-i amu”, iau o piatră de pe jos şi ochesc oleacă mai sus de capul vrabiei.
***
- Şi-am mai strâns lobodă în seara aceea şi oleacă de covrigei de papură. Mama ne-a făcut mămăligă verde, iar vrabia aceea i-am dat-o Ilincăi. Eu am mâncat numai lipii de lobodă cu podbal. Până nu s-a lăsat iarna, mă mai duceam după buruiene, mure, ciori şi scoici pân’ la Nistru. Şi-apoi în iarna aceea a murit tata, ostenit şi flămând, că a trecut şi prin război. Dar foametea era un război tot aşa de mare, război care secera femei, copii, bătrâni, numa’ grâu nu secera.
Sorin stă la masă şi se uită la pâine lung, cu ochii mari. Apoi mi-o întinde mie:
- Mănâncă, bunelu’, să nu fii flămând.
- You are here:
-
>>
-
Edițiile Tiuk!
-
Nr. 36 (2012)
- În gura foametei