“Sunt anti CV-uri”,

Interviu cu Livia Ştefan,

realizat de un cristian

 

 

u.c.: Vai, a venit şi clipa debutului. Pam-pam. Cum ar spune o jurnalistă de glossy cultural, ziua în care te putem întreba cine eşti, din ce gaură neagră ai apărut, câţi baştani vrei să-ţi cumpere cartea, prin ce librării săteşti ai pretenţia să-ţi punem poster. Deci, Livia, cine nu eşti, câţi vrei să nu audă de cartea ta, prin ce oraşe nu ne scalpezi dacă nu ai poster?

 

L.Ş.: Vai, leşin! E cam dubios să mergem pe negaţii, am atâtea de negat  ))) Deci, nu sunt Sergiu Nicolaescu (asta mi-a venit în cap), nu vreau să audă de cartea mea mamaia (nu de alta, da’ o sa mă întrebe de 20 de ori ce fel de carte e aia, dacă primesc vreun ban, dacă nu, de ce, de vreo cincisprezece ori şi de o sută de ori ce poezii am scris etc.), şi nu va scalpez decât în Bucureşti

 

u.c.: Giurgiul. Nu ştiu cum se face, dar după te aştept ca pe un glonte de Ana Puşcaşu a venit Despărţiri de Georgiana Sârbu şi acum re.volver. Nici dacă le programam nu ieşeau aşa de lipite te aştept ca pe un glonte şi re.volver, Georgiana Sârbu şi Livia Ştefan, amândouă fiind din Giurgiu. Ştii că am o febleţe pentru poemele giurgiuvene… Remuşcări, ameninţări pe-acasă, crezi că vei avea interdicţie în oraş după acest volum?

 

L.Ş.: Dacă scriam cu floricele, norişori şi optimisme, cum mi-a recomandat un giurgiuvean, probabil aş fi fost primită cu flori, pâine & sare. Dacă scriam ceva vulgar şi injurios, cum am şi vrut iniţial, nu ştiu ce-ar fi ieşit, poate nimic. Pentru că Giurgiul nu e tocmai un as într-ale reacţiilor, ci un mare bolovan amorţit (deja încep să mă enervez. Mă enervez rău de tot! Oraşul ăsta mă enervează, e un incapabil, un sărăntoc dpdv spiritual, un retardat cultural, un hoţoman depravat, un cavou mediocru şi grotesc, o placă de faianţă sclipicioasă, un copil hămesit, dar obraznic peste poate, un burtos libidinos etc. etc. etc. şi eu nu mai am chef să fac nimic pentru el), aşa că bag la înaintare vorba aia din popor – Ce mi-e Ţutea, ce mi-e Mandea cum mă va primi sau izgoni pe mine Giurgiul. Sper să se amuze profu’ de română, atât ))

 

Restul – aici:

„Mi-a fost greu să trec de la un public de o mie de oameni la festival la unul de trei la lectură publică, dar e un exerciţiu de modestie şi moderaţie”,

Interviuri cu Flavius Ardelean (A.R. Deleanu),

realizat de un cristian

 

 

u.c.: De unde să te luăm? Există o prejudecată care nu dă multe şanse (în România) neliteraţilor care scriu. Pe actorii-scriitori sau muzicienii-scriitori nu se prea pariază. Din varii motive, cel mai la îndemână, vehiculat de tot felul de scriitori închipuiţi (atenţie, nu de criticii literari care contează şi care încă au autoritatea necesară) ţine de o afirmaţie cumva halucinantă: nu ar şti să scrie, de parcă te poate învăţa cineva efectiv să scrii literatură. Deci, pentru curioşi şi nu neapărat, cine e Flavius Ardelean şi ce a făcut el până la Îmblânzitorul apelor?

