Iulian Ciocan

 

O lansare de carte

(fragment dintr-o piesă)

 

Personaje

 

 

Liviu Beschieru, scriitor păşunist, septuagenar

 

Antonina Gîscă, profa de română

 

Directoarea liceului Ninela Turturel, o babă pusă pe căpătială, ipocrită, patetică, predă geografia

 

Cristi, elev pasionat de chitară, Internet şi rock. O relaţie complicată cu părinţii, care îl obligă să cînte la vioară.

 

Nataşa, elevă, nepoata directoarei, infatuată, proastă

 

Margareta, elevă, lideră a clasei, deşteaptă, spirit enciclopedic, îl doreşte 

              pe Cristi ca pe o confirmare a propriei valori şi pentru a-i face în ciudă

              Nataşei.

 

Miss Codreanca,  elevă, o dansatoare cu picioare lungi, se dă în vînt după

              bărbaţii bogaţi şi vîrstnici şi îi ignoră pe colegii de şcoală

 

Surorile Marina şi Irina, eleve, fete din provincie pe care tatăl, un vînzător de flori, le aduce la şcoală cu o motocicletă cu ataş

               

Alţi elevi

 

 

      În holul liceului, în pauza mare dintre ore, profesoara de română Antonina Gîscă îl întîmpină, cu braţele deschise, pe scriitorul păşunist Liviu Beschieru, care are un pachet la subsuoară.

Gîscă (pe un ton fals dojenitor, în timp ce îl îmbrăţişează şi îl sărută pe scriitor):  N-aţi fost o veşnicie la noi, d-le Beschieru! Iar copiii mereu mă întreabă cînd va veni autorul lor preferat!

Beschieru: Mă simt vinovat, doamnă Antonina, mă simt vinovat. Dar am fost foarte ocupat...

Gîscă: Presupuneam, d-le Beschieru, presupuneam! Un scriitor de talia d-voastră e foarte căutat. Şi mai e şi mereu la masa de scris!

Beschieru: Aşa e, la masa de scris...  Aveţi nişte elevi să ducă în clasă cărţile? Am în maşină 200 de exemplare pe care sper să le vindeţi şi copiilor din alte clase...

Gîscă (cu voce scăzută, cu un soi de complicitate): Clasa a 12A deja a colectat banii pentru noul volum pe care l-aţi publicat. (Îi strecoară în mînă un plic, privindu-l mieros). Şi ceilalţi îl vor cumpăra ne-gre-şit! Le place enorm poezia pe care o scrieţi. O să vă sun cînd avem restul banilor. (Îşi roteşte apoi privirile prin hol şi îi cheamă pe doi elevi care discută cu voce tare şi rîd nechezat). Ei, voi doi, veniţi repejor încoace! 

      Elevii se apropie. La auzul veştii că trebuie să ducă nişte cărţi într-o clasă, unul dintre copii se chirceşte imediat şi zice, cu voce tremurîndă, că are grîjă şi nu i se permite să ridice greutăţi.

Gîscă: „Ţi-oi da acuşi o grîjă că nu o s-o poţi duce, bioxid de clei ce eşti! Cînd rîdeai de-ţi tremura carnea de pe tine tot hernie aveai? Sau poate vrei domnul scriitor, la vîrsta lui venerabilă, să care cărţi? Vă duceţi frumuşel şi căraţi toate cărţile în clasa a 12A, hai, mişcaţi-vă, că se-mpute locul sub voi!”

      Elevii se conformează.

Gîscă: Avem şi copii mai dificili, of, Doamne... Dar să intrăm la doamna directoare, care vă aşteaptă, d-le Beschieru! M-a atenţionat  nu care cumva să uităm de ea! 

Beschieru (uşor stînjenit de vîrsta venerabilă care i-a fost atribuită): Păi, se poate una ca asta? 

 

Intră ambii în cabinetul directoarei Ninela Turturel. La vederea oaspetelui, Ninela Turturel se ridică de la biroul impozant. Pe un perete sînt expuse portretele lui Eminescu, Ştefan cel Mare şi Grigore Vieru.

Ninela Turturel (uşor electrizată): „Încîntată să vă văd, dragă maestre! Bine aţi venit la Baştina!”

Beschieru (dîndu-i pachetul): „E pentru d-voastră, doamnă Ninela. O modestă atenţie, eminescian vorbind...”

Ninela Turturel (pare mişcată de parcă un fascicul de lumină îi străbate toată fiinţa): „Vai, cît de galant sînteţi, dragă maestre! Cît de galant! Mulţumesc mult! Dar promiteţi-mi chiar acum că veţi veni mai des la noi. Ne-aţi cam uitat în ultima vreme. Iar copiii, care astăzi sînt supuşi atîtor influenţe nefaste, au nevoie de comunicarea cu un mare scriitor, de sfaturile unui adevărat artist al cuvîntului...”

 

În timp ce Ninela Turturel şi Liviu Beschieru fac schimbul de complezenţe, Antonina Gîscă se retrage într-un ungher al cabinetului şi le sună pe mobil pe surioarele Marina şi Irina.

Gîscă: „În cît timp aduceţi florile? Cum?! Abia aţi ajuns la piaţă?! Ferească Dumnezeu! Păi, vouă cîte ore vă trebuie ca să aduceţi nişte flori? A? Pesemne că sînteţi bune de adus moartea! Mişcaţi-vă fundurile că îmediat începe lecţia cu domnul scriitor! Aveţi 5 minute la dispoziţie!”

 

Discută apoi tustrei cu însufleţire, gesticulînd emfatic, pînă-n momentul în care sunetul asurzitor-strident vesteşte începutul lecţiei.

 

În clasa, în care Antonina Gîscă îl invită să intre pe scriitor, domneşte haosul. Bianca, fudulă, intens fardată, îi demonstrează pantofii noi trimişi din Italia Afroditei care crapă de ciudă.  Ea pune ba un picior, ba altul, pe pachetele cu cărţi  aruncate neglijent pe jos de elevii racolaţi de profa de română în hol. Nadia îi turuie ceva lui Filip, care o ascultă cu o mină sarcastică. Gamer are un laptop pe masă şi e absorbit de un joc pe computer. Sorin îi face avansuri dansatoarei cu picioare lungi care, iritată, îl loveşte cu un manual în cap, după care se iau la sfadă.  Cristi şi Maxim ascultă, concentraţi,  o melodie rock pe iphone-ul sofisticat al primului. Profir o imploră pe Margareta să-i rezolve o problemă de matematică. Roşcatul dansează break dance pe masa profesoarei, scoţînd nişte mugete înfundate. Nataşa umblă de colo-colo, sorbind zgomotos sucul dintr-un pachet.

      Livia este cea care observă prima apariţia scriitorului şi profei, care au ochii bolovăniţi. După care şi ceilalţi reacţionează, refugiindu-se prin băncile lor. Se instaurează o linişte adîncă ce se menţine preţ de un minut.

 Gîscă (nervoasă): „Aşa vă pregătiţi voi de întîlnirea cu maestrul Liviu Beschieru? Ruşine să vă fie!”

Roşcatul: „Da nu s-o auzît sunetu’…”

Gîscă (fulgerîndu-l cu privirea): „Tu nici clopotul bisericii nu l-ai auzi de la un metru!”

      Profa îl invită cu un gest larg pe scriitor să ia loc la masa ei, dar peste o clipă aproape că se împiedică de pachetele cu cărţi aruncate pe jos.

Găscă (înroşindu-se la faţă, arătînd cu degetul la pachetele de pe jos): „Ce-i asta?! Eu vă întreb ce-i asta?!”

Bianca (parcă dezvinovăţindu-se): „Păi, nişte elevi obraznici au adus pachetele astea şi le-au aruncat aici... Nici nu ştim ce-i în ele...”

Gîscă: „Nu ştiţi ce-i în ele, da? Asta-i culmea! Poate nici nu ştiaţi că ne întîlnim azi cu maestrul Beschieru? Poate aţi şi uitat că aţi adunat bani pentru a cumpăra noul  volum, care e unul dintre cele mai frumoase realizări ale maestrului? Iese deci că nu ştiţi că volumele pentru care aţi adunat bani zac acum în faţa voastră, hăbăucilor?”

     Margareta, apoi Nataşa sar ca fripte din băncile lor, îşi cer scuze, ridică pachetele de pe jos, desfac unul şi-i dau fiecărui coleg cîte o carte.

Beschieru (zîmbind tîmp): „Doamnă Antonina, să nu fim chiar atît de severi. Pesemne n-au ştiut băieţii. De vină sînt copiii cărora le-aţi încredinţat să le aducă...”

    Gîscă şi Beschieru iau loc la masa pe care e o vază goală răsturnată de dansul Roşcatului. Gîscă realizează brusc că Măriuca şi Irinuca n-au adus încă florile. Se face şi mai roşie, dar îşi suprimă mînia şi începe a vorbi.

Gîscă: „Copii, azi oaspetele nostru este prozatorul, poetul, eseistul, criticul, epigramistul, dramaturgul, antologatorul, animatorul cultural şi, nu în ultimul rînd, omul politic Liviu Beschieru...”

Beschieru: „Ei, de politică m-am lăsat eu...”

Gîscă: „Modestia d-voastră, maestre, e de înţeles, dar permiteţi-mi totuşi să insist asupra acestui calificativ – om politic. Şi nu sînteţi un politician oarecare. Ţinem minte prea bine cum aţi promovat în parlament şi în afara lui valorile noastre naţionale, cum aţi înfruntat mereu comportamentul bădărănos al deputaţilor reacţionari! Copii! Vă învit să vă ridicaţi în picioare şi să-l apaludaţi pe distinsul nostru scriitor Liviu Beschieru!”

      Cu excepţia Gamer-ului care nu-şi poate dezlipi ochii de laptop, toţi se ridică şi aplaudă furtunos. Ce-i drept, printre aplauze se disting un tropăit ciudat şi un „URA!” exacerbat.

Gîscă: „Maestre, vă rugăm să ne spuneţi cîteva cuvinte despre noul volum publicat recent...”

Beschieru (îşi drege vocea, apoi vorbeşte): „Dragi elevi! Mă bucur că mă aflu din nou aici, în acest liceu frumos care se numeşte Baştina. Şi vreau să vă spun că baştina este chiar tema acestui nou volum de versuri pe care l-am scris un an de zile...  Scriu despre casa părintească, despre mama, cea mai scumpă fiinţă, despre cîmpiile minunate ale Moldovei şi despre voi, minunaţii copii ai patriei noastre, care, eminescian vorbind,  veţi păstra dragostea pentru meleagul natal peste ani şi ani...”

      În timp ce Beschieru vorbeşte, Gîscă le face semn elevilor să fie activi şi să pună întrebări. După ce scriitorul îşi termină discursul lung, timp în care Roşcatul începe a moţăi, iar Livia se uită fix la Cristi, la îndemnul profei, Margareta ridică mîna.

Gîscă: „Maestre, o fetiţă vrea să vă întrebe ceva...”

Margareta: „Stimate Liviu Beschieru, tema Baştinei trece ca un fir roşu prin toată opera d-voastră. Conţine însă acest ultim volum o modalitate nouă de a vorbi despre baştină?”

Beschieru: „Foarte bună întrebarea ta... Răspunsul este DA. Aşa fac întotdeauna. Nu poţi scrie despre baştină mereu în acelaşi registru şi asta pentru că baştina e o noţiune imensă, ea are o mulţime de faţete, eminescian vorbind. Iar eu, în fiecare din volumele mele, încerc să privesc baştina dintr-o prespectivă nouă. Vreau să vă întreb dacă aţi citit volumul meu precedent – Lunca Prutului?”

Gîscă: „Au citit, fireşte, l-am luat în discuţie şi la lecţiile de literatură!”

Beschieru: „Prin urmare, ştiţi cine e Eul liric din acel volum?”

O voce fermă din fundul clasei: Desigur!

Beschieru: „Cine e?”

Gîscă: „Haideţi, copii. Fiţi mai activi!”

      Se aşterne o linişte adîncă şi stînjenitoare. Toţi se şuşotesc, dar nimeni nu poate să spună cine e Eul liric din Lunca Prutului. În cele din urmă,  Gîscă se ridică enervată şi îi ia în răspăr.

Gîscă: „Ce-i cu voi azi? Sînteţi picaţi de pe Lună? Am discutat cîteva zile la rînd despre eul liric din Lunca Prutului, aţi recitat pe de rost poezii şi aţi făcut-o foarte frumos, şi acum nu puteţi spune un lucru simplu... e strigător la cer! Haideţi, chiar nimeni nu poate să spună? Margareta! Nataşa! Voi sînteţi fruntea clasei!”

Margareta (cu ochii în pămînt): „Nu-mi amintesc, doamnă Antonina”.

Nataşa (cu ochii aţintiţi în tavan): „Îîîîî... Am impresia că e chiar lunca Prutului...”

Gîscă: „Offf, îmi vine să intru în pămînt de ruşine...”

Beschieru (încercînd să-şi ascundă dezamăgirea): „Mde, lăsaţi că vă spun eu. În acel volum Eul liric e rîul Prut, cel care îi desparte din 1812 pe români, pe cînd în noul volum, cel pe care îl aveţi acum pe băncile voastre, Eul liric e bătrînul fluviu Nistru. Două rîuri, două hotare între care se zbuciumă un popor, eminescian vorbind!”

Gîscă: „Alte întrebări, copii. Fiţi mai activi! Profitaţi de această întîlnire cu maestrul...  Cristi, tu de ce ai luat apă-n gură? Nu vrei să-l întrebi nimic pe maestru?”

Cristi: „Vreau, fireşte! Dar mă mai gîndesc puţin...”

Gîscă: „Gîndeşte-te mai repede. Dar tu, Filip, nu ai nici o întrebare? Văd că te hlizeşti acolo...”

Filip: „Păi, aş avea una... cum să-i zic... mai delicată...”

Gîscă: „Tu întrebări normale pune, nu delicate. Ce înseamnă delicate?”

Beschieru: „Doamnă Antonina, să lăsăm băiatul să întrebe ce vrea. Nu trebuie să evităm întrebările spinoase, altminteri ele pot provoca neplăceri. Te ascult, tinere.”

Filip (îşi compune o mutră şmecheră): „D-le Beschieru, se tot vorbeşte în ultimul timp despre scriitorii postmodernişti... Eu, iată, am citit recent un volum de poezii scris de unul... i-am uitat numele... şi mi s-a părut interesant, el scrie despre un tînăr care are probleme cu părinţii, un tînăr care seamănă chiar cu mulţi dintre noi... e adevărat că autorul acela foloseşte şi multe înjurături... dar mie mi s-a părut interesant într-un fel, chiar e hazliu uneori...”

Gîscă (foarte iritată): „Offf, astea-s întrebări pentru un scriitor?”

Beschieru (devenind brusc foarte grav, privirea i se înăspreşte): „Hm... Ce să-ţi spun, tinere? E un fenomen foarte periculos acesta şi eu unul cred că nu ar trebui să ne facem că plouă. Ne confruntăm, de la o vreme, cu obrăznicia strigătoare la cer a unor pretinşi tineri scriitori. De fapt, ei nici nu pot fi numiţi scriitori. Scopul lor e să atace cu virulenţă şi cinism scriitorii adevăraţi, acei scriitori care sînt prezenţi în manualele voastre. Postmoderniştii aceştia sînt nişte indivizi pentru care nu mai există nimic sfînt, nici Eminescu, nici neamul românesc, sînt, aşa cum le spune distinsa poeta Leonida Măselari în revista Dulce grai, nişte popîndăi egoişti şi superficiali care denigrează opera înaintaşilor, nişte tipi porcoşi care combină în textele lor pornografia, limbajul licenţios şi derizoriul.  (În fundul clasei, Roşcatul îi zice unui coleg: blea, da postmoderniştii iştea îs krutîie)  Cred că nu exagerez dacă o să zic că postmodernismul e o molimă, eminescian vorbind, e un duşman rapace al literaturii naţionale. Am fost şi eu atacat de un asemenea individ care a scris nişte inepţii despre cărţile mele. Un oarecare Condurache, ptiu! Nici nu merită să-i pronunţ numele...  Şi am primit mai multe scrisori ale profesorilor care mă susţin, care spun că vor protesta şi îi vor cere rătăcitului acela să-şi ceară scuze în public...  Dar ştiţi, eu unul n-o să-i fac nimic! Dumnezeu să-l judece!”

Gîscă:  Ce impertinenţă! Ce grosolănie! Consider, maestre, că sînteţi prea blajin cu aceşti popîndăi! Noi însă nu putem să tăcem. Clasa noastră îl va pune la punct pe acest mitocan! Cristi, te rog să te ocupi de această problemă! O să scrii un mesaj de susţinere din partea colegilor tăi!

Cristi (uşor speriat): Doamnă Antonina, eu nu ştiu cum să-l fac!

Filip (îi şopteşte unui coleg): Mă pricolesc de Cristi...

Gîscă: Offf, Doamne! Chiar nu te duce capul ce trebuie să scrii?

Margareta (cu voce mieroasă): Cristi, aş putea să te ajut eu...

 

      În aceeaşi clipă, în clasă dau buzna surorile Marina şi Irina, care au în braţe un morman de flori. Fetele sînt transpirate şi gîfîie.

Marina şi Irina: „Doamnă Antonina, ce să facem cu florile?”

      Se aşterne o linişte adîncă preţ de cîteva clipe. Apoi cîţiva colegi încep să rîdă. Iar Costel se ridică şi le fotografiază cu telefonul mobil, zicînd „Pentru istorie!”

Gîscă: „Doamne fereşte! Cum adică ce să faceţi cu florile? Păi, aveţi un dram de minte în capetele voastre? Cui i le-aţi adus? Mie?”

Marina (nesigură): Da...

Gîscă: Dar cine e lîngă mine nu vedeţi? Sau aţi orbit?

       Surorile realizează gafa, se apropie de masă profei, pun maldărul de flori pe masă, apoi selectează cîteva flori pe care i le dau scriitorului descumpănit. Se aud din nou rîsete.

      Discuţia e reluată. Dar, la un moment dat, Miss Codreanca îşi cere voie să meargă la toaletă. Îmbrăcată în minijupă, ea trece ţanţoşă prin faţa scriitorului, care, la vederea picioarelor lungi, interminabile, se face roşu ca racul. Camera de luat vederi iese din clasă împreună cu Miss Codreanca, care nu se mai duce la WC, ci se apropie de pervazul geamului din coridor şi formează un număr la mobil.

Miss Codreanca: „Salut, Pusic, ce faci? Am înţeles... Pusic, scumpule, vii azi să mă iei cu maşina? Cum adică nu poţi? Îţi spun că am treabă prin oraş şi am nevoie de tacika ta... Cum? Te duci cu soţia să faci cumpărături? O să mergi altă dată... Cum? Nu poţi? (Îşi ţuguie buzele) Pusic, pe mine nu mă interesează soţia ta! Eu vreau să vii să mă iei cu maşina! Dacă nu poţi, n-o să pot nici eu atunci cînd ţi se urcă la cap sperma!”

     Miss Codreanca revine în clasă îmbufnată, dar şi un pic mai interesată de scriitorul care o priveşte uneori pe furiş. Atunci cînd profa se interesează dacă mai are cineva întrebări, Miss Codreanca ridică mîna, întinzîndu-şi picioarele lungi în aşa fel ca ele să ajungă în cîmpul vizual al scriitorului.

Miss Codreanca: „Vreau să vă întreb, d-le Beschieru, cum vă descurcaţi în plan financiar ca scriitor?”

Beschieru (emoţionat): Păi, dragă domnişoară, mi-aţi pus o întrebare complicată. În general, scriitorii o duc greu. Nu sînt oameni de afaceri, fireşte.

Bianca (îi şopteşte unei colege): Las’ că adună bani boşorogul dacă ne obligă mereu să-i cumpărăm cărţile...

Miss Codreanca (uşor dezamăgită): Prin urmare, nu vă puteţi permite mare lucru?

Beschieru: „E complicat. Dar vreau să vă spun că un scriitor valoros are suficiente posibilităţi să se întreţină şi chiar să adune ceva. Prin talent şi prin muncă asiduă, eminescian vorbind.”

Miss Codreanca: „Şi d-voastră, de exemplu, cît adunaţi pe lună?”

Gîscă: „Gata, lăsaţi întrebările prosteşti! Ce-i cu voi azi?”

      În acest moment sunetul strident anunţă sfîrşitul lecţiei. Toţi vor să plece. Gîscă însă îi opreşte, îndemnîndu-i să ia autografe de la scriitor. Ultima căreia îi dă scriitorul autograf e Miss Codreanca, care îi cere şi o carte de vizită. Beschieru îi dă una vizibil emoţionat. Cînd clasa se goleşte, Gîscă îşi cere scuze, emfatic, pentru gafele elevilor, zicîndu-i că generaţiile tinere de azi sînt mai dificile. Iese să-l petreacă pe scriitorul îngîndurat, căruia i s-au îmbujorat brusc obrajii. 

 

Bun de tipar

Alexandru Vakulovski: „Daţi foc la cărţi”

Moni Stănilă: „Sagarmatha”

Veronica D. Niculescu, „Fragment de simfonie”

Iulian Ciocan, „O lansare de carte” 

Anatol Grosu, „re: epistola din filipeni”

 

 

 

 

Veronica D. Niculescu

 

Fragment de simfonie

 

 

 

Am terminat această carte scurtă, extrem de scurtă, pe care nu ştiu când şi unde o voi publica. Deja e ca o regulă: între două volume de proze scurte scriu câte un volum diferit, care nu apare nicăieri. Pe primul l-am făcut uitat de mult, la al doilea ţin tare, dar nu mă mai îndur să îl scot şi să-l privesc în ochi, pe acesta însă îl iubesc, e atât de fragil, atât de mic şi de diferit, încât nu ştiu ce editură l-ar putea considera o carte.

Dar e o carte, e un întreg care nu poate accepta nimic altceva lângă el, între aceleaşi coperte.

O văd aşa: mică, pătrată, ca un dicţionar de buzunar, cu diferite nuanţe de verde pe copertă, cu trei animale mici şi gârbovite ducându-se pe un drum, văzute din spate, îndepărtându-se, îndepărtându-se. Îmi promit să încerc. Dar e aşa de limpede în mintea mea, aşa de cuminte şi rotundă, şi cu atâta tăcere, încât mă tem de orice punere în fapt.

(V.D.N.)

 

S. a.

– fragment –

 

 

— Un arici?

— Cine vine cu ariciul la teatru?

— Ce drăguţ!

— Unde, unde?

— Daţi-l, domnule, afară!

— Vreau să-l văd!

(…)

— Pute.

— El pute-aşa?

— Pute, dragă!

— Miroase-a câine ud.

— Dar nu vă-mpingeţi, vă rog! Sunt locuri destule.

(…)

— Ah!

— Băga-te-aş în mămicuţa ta, obraznicule.

— Vă rog, doamnă, atenţie la limbaj.

— Suntem totuşi într-un lăcaş al culturii!

— Nu-i voie cu copii. Scrie pe afiş. De ce veniţi cu copii, când scrie pe afiş că nu-i voie cu copii? Interzis accesul celor cu vârsta sub 18 ani.

— Da, bine că e voie cu arici!

— Măi, copile, potoleşte-te.

— ...oic.

(…)

Am reuşit până la urmă să ne strecurăm în susul scărilor şi pe coridorul îngust din dreapta scenei, să ne găsim loja şi, uşuraţi, să ne trântim pe locurile noastre.

Erau cele trei scaune, aşezate aparent fără nici o noimă. Două în faţă, lângă parapet, uşor decalate unul faţă de celălalt, iar al treilea în spatele lor. În caz că nişte părinţi ar fi venit la teatru cu copilul lor cel urât, l-ar fi putut ascunde acolo, ca să nu se facă de râs. Iar ei ar fi putut să se ignore unul pe celălalt în chip minunat, unul cu semi-spatele spre celălalt, celălalt în semi-spatele unuia. De asemenea, copilul putea să tragă acolo un pui de somn. Şi dacă se scobea în nas, se scărpina în fund sau făcea mutre plictisite, aranjamentul era unul favorabil. Şi dacă se juca pe telefon. Şi dacă voia să scoată limba la cei din loja de vizavi fără să îl vadă părinţii, şi atunci odorul era bine plasat. Nici nu mai merită comentat. De fapt, era un aranjament minunat.

De cum am păşit în lojă, Doinel s-a aplecat într-o parte şi, făcându-şi pernă dintr-o lăbuţă îndoită, s-a cuibărit pe scaunul din stânga, oftând ca un cauciuc explodat într-un film mut. S-a aşezat cu tălpile spre scenă şi spre mine, eu ocupând scaunul de-alături, aflat un pic mai din faţă. Cel din spatele nostru, destinat odorului, a rămas gol. Un minunat tampon pentru spinările noastre.

 

 

(Ritenuto)

 

... fiindcă s-a temut să nu mă adorm până începe.

Dar ce începe vreodată, şi când. Căci ce nu e deja început, dacă e?

Stăteam cuibărit pe o parte cu ochii închişi, sugându-mi un deget.

Nu, că nu mă mai tremuram.

Pe scenă yahoo-ii. Se striga de yahoo.

Fete cu copite de lemn şi cozi de plastic legate la fund se legănau pe loc. Se tropăiau. Un pic cam mult.

Mă ascultam muzica asta, a copitelor. Sau alta.

Apoi s-au aprins luminile. Culori!

Mi-am închis ochii şi m-am privit spre tavan. Apoi mi-am deschis.

Îmi place mult să privesc înspre ziduri înalte, totdeauna zidurile înalte fac declaraţii simple, blânde de blândeţă. Culori, culori. Curg fraze culori gând în gând când stai aşa şi mi te tot uiţi cu ochii deschişi foarte închişi.

Şi cele mai puternice raze de pe scenă mi se reflectau aici, reflectate, dar vag.

...Mi-am pus o cască în urechea pe care mă dormeam. Pe care mă stăteam.

S-a nimerit să fie tocmai Prelude to Little Spring.

Ah.

M-am bâjbâit la iPod şi mi l-am pus pe repetă-te la nesfârşit te rog nu te termina niciodată.

Mi-am imaginat balerine cu braţele întinse în sus, către un soare care se apune veşnic.

Fără copituţe.

Capete înclinate de flori.

Capete înclinate de greutatea florilor.

Capete de flori, înclinate.

Mai ne ştim şi noi nişte lucruri. Şi anume că lucrurile pot fi şi aşa şi aşa. Şi toate ne sunt adevărate, cu condiţia să fie chiar chiar adevărate. Şi ne sunt.

Clape de pian şi ierburi nesfârşite, garduri cu burţile moi.

Îmi place să-mi sug degetul.

Şi mi-l sug.

E gustul de tine şi de mama ta şi de tine mic, foarte mic, între tine şi ea, pe vremea când.

Mi-am pierdut în hol cutiuţa de Tic-Tac.

Când mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rândunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.

Amărui mi-e şi mai dulce.

Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.

Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.

Când fieşti.

(...)

...Pe scenă s-a fost adus un pat de spital. Sala s-a tăcut. Ceea ce m-a făcut să mă ridic într-un ochi. Un actor icnea, dezbrăcat, spălat, apa fleoşc în josul picioarelor metalice ale patului, purtat pe roţi dintr-o parte în alta a ceea ce scenă, un cor de femei cu copii de cârpe în burtă se transforma într-o adunătură de târfe, timpul era o glumă. Asta pare furată din cărţi.

Dar timpul nu e o glumă.

Timpul nu ţi-e niciodată o glumă.

Chestia asta chiar doare. Ah. Banală cum se sună.

Lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi.

Ele strălucesc atât de puternic, încât ne-au orbit, anume să nu le mai vedem.

Am prieteni orbi, soborbii, ei îşi pipăie calea cu nasul. Merg de colo, colo, întreabă, nu vă supăraţi, v-a fost adus cumva dumneavoastră aicea un. Şi zic ce îşi caută. Şi îşi tot caută. Şi câteodată îşi găsesc şi atunci nu îşi mai caută, dar aceia nu mai pot povesti niciodată.

Se-şi tem de banal.

Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta câtă vreme îmi sunt singur.

Şi cine zice că nu îşi e.

Ăla îşi minte.

(…)

 

 

La scurt timp după începerea spectacolului şi sumarul nostru dialog despre lume şi teatru, Doinel s-a întors pe partea cealaltă şi aşa a rămas până aproape de sfârşit. Din când în când, părea să se potrivească mai bine în scaunul roşu de pluş. Mângâia blăniţa spătarului cu arătătorul, desena rotocoale, serpentine, linii întretăiate. Desena câte-un arond cu o mie de runde de cozi, de parcă trimitea scrisori după scrisori, vibrând din tot trupşorul, prin firele de pluş, către firele de pluş din tot universul şi toţi aricii care priveau în acea clipă într-un spătar, de scaun, de lume. Uşor, uşor, s-a liniştit. Pe spinare, o porţiune întreagă de ace avea vârfurile rupte sau îndoite, ca un petec de iarbă pe care un grup de petrecăreţi îşi aşezase pătura într-o duminică, la grătar. Lângă petecul ăsta, spre fund, se lăţea înfiptă o gumă de mestecat. Cu ochii închişi, Doinel se lăsa legănat de muzica vorbelor de pe scenă. Sau poate de alta. Dirija lent, cu cel mai mic deget, cel exterior, de parcă ar fi urmărit liniile tainice ale unei simfonii numai de mintea lui auzită.

De vorbit, am mai vorbit foarte puţin. Ne plăcea în lojă, ne linişteam, eram în sfârşit singuri, tot mai confortabil de singuri. Un paravan în faţă, plus un loc gol în spate, între lume şi noi.

Când, după vreo oră, pe scenă s-a strigat „Urăsc yahoo-ii! Mi-e silă de yahoo-i!”, ne simţeam deja ca la noi acasă, el se rotise, mai avea un pic şi ajungea cu burta în sus, aşa că i-am zis făcându-i cu ochiul:

— Dar şi mai silă mi-e de facebook.

Chiar aşa i-am zis-o, cu literă mică. Am ştiut că asta o să îi facă plăcere. Şi i-a făcut. A sforăit tare amuzat, zâmbindu-mi cu toţi dinţişorii, scoţând la vedere o limbă ca o buclă. Zâmbetul i-a zăbovit pe chip, visător, dulce, mult timp după ce sforăitul nu s-a mai auzit.

Însă atunci, mai la început, aproape imediat după ce mi-a zis că lumea e o porcărie şi se întorsese cu spatele la scenă, adăugase privind în spătar:

— ...dar aici, înăuntru, e foarte frutiful.

 

...

coborâm din munţi încălţaţi cu patine

un nor de ace de gheaţă se ridică în urmă

avem  arcul proptit de călcâie

tunuri pe umeri

prin afişele electorale făcute pâlnie

strigăm

rapsozii războiului meu

în loc de lauri purtăm împletituri din crizanteme

venim  din iarnă

aducem primăvara şi moartea în corturile noastre

care acoperă lumea ca nişte eoliene în mişcare

 

caii noştri nu sar peste ziduri înalte de doi metri

nu pasc în câmpiile pakistaneze

dar ca americanii aduc moartea pe 2 mai

judecata noastră nu e în tribunale

cine are urechi de auzit

 

vânătorul îşi simte urmele adulmecate

aşa că Bin Laden ascuns după ziduri

şi-a făcut rugăciunile şi-a spălat faţa şi mâinile

de cinci ori pe zi

iar la căderea nopţii a apăsat record şi a povestit toate

aşteptând moartea cum ai mei aşteaptă să plouă

să răsară cartofii

a şoptit ca fluierul prins la săgeată

poveştile care trebuiau să se împrăştie odată cu fruntea