Bun de tipar

Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea

A.R. Deleanu, Îmblînzitorul apelor

Radu Vancu, Frînghia înflorită

Flori Bălănescu, În mîinile tale

 

A.R. Deleanu

 

Îmblânzitorul apelor

(fragment din romanul

în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare)

 

Poftim?

Zic, sunteţi scriitor?

Eu? Nu, nu sunt scriitor.

Ah.

Portarul şi-a pus basca la loc pe chelie şi i-a întors spatele. Cocoşat deasupra mesei, a început să învârtească butonul unui radio vechi.

„...a declarat în conferinţa de presă de la Guvern, că stâlpii căzuţi în acea zonă nu pot fi înlăturaţi deocamdată şi reţeaua de telecomunicaţii nu poate fi reparată până când furtuna nu va înceta. Continuăm ştirile. Tot mai multe sate sunt acoperite de ape, iar autorităţile...”

Băga-mi-aş!

Portarul îl ignora. Din când în când înjura buletinul de ştiri şi-şi rearanja basca pe chelie. Editura era la primul etaj al clădirii vechi şi masive din centrul oraşului. A urcat.

Băga-mi-aş! se auzea de jos.

Etajul găzduia trei uşi: una era uşa editurii, a doua ducea într-un amanet şi cealaltă părea să nu ducă nicăieri. Nu îndrăznea să intre încă, privea sigla lipită pe uşă şi se gândea la faţa redactorului când va deschide uşa. Nu l-a sunat până acum să vorbească despre manuscris, dar nici nu putea să aştepte veşnic. Un manuscris uitat în sertar nu devine peste noapte pâine. A ciocănit. Prin geamul deschis din capătul holului auzea ploaia cum se înteţea. A început să bată şi mai tare în uşă. O dată, de două ori – tot mai tare.

Uşa s-a dat de perete şi în faţa lui a apărut un bărbat înalt şi cocoşat cu un rest de ţigară în gură. Şi-a smuls chiştocul dintre buze şi a zis:

Ce dai, mă, aşa? Crezi că-s surd?

Mă scuzaţi, am crezut...

Eh, ai crezut. Ce vrei?

Am venit să discutăm despre manuscrisul meu.

Bărbatul i-a întors spatele şi s-a îndreptat către birou. S-a aşezat pe scaun şi a început să mute mormanele de manuscrise şi cărţi de pe birou la picioarele sale. Sorbea ceva dintr-un pahar şi pufăia din chiştocul înfipt între buze. În toată încăperea mirosea a băutură şi a aer stătut.

Aş dori să discutăm despre roman.

Ce anume?

Poate grăbim un pic lucrurile.

Grabă? Dar tare grăbiţi mai sunteţi voi. Tu te-ai uitat afară? Unde te grăbeşti aşa?

Nu, dar...

Numele.

Poftim?

Numele tău.

I-a zis numele şi bărbatul şi-a stins ţigara într-o scrumieră plină. Ultimul chiştoc nu mai încăpea şi a căzut fără sunet lângă scrumieră.

Da, gata, ştiu.

V-aţi uitat peste romanul meu?

Da, m-am uitat.

Şi?

Şi ce?

Păi, cum vi se pare?

Bărbatul a dat paharul pe gât, apoi s-a aplecat şi a scos o sticlă nouă de sub birou. Şi-a umplut paharul până la jumătate şi s-a întors spre geam.

Mă, tu vezi ce e afară? Ce naiba îţi arde ţie de fantasme acum? Literatură vrei, când vezi ce e afară? Uită-te la tine că eşti ud leoarcă, tremuri de frig şi tot la literatură ţi-e capul.

Mi-a luat mult să-l scriu, mă tot plimb cu el, ştiţi cum e.

Nu, nu ştiu cum e. N-am scris niciodată un roman şi nu m-oi apuca la vârsta asta.

Am vrut să vin să discutăm până nu se inundă şi centrul, încă se mai poate circula. Mă gândeam să grăbim un pic lucrurile, că nu ne e uşor, suntem tineri, avem nevoie de nişte bani, ceva acolo.

Bani? Vasăzică îţi trebe bani. Cui nu-i trebe bani? Şi mie îmi trebe bani, mă, dar cu d-ăştia ca tine cum vrei să-i fac?

Dacă nu se poate, măcar să-mi iau manuscrisul înapoi.

Bărbatul s-a ridicat de la birou şi s-a oprit în faţa geamului.

Uite ce-i afară, a zis. E dezastru. Ne-a inundat depozitul, am oameni blocaţi prin sate, acasă copiii îmi stau pe cap, că nu-i mai trimite nevastă-mea la şcoală, că-i cu nervii. M-a prins cu o puştoaică, mare scofală. De trei nopţi dorm aici şi tu vii şi mă fuţi la cap cu cartea ta.

Înţeleg.

Eh, înţelegi, nu înţelegi nimic.

Ba vă înţeleg, pentru că le am şi eu pe ale mele, am o grămadă pe cap. Aţi văzut câte probleme sunt şi în învăţământ, mai ales dacă eşti la început.

Păi, te-am pus eu să mergi la şcoală?

Deci, mi-aţi citit romanul?

Da, mă băiete, l-am citit.

Şi?

Şi ce?

Păi cum e?

N-am ce să fac cu el acum.

Aha, înţeleg... dar cum e?

E slab.

L-a lovit ca un pumn în figură. Încă o editură care nu-i vroia romanul. Simplu: e slab şi atât. Nu e vorba de o bujie care se rupe sau de-o tencuială care cade de pe perete, ci de-o carte, care fie place, fie nu, e atât de simplu. Şi dacă nu place, e degeaba, e mai nefolositoare decât o bujie stricată sau o tencuială căzută, pentru că nu se publică, nu o vede nimeni, deci nu există. Atât de simplu era.

De ce? a întrebat.

Păi eu să-ţi zic de ce? Tu l-ai scris. Nu s-ar vinde, mă, e un debut, dar n-are coaie. Scrie şi tu la început despre altceva, aşa, măcar primele două volume.

Despre ce să scriu?

Despre altceva, nu ştiu.

Dar dacă asta mă interesează, ce să scriu?

Ce mă interesează pe mine ce te interesează pe tine, mă? Scrie şi tu ceva mai cu coaie, să te dea ăștia la ziar, să ai faţa pe hârtie acolo. Bagă nişte poveşti de stradă, de cartier, ceva. Ceva cu blocurile alea de nefamilişti, le ştii pe alea?

Da.

Ei, cu alea. Ceva familii divorţate, nişte droguri. Scârboşenia merge mereu. Bagă ceva scârbos, ascultă-mă pe mine. Să întorci stomacul babei pe dos şi să vezi că tot o va mânca în cur să dea pagina. Şi pe pagina următoare, hop, o şi fuţi în cur. Să vezi cum o citeşte pe toată apoi. Fetişcane rele care fac chestii rele cu băieţi răi, din astea, puştoaicele mor după aşa ceva. N-ai văzut serialele astea mai noi? La televizor nu te uiţi?

Ba da, uneori, dar nu prea e timp.

Dar să scrii cărţi ai timp? Mai bine te-ai uita la televizor decât să scrii aburelile astea. Şi ce-i cu stilul ăsta? Tu cărţi nu citeşti? Doar scrii? Eşti romanţios, faci poezie ieftină, nu ştiu ce-i cu tine. Mai bine te-ai face cofetar. Nu aşa se scrie. Ştii ce facem noi acum?

N-a răspuns, aştepta să se termine discursul. Nu ştia cât mai rezistă, se gândea că un pumn în nas l-ar fi făcut să tacă, dar încă mai spera că în spatele tuturor jignirilor se ascundea un contract de publicare.

Proză, mă, asta facem. Ce faci tu acolo nu e proză, dar nici poezie nu e. E ceva între, o creatură nehotărâtă. În literatură nu e loc de poponari şi hermafrodiţi. Lumea cărţilor nu e una ideală, mă, sar alte cărţi pe broşura asta a ta şi o sfâșie şi o vomită undeva pe un raft prăfuit dintr-un anticariat mai mic decât camera asta.

A început să râdă mulţumit de imaginea pe care a construit-o. Cunoştea genul acesta de discurs, nu era prima dată când îl auzea. Stătea cuminte ca un şcolar cu mâinile pe genunchi, simţind cum sângele urcă în creier.

Sex! a urlat bărbatul. De ce n-ai băgat nişte futai?

N-am vrut. Nu-şi avea locul, a răspuns.

N-ai vrut. Păi nu e veridic, mă. Ce, tu nu te fuţi? Ia zi, cât durează acţiunea în roman, sau ce e ăsta?

Câteva săptămâni.

Aşa. Şi timp de câteva săptămâni nu se fute nimeni? Bine, eu nu, că-s bătrân şi beau mult. La puştoaică mă duc cu degetele ridicate ca la şcoală, dar tu? Tu nu te fuţi?

Aş vrea să-mi daţi manuscrisul înapoi.

Zi, mă, te fuţi? a început să urle. Şi ce-i cu subiectul ăsta: o casă luată de ape? Păi dacă o ia, o duce, mă, şi praf o face. N-ai văzut la televizor, că arătau? Dacă vine apa, nu le duce mult, praf şi pulbere le face. Cum să mai trăiască ăia în casă atâtea săptămâni? Cine să te creadă? Tu trebuie să minţi cititorul. Scriitorul e singurul om a cărui vocaţie e minciuna şi invenţia. Ba nu, greşesc.

S-a oprit şi a reumplut paharul, pe care l-a dat pe gât dintr-o înghiţitură, apoi a plescăit zgomotos şi a zis:

Nu, greşesc, mai sunt şi popii. Ăia fac mai mulţi bani decât scriitorii, de ce nu te faci popă? Ai fi mai bun, că văd că ştii să asculţi.

Pot să şi... , ar fi vrut să zică ceva, dar a tăcut.

Mă, m-am săturat de d-ăştia ca tine, mă! Cu tine vorbesc! Onaniştilor. Sunteţi departe de lume, mă, cu capul în nori.

S-a dus într-un colţ al camerei şi a ridicat sacul de dormit deasupra capului.

Uite, asta-i realitatea, a zis.

A tras de perdele până le-a smuls din galerie.

Uite! Uită-te afară, când o să scrii despre asta, să vii la mine să te public.

Păi, întâmplarea face că scriu despre asta.

Nu scrii, nu-mi spune mie, că ştiu ce vorbesc! Cât scrii, două pagini?

Sticlă – pahar – înghiţitură – plescăit.

Eu ştiu ce spun, a continuat să strige. Nu ziceam să scrii despre ploaie, ci despre oamenii din ploaie.

Nu cred că aţi citit cartea mea, pentru că dacă aţi fi făcut-o... , a zis, dar nu-l asculta.

Redactorul s-a aplecat peste birou şi şi-a proptit faţa de piatră la câţiva centimetri de a lui.

Bă: mă – piş – pe – cartea – ta!

Clar şi răspicat. Câţiva stropi de salivă amestecaţi cu tărie i-au sărit de pe buze pe nasul tânărului. Nu era pregătit pentru o astfel de scenă. Primul lucru care i-a venit în minte a fost să sară din scaun şi să-l prindă pe bărbat de gulerul cămăşii. Aşa făceau bărbaţii în cărţi şi în filme. A sărit la gâtul redactorului. Un nasture s-a desprins şi a căzut chiar în paharul dintre ei. L-a trântit pe bărbat peste birou şi a zis:

Manuscrisul.

Mă, nu fi golan, sunt om în vârstă, ce dracu’...

Manuscrisul.

În sertar, ăla de jos.

Manuscrisul zăcea în sertar, pătat de cafea şi mototolit. Cu gulerul şifonat, un nasture lipsă, redactorul îl privea năuc.

Hai, nu fi aşa acum. Sunt şi eu nervos, mi-au luat apele astea minţile. Nu o lua şi tu aşa.

Tânărul ieşise deja pe scări.

Mai lucrează la el şi mai treci pe la mine, bine? a strigat bărbatul în urma lui, dar tânărul era deja la parter şi trecea pe lângă portarul cu bască şi radio.

Băga-mi-aş! a zis unul dintre ei.

Afară strada era un râu. Îi era scârbă şi obosise. Nu există reţete pentru aşa ceva, nimic nu i-ar fi putut alunga gustul amar din gură. A rămas o vreme în ploaie. Se simţea murdar. Apa trecuse deja de călcâie şi trăgea totul după ea, adunând mizeria undeva departe în josul străzii. Un copil fugea cu capul în jos prin ploaie. S-a lovit de el şi manuscrisul a căzut în baltă. Nu s-a aplecat să-l ridice, a rămas şi s-a uitat cum apa îl ducea la vale. Fără să zică ceva, copilul şi-a continuat fuga cu pantalonii uzi. L-a privit până a dispărut după colţ, parcă trăgea totul după el, până şi apa făcea o cotitură în urma lui. Manuscrisul s-a proptit în mormanul de mizerie. Îi era scârbă. Nu vroia să fugă după el, nu simţea nimic, în afară de scârba aceea buboasă, dar poate nici aia nu era scârbă, ci somn. Ar fi vrut să doarmă mult. Poate chiar să nu se mai trezească niciodată. S-a enervat când a auzit că manuscrisul e slab – nu că nu ar fi bănuit -, că nu e bun de nimic, însă acum că nu era doar slab, ci şi ud şi în curând dispărut cu totul, nu îi mai păsa de nimic. Poate scârbă, poate somn. Şi-a adunat puterile cât să strige după un taxi.

Radioul urla.

„...acumulat 65 l/mp. Administraţia Naţională a anunţat prin comunicat de presă că ploile vor continua să cadă în cantităţi tot mai mari. O celulă de criză se află la Guvern în momentul de faţă pentru a stabili dacă atenţionarea de cod roşu se va institui şi pentru restul judeţelor ţării. Domnul...”

Nu-şi mai putea auzi gândurile.

Mă scuzaţi, puteţi să daţi radioul un pic mai încet? l-a întrebat pe taximetrist.

Şoferul a oprit radioul, nu înainte de a arunca o privire în colţul oglinzii retrovizoare. Acum putea să-şi audă toate gândurile, le auzea clar, sunetul era imagine, zeci de asocieri în capul lui zăpăcit de ploaie şi silă. Gândurile se agăţau de creier ca podoabele de brad într-un tablou ridicol de Crăciun. Oare cum va arăta Crăciunul anul acesta? La fel de sărăcăcios. Şi tot acolo în casă. Ştia că trebuie să plece de acolo, nu pentru el, că ar mai fi rezistat, ci pentru ea, care începuse să-i amintească din ce în ce mai des despre dorinţa ei de a se muta de acolo. O înţelegea, dar nu mai ştia ce sa-i mai spună. Dacă ar putea taximetristul ăsta să nu se grăbească aşa tare... I-a promis încă de când s-au mutat la el, i-a zis: ştiu că nu e cea mai bună idee să ne mutăm la ai mei, dar e numai până ne găsim ceva, altundeva. Asta a fost acum cinci ani, pe când totul părea să aibă sens, pe când aveau timp. E nevoie de o singură clipă şi timpul se sperie şi o ia la goană, călcând pe toţi în picioare. În seara în care i-a murit mama, timpul a plecat din casă. În aceeaşi seară a vrut să o prezinte părinţilor săi. O uşă şi două femei – una a intrat, cealaltă a ieşit. Ea a rămas şi, odată cu ea, au rămas şi tăcerile şi frământările mute. Între pereţii casei nu se vorbea despre acea seară. Se aştepta căderea nopţii, întunecarea pereţilor, pentru a putea şopti sub plăpumi. În acele nopţi ea îi spunea că e numai vina ei, că ea a adus moartea în casă şi până dimineaţa el se lupta să îi explice că nu e adevărat. Dar când se lumina de ziuă şi apăreau pereţii, se tăcea. Ea şi bătrânul se întâlneau pe holurile casei, îşi plecau frunţile şi nu-şi vorbeau. Timpul părăsise casa şi lăsase locatarii singuri. Bătrânul, fost negustor de vinuri şi proprietar de vie, şi-a vândut afacerea şi s-a retras într-o încăpere improvizată în beciul casei, unde locuia printre amintiri şi butoaie de vin, uneori prea beat ca să mai urce scările. În lipsa timpului şi a soţiei, bătrânul a încheiat legământ cu băutura, de care înainte se apropia doar rar şi cu o oarecare sfială. Timpul curgea pentru el, precum vinul din butoi în pahar şi aşa îşi număra zilele. Când se termina vinul dintr-un butoi, spunea că şi el e tot mai aproape de moarte. În casa lor se ridicaseră ziduri fără uşi ori ferestre.

O luăm pe principală? l-a întrebat şoferul.

E cel mai scurt drum?

Da.

Atunci nu. Mai mergi, te rog.

Sigur se trezise. O lăsase să doarmă mai mult. S-au bucurat că puteau rămâne o vreme acasă. Mulţi profesori şi elevi dinafara oraşului erau blocaţi şi directorul le-a spus tuturor să stea acasă. Pe ei i-a luat de după gât şi i-a întrebat: de când nu aţi mai luat şi voi o pauză? Ţinea la ei, dar amândoi bănuiau că grija lui izvora dintr-un sentiment al milei. Nu aveau nevoie de asta, aveau nevoie de bani. Asta zicea şi ea tot mai des în ultima vreme: n-am nevoie de mila oamenilor, ci de banii lor. Şi el dădea din cap că, da, aşa e. Au plecat amândoi din cancelarie ţinându-se de mână în ploaie, făcând planuri pentru toată săptămâna.  Amândoi ştiau că nu se vor ţine de ele, dar făceau planuri pentru că nu costau nimic. El ştia că nu ii convine locul ei de muncă. Înainte să-l întâlnească, ea vroia să îşi continue studiile în străinătate, unde s-au şi întâlnit. Ştia şi că i-a fost greu să accepte să revină în ţară şi să se mute cu el. Ştia toate astea. Îi vedea cu colţul ochiului regretele în timp ce făceau dragoste şi, după ce terminau, o întreba: regreţi că ai venit cu mine? Ea gemea şi nu îi răspundea. La anul ne mutăm. I-a zis-o de patru ori, câte o dată pe an. Ce să îi mai zică acum?

Gata, am ajuns, a zis şoferul. Mă retrag, e ca dracu’.

Nu i-a răspuns, nu îl interesa dacă se retrage sau nu, se temea doar să iasă din maşină. Cum a trântit uşa, şoferul a dat drumul la radio şi a pornit prin ploaie.

*

 

A trecut pe lângă sufrageria în care televizorul, plin de inundaţii, îi adunase pe toţi în jurul lui şi a urcat în cameră. Patul era gol şi nefăcut. E în pod, gândi. Acolo îi plăcea ei să se ascundă. Iubea porumbeii şi îi învăţase pe câţiva să-şi facă un obicei din a zbura în podul lor. De când a început să plouă, tot mai puţini porumbei se întorceau, însă în zilele bune le puteai auzi gânguritul prin tavan.

A găsit-o stând într-un scaun, uitându-se pe geam. Cum l-a auzit intrând pe uşa podului, i-a zis:

Nu ştiu dacă să te sărut sau să te pleznesc.

Au zâmbit amândoi. Era mai frumoasă decât cu o zi în urmă, şi atunci mai frumoasă decât cu o săptămână în urmă. Odihna, se gândi. Ştia că nu are voie să gândească aşa despre ea, vroia să o ia de nevastă cândva, cât mai curând, când vor face rost de bani şi se vor putea muta. Trebuie să fie frumoasă mereu.

Unde ai fost? l-a întrebat.

La editură. Nu am vrut să te trezesc aşa devreme.

S-a apropiat de ea şi i-a îngenunchiat la picioare. Nu ştia dacă să o sărute. Nu a sărutat-o. Şi-a aşezat capul pe genunchii ei şi a privit cerul prin geam, apoi s-a uitat la ea. De aproape nu arăta bine. Nu avea voie să gândească aşa.

Eşti bine? a întrebat-o.

Ştii că mă enervează când mă întrebi asta.

Dar tot îl mângâia pe păr.

Da, sunt bine. Mi-e un pic rău.

Ce-ai făcut?

Nimic. Am vrut să cobor să pregătesc micul-dejun pentru când vii, dar m-am răzgândit.

De ce? Mi-e cam foame.

Şi mie.

Şi de ce te-ai răzgândit?

Era lume în bucătărie.

Şi?

Şi vorbeau despre mine.

Nu i-a mai răspuns. Nici nu ar fi ştiut ce să îi mai zică. În faţa lor, pe perete, se scurgea o picătură de apă. S-a oprit pe colţul pervazului şi s-a adunat într-un glob transparent, la care se uitau amândoi. Dacă ar fi putut, s-ar fi văzut captivi cu capul în jos în picătură. O clipă mai târziu, picătura s-a desprins de pervaz şi s-a spart de podea. În urma ei se aduna alt glob.

Cât crezi că ne ţine acasă?

Cine?

Ploaia.

Nu ştiu. La editură aveau un radio şi am tras cu urechea. Nu păreau veşti bune.

Nu, plouă din ce în ce mai tare.

Îi mângâia părul ud şi din când în când îşi ştergea palma de fustă.  

Ştii cum e? l-a întrebat.

Nu ştia cum e.

Ştii? Să te pună să faci treaba lor, să le fii sclavă, să te vorbească pe la spate şi tu tot să trebuiască să le zâmbeşti. Ştii cum e? Nu cred că ştii.

Nu, chiar nu ştia cum e.

Am venit aici pentru că te iubeam. Şi am rămas pentru că te iubesc.

Ştiu, şi eu te iubesc şi apreciez asta, ştii doar. De câte ori să îţi spun că...

Dacă mai spui o dată că la anul ne mutăm, te pleznesc.

A ridicat capul să o vadă. De data asta nu zâmbea. Era palidă ca cerul pe care nu conteneau să se adune nori. Vorbea serios.

Să nu plângi, te rog, i-a zis.

Hai că eu mai pot să înghit toate astea.  Să zicem că mai pot. La fel şi tu, dar...

Norii s-au spart.

...dar ce facem când nu vom mai fi doar noi doi, când o să fim nevoiţi să mai ţinem un suflet în camera aia? Ce facem? Unde mergem? Aici nu e loc.

O privea şi parcă era departe, o vedea undeva în ploaie. Ar fi vrut să-i spună că are dreptate, că nu e ea de vină, că totul se va schimba, că e minunată şi că o iubeşte. Ar fi vrut să-i spună toate astea, dar toate fuseseră spuse deja şi cu toate astea o nouă zi i-a găsit în aceeaşi casă şi o nouă noapte îi va adormi cu aceleaşi gânduri. Ar fi vrut să o întrebe: cine eşti? Şi ea să se aşeze pe podea lângă el şi să-i povestească cine e. Ar putea să adoarmă şi să viseze. Orice. Trecuseră cinci ani fără vise, sute de nopţi goale. Ea visa des, o auzea vorbind în somn. Pe el visele l-au părăsit odată cu timpul. Dar asta ar fi vrut să o întrebe acum: cine eşti? Până să o aducă în casă, în urmă cu cinci ani, nu avusese răgazul să o întrebe. Îi plăcea să se culce cu ea şi să o privească adânc în ochi şi la final, înainte să adoarmă unul în braţele celuilalt, să-i şoptească pe întuneric: îţi place ciocolata amăruie. Şi ea să zică: da. Apoi să facă din nou dragoste şi la final să ghicească altceva: ai crescut fără bunici – da – îţi plac păsările – da – îţi place să fii singură – da. El ghicea şi ea repeta: da, da, da. De fiecare dată când făceau dragoste, mai afla câte ceva despre ea. Apoi a adus-o în casă în seara în care i-au murit şi mama şi timpul şi jocul de-a ghicitul. Apoi au început să facă dragoste din ce in ce mai rar şi n-au ajuns să afle totul. Cine eşti? ar fi întrebat-o acum.

Sunt cam obosită. Vrei să dormim o oră?

Nu, nu putem, ne-au chemat la masă.

La masă? Şi pe noi?

Da.

Cu ce ocazie?

Nu ştiu.

Am visat ceva azi-noapte, a zis ea.

Ce?

Un vis lung, mi-l amintesc pe tot limpede. Se făcea că eram singură într-un deşert imens, nu îi vedeam marginile şi ştiu că mă ridicam pe vârfuri să văd unde se termină. Cât vedeai cu ochii totul era uscat, pământul era plin de riduri şi crăpături, fără dune de nisip. Totul plat. Trebuia să stau cu ochii mijiţi, era foarte multă lumină. A trebuit să mă plimb o vreme, până să mi se obişnuiască ochii. Nici pomi, nici apă, oameni, clădiri, nimic. Sus ardea un soare cât jumătate de cer. Am început să merg şi ştiu că mă aşteptam să îmi fie sete, dar nu îmi era. Ştii cum e, când ai un fix absurd în vis. Am simţit că am buzele din apă şi din când în când îmi înfigeam degetul în buză şi apoi în gură şi îmi ţineam de sete. Nu mă simţeam nici singură, nici însetată. Mă atrăgeau crăpăturile din pământ, aşa că m-am aşezat în genunchi şi am încercat să mă uit într-una dintre ele. Nu vedeam nimic, era beznă, dar puteam auzi ceva, aşa că mi-am lipit urechea de pământ şi am ascultat. Erau voci. Oameni care râdeau, vorbeau, muzică, tacâmuri lovindu-se de farfurii şi valuri. Voci de oameni peste voci de oameni. Păreau fericiţi, dar nu înţelegeam ce spun şi ştiu că îmi doream tare mult să pot înţelege măcar un cuvânt în tot murmurul de sub pământ. Măcar de-aş fi putut să-i văd. Şi cum mă străduiam să mă uit prin deschizătura aia, un croncănit mi-a atras privirea spre cer. Am crezut că orbesc, soarele era atât de puternic, încât, pentru câteva clipe, nu am mai putut vedea nimic. Apoi am văzut punctul negru de pe cer, care se învârtea în cercuri tot mai mari, până mi-a ajuns deasupra capului şi mi-am dat seama că era un corb. A coborât şi mi s-a aşezat în palmă. Îmi ţineam respiraţia, să nu-l alung. Îl priveam ţintă în ochi şi puteam jura că mă înţelege. Chiar mă gândeam că îmi poate citi gândurile. Tare bizar. S-a scuturat şi a zburat. În palmă îmi rămăsese ceva mic, ca un bob de orez. Am ridicat palma să văd mai bine şi un strop de apă s-a rupt din buză şi a căzut peste bobul de orez, sau ce-o fi fost. A început să crească văzând cu ochii, întâi cât un bob de fasole, apoi cât un bob de strugure, apoi cât o prună şi s-a oprit când a ajuns la fel de mare cât un ou. Asta şi era: un ou. Îmi era teamă să nu-l sparg şi l-am aşezat pe jos, sprijinit într-o crăpătură. Pe neaşteptate, crăpătura s-a deschis şi a înghiţit oul. M-am grăbit să strecor degetul în ea, dar s-a închis la loc cu tot cu ou. Am încercat să văd ceva, dar era întuneric, aşa că mi-am lipit din nou urechea de pământ şi ştii ce? Vocile încetaseră. Am simţit cum îmi tremură urechea şi m-am speriat, dar când m-am ridicat în picioare, am înţeles că nu mă mişcam eu, ci pământul de sub mine. Fisurile din pământ se lărgeau şi săream de pe un picior pe celălalt, de frică să nu alunec într-una dintre ele. Din crăpătura care a înghiţit oul se ridica un puiete verde, drept. Creştea repede şi în scurt timp era împodobit cu sute de crengi, care atârnau pline de fructe şi flori. Cutremurul a încetat şi o ultimă zguduitură a trezit zeci de păsări mici şi fluturi, care au început să zboare în jurul meu. Aerul devenise umed şi răcoros. O creangă s-a aplecat în faţa mea şi de ea atârna