F.A.: Sunt din Braşov. Contează. Încă nu ştiu de ce, dar contează. Apoi pot spune că am făcut şcoala germană, facultatea la Cluj-Napoca (studii europene), un master în Germania (management cultural), am fost baterist în formaţia The Others (Braşov/Cluj-Napoca). Dar nu sunt atât de sigur că toate astea contează. Sunt dependent de lectură, cartea fiind, după părerea mea, unica şcoală posibilă de scris. Nu pot spune că ştiu sau că nu ştiu să scriu, deci e treaba fiecăruia să spună despre oricine că e bun sau prost. Treaba mea e să scriu. Am ştiut întotdeauna că sunt scriitor, dar, dacă e nevoie de o carte între coperte pentru a susţine asta (după cum se încăpăţânează unii să ceară), atunci o pot face acum liniştit. Cât despre pariu şi şanse, asta mai mult în sport, nu în literatură. Şansă să ce? Nu e joc de noroc. Scrii şi gata, scrii pentru că simţi că dacă nu scrii nu eşti tu, şi ăsta e un sentiment cumplit. Apoi, fiecare scriitor are cititorul sau cititorii săi, oricât de puţini ar fi. Scrii în lumea asta, dar scrisul se oglindeşte în alte lumi.

 

u.c.: Fantastic, reinterpretarea unui mit, iată două chei de lectură pentru îmblânzirea acestei cărţi, un debut care are origini în liceu şi se pare că te-a urmărit până acum. De regulă, cartea vorbeşte pentru autor. Cât vei ajuta lectura cărţii cu amănuntele astea care ţin de istoria literară?

F.A.: Da, ideea s-a născut în liceu, clasa a noua, cred, când am scris o mică poveste despre arca lui Noe şi locatarii săi. Da, ideea m-a urmărit până în anii masteratului, când am profitat de timp şi de singurătate să o scriu. Dar eu debutasem deja în 2006 în revista orădeană Familia şi publicasem ulterior câteva povestiri în Tiuk!-ul lui Mihail Vakulovski. Trebuia să mă eliberez de această poveste care a crescut în mine atâţia ani şi căreia îi venise timpul să iasă în lume.

Este fantastic, este o reinterpretare a unui mit, dar, din discuţiile cu cititorii, aflu şi eu alte chei de lectură, ceea ce e foarte bine. Autorul nu trebuie să ştie prea multe despre poveste atunci când o scrie. Aşa lucrez eu, pentru mine funcţionează. Sunt dispus să „ajut“ lectura, dar sunt sigur că nu o va cere multă lume.

 

u.c: De ce A.R. Deleanu? Cum s-a ajuns aici?

F.A.: Aveam nevoie de curaj pentru a scrie o carte. Aveam nevoie de o mască. Alegerea pseudonimului corespunde şi cu publicarea în revista Suspans a editurii Nemira a unor povestiri horror. Trebuie să recunosc că Mircea Pricăjan, editorul revistei, care depune lunar un efort titanic pentru literatura de suspans din România, a fost şi cel care mi-a dat încredere că pot scrie, mizând mult pe un anonim fără poză la CV. Romanul era gata atunci şi am simţit că scrisul meu merge în altă direcţie, nu mai recunoşteam prozele de până la Suspans şi poeziile (scriu foarte prost poezie, de aceea nici nu mai încerc) ca fiind ale mele. Mi-am luat o nouă identitate şi, fără poză, am început să public. Dorinţa mea a fost să am o întreagă carieră literară sub anonimat, însă, odată ce am început să moderez CenaKLUbul tiuk! alături de Mihail Vakulovski, au început să apară pozele şi tag-urile facebookiste cu numele real şi s-a cam dus dracului tot planul meu. Dar nu am renunţat la visul acesta şi, cândva, vor apărea în România cărţi scrise de anonimi obscuri, cărţi ciudate care vor exista independent de autor, fâlfâind din coperte pe străzi, lansând propoziţii ca obuzele peste blocuri.

 

u.c: De câteva luni îl ajuţi pe Mihail Vakulovski ca moderator la CenaKLUbul Tiuk! de la Rockstadt. Ce s-a schimbat în relaţia ta cu lumea literară sau cu percepţia acesteia în rândul publicului? Se poate vorbi despre un public literar la Braşov sau e doar o amăgire?

F.A.: Este o amăgire cruntă. Cred că, la zece–douăsprezece ediţii, nu am văzut mai mult de doi–trei studenţi de la Litere în sală. Eu nu îi înţeleg, dar nici nu am studiat la Litere ca să îmi dau seama de ce este aşa cum este. Însă eu chiar nu pot să înţeleg cum cineva poate pretinde că iubeşte cărţile şi să nu vrea să întâlnească autori.

Eu am abordat fiecare întâlnire ca un cititor. Mă văd pe mine întâi şi întâi ca un cititor şi apoi ca un scriitor. Mi-aş face carte de vizită cu „cititor“. Pentru mine a fost mereu o bucurie să văd autori şi să le cer autografe şi voi continua să fac asta. Când sunt în faţa unui autor uit că scriu, pe cuvânt. CenaKLUbul Tiuk! mi-a oferit şansa să îmi fac câţiva prieteni, cum ar fi Andrei Dósa, Alexandru Voicescu, Cristina Nemerovschi, Sandu Vakulovski sau Moni Stănilă. Însă multe nu s-au schimbat în relaţia mea cu lumea literară – încă o abordez din perspectiva unui cititor, încă sunt un umil anonim, dar este şi foarte comod aşa. Dacă aş putea citi toată viaţa fără să scriu, ar fi foarte bine. Nu fac parte din găşti literare, nu citesc la cenacluri, nu am conturi pe site-uri literare, deci nu contez. E bine aşa.

 

u.c: Publicul literar diferă, oricât ne-am amăgi, de cel muzical. Ai simţit o diferenţă între un concert şi o lectură. De ce crezi că în România lecturile nu pot găsi plătitori?

F.A.: Da, diferă. Cantitativ, nu calitativ. Există muzică proastă, aşa cum există literatură proastă şi, ce să vezi, există public şi pentru aşa ceva. Nu aş da vina însă pe public, el este cum este şi dintr-o raţiune a naturii fiecăreia din cele două arte: muzica o poţi împărtăşi în grup, e până la urmă şi un reziduu ritualic aici, muzica este cea care coboară adânc în trup, până în capilare şi în ganglionii limfatici. Lectura ajunge la maturare în izolare, în odaia fiecăruia, sub auspiciile propriei voci şoptite în gând. Că literatura mai iese şi în lume sub forma unei lecturi publice, a unui festival sau a mai ştiu eu ce este adevărat, dar o face numai din raţiuni de marketing, cred eu, numai pentru a trezi interesul potenţialului cititor în speranţa că va lua cartea cu el şi o va citi în linişte, acasă. Lectura se făcea în temple, ori în cercurile iniţiaţilor, pe când muzica se cânta în cor, în jurul focului din mijlocul satului primitiv. Aceasta e fiinţa fiecăreia din cele două arte.

Dar şi creatorul de muzică este fundamental diferit de cel de literatură: muzica se face (deseori, nu mereu, e drept) în grup, ai ajutorul celorlalţi instrumentişti, primeşti vibraţia publicului, îţi calibrezi actul artistic în funcţie de reacţia acestuia. Scriitorul lucrează singur, într-o izolare desăvârşită (nu am încredere în scriitorii de cafenea), cuprins de neîncredere şi de dubii, nu are răspunsul imediat al publicului. Mi-a fost greu să trec de la un public de o mie de oameni la festival la unul de trei la lectură publică, dar e un exerciţiu de modestie şi moderaţie. E binevenit.

 

Restul – aici

„Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt”,

interviu cu Veronica D. Niculescu,

realizat de un cristian

 

u.c.: Între două traduceri Beckett, după Orchestra portocalie, iată şi Roşu, roşu, catifea. Cum se măsoară timpul propriu pentru scris cu cel alocat traducerilor?

 

V.D.N.: Timpul. Ochit, lovit în punctul cel mai sensibil.

 

S-a produs o răsturnare, o inversare a proporţiilor, din 2007 în 2012.

 

Am început să traduc acum cinci ani, în toamna lui 2007, exact după ce predasem manuscrisul Orchestrei portocalii şi aşteptam un răspuns. Să scriu nu aş mai fi putut, aşa că, tot citind tolănită – erau vremuri confortabile, finalul unui an special pentru Sibiu şi pentru jurnaliştii din domeniul cultural, tolăneala era permisă, ba chiar recomandată –, la un anumit paragraf din Ochiul lui Nabokov am tresărit, o tresărire prelungă care s-a transformat în dorinţa tot mai intensă de a traduce cartea asta, anume pentru pagina despre farmecul care nu poate fi posedat, lumina norilor zdrenţuiţi de la apus, mirosul unei flori inhalate la nesfârşit. Fiind, desigur, o nebunie, n-am mărturisit-o. Era ca o boală ruşinoasă, de dus în taină. O neobrăzare. Am tradus peste iarnă aşa, lent, din pură plăcere, să văd dacă pot, să văd ce se întâmplă. Abia când am terminat a urmat căutarea unui editor şi am avut mare noroc ca, nu după mult timp, Polirom să anunţe seria de autor Vladimir Nabokov. A fost, deci, o combinaţie fericită de plăcere şi noroc. Au urmat alte propuneri, alte cărţi de-ale lui Nabokov de tradus, iniţial chiar dintre lecturile mele, cărţi despre care scriam pe-atunci pe blog (altă neobrăzare, între timp am mai învăţat să stau la locşorul meu „de plăceri curate”). Ce s-a întâmplat, treptat? Răsturnarea. Dacă la început strecurasem o traducere între ceea ce-ar fi putut fi cărţile mele, acum iată că strecor vreo carte de-a mea între traduceri. E drept, nu mai lucrez nimic altceva, doar traduc. Ah, dar după Orchestra portocalie a fost şi Basmul Prinţesei Repede-Repede, scris dintr-un foc în 2008 împreună cu Emil Brumaru şi publicat după un an. Povestirile înlănţuite din Roşu, roşu, catifea le-am scris în 2010 şi 2011, mai întâi într-un vârtej înfocat, după traducerile din Beckett, Opere I – Integrala prozei scurte, un scris pofticios şi nestăvilit, aproape înspăimântător. Chiar când scriam mi s-a propus să traduc cele trei romane ale lui Beckett din Opere II şi atunci am fluturat din braţe ţinându-mă de colac, strigând mai staţi un pic, mai vreau măcar un pic de timp de-al meu. Fiindcă eram suficient de speriată şi obosită ca să traduc iarăşi, ştiam exact şi ce este acolo, dar mai ales scriam şi simţeam că dacă mă opresc va fi jale, nu voi mai regăsi şirul, eram cu copiii din carte pe drum, îi creşteam, şi-am mai scris aşa o vreme, cu dulcea ghilotină în faţă, scriind şi în paralel citind în original cărţile care urmau să fie traduse, cumpărând volume despre Beckett de la o librărie englezească online, volume costisitoare şi uriaşe care poposeau, nonşalante şi modeste, sub bietul preş de la intrare. Slavă preşului, nici un vecin n-a fost interesat de ele şi le-am găsit acolo pe toate. Mă blindam pentru ce-avea să vină. Şi-am mai scris ceva povestiri, mai scurte, cele de legătură, cum ar fi Sâmburi, Cureaua domnului Teodorescu, în anul următor, vara, între traduceri deja, tot dintr-un foc, ca să împănez cu ele cartea asta. Eram deja salvată, lucrurile se legaseră. Am vorbit mult, tocmai fiindcă acestea sunt lucruri despre care nu pot vorbi, dar care se zvârcolesc înăuntru şi după o vreme încep să vrea afară. Acum traduc, nu mai lucrez nimic altceva, însă între două volume traduse am reuşit să şi scriu un pic, o carte mică, era în mine aproape gata făcută, mă plimbam cu ea în mine, acum e aproape scrisă, o mai ţin la pieptănat peste toamnă, iarnă, cine ştie. Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!

 

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

 

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?

 

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.

 

Apoi, deodată, m-am pomenit povestind cuiva despre istoria unor studente care căutau, în anii ‘80, o cărămidă. Nu mai ştiam cum se întâmplase, ce se întâmplase până la urmă. Interlocutorul meu se mira: o cărămidă? Şi cum? Şi chiar aşa? Şi totuşi? Şi aşa am ajuns să mă gândesc. Cum? Cum a fost? Şi m-am pomenit scriind povestea asta, dintr-un foc, într-o seară. Imaginând trecutul uitat. Am ieşit din cameră tremurând. Durea carnea pe mâini. Tremuram şi după recitiri, la corecturi, la împănări. Mi-am dat seama, se deschisese o uşiţă. Şi spre înapoi, şi spre înainte.

 

Povestea asta stă prima în volum, fiindcă pleacă din zilele noastre şi trimite înapoi în anii ‘80. Apoi o iau uşurel, cu Grişa-Grigore, prin ‘71, şi tot înainte, mândri cititori, până la „nespusa uşurare” din ‘90, din Casa Poporului.

 

Aşa au stat lucrurile.

 

Toate poveştile pleacă de la un ciob infim, o vagă amintire, poate a mea, poate a altora. O pisică lovită în burtă de un băiat la o coadă la lapte, atât de puternic încât a zburat pe lângă perete, sus, foarte sus, chiorlăind de durere, o imagine îngrozitoare de pe la zece, unsprezece ani, pe care mi-am amintit-o din senin. De ce? Cum? Un bătrân din cartier care căra mereu pachete, tomuri legate cu sfoară, nimeni nu ştia cine e, cine a fost. Am tras cu ochiul odată la o coadă la ulei, îl admiram, toţi îi ziceau nebunul cu pachetele, pentru mine era un erou, era fascinant. Povestea care dă titlul volumului e povestea imaginată a acestui om, e un omagiu omului care cară. Numele personajului e numele lui real, zărit o dată pe cartela de ulei – asta e tot ce ştiam despre el. Apoi un drum cu trenul, o cameră de cămin spartă… Trecut imaginat sau reconstruit după posibilităţi, cum povestesc în Confesiune.

 

Eu, care mereu am scris aşa, fericită imaginând personaje, evitându-mă pe cât posibil pe mine, evitând să fac personaje din mine, dar savurând să devin eu fiecare personaj, descoperisem tot uitându-mă înainte după teme, uşiţa asta spre înapoi, dar nu spre un trecut facil, la îndemână, întâmplat, pe tavă.

 

Aici a contat distanţa, am simţit-o suficient de mare, dar încă nu disperat de mare, încât să uităm totul.

 

Aşadar, nu prea e mărturie. Datorie sau obligaţie, nici atât. E drumul spre care m-a dus o fustă maro aruncată la gunoi. Până la urmă, asta am făcut: am privit în trecut ca într-un coş de gunoi, am înălţat un obiect, l-am adulmecat şi am imaginat împrejur.

 

Desigur, scriind m-am pomenit înapoi în perioada comunistă şi, de foarte multe ori, plăcerea scrisului a fost dublată de amărăciune şi de durere simţită concret. Dar nu aşa ne-am pomenit noi în comunism şi când ne-am născut, şi când am copilărit – fără intenţie, fără posibilitatea să alegem şi, copii fiind, fără posibilitatea de a înţelege în timp real ce ni se întâmplă? Bucurându-ne cu steguleţul roşu în mână. Privind în urmă, lucrurile se văd diferit. Abia scriind mi-am dat seama, într-adevăr, că e şi o uşurare, dar o uşurare feroce, de traumă dezgropată. A-ţi aminti, a forţa amintirea, a construi în jurul unui ciob infim, asta poate fi nespus de dureros.

 

Restul – aici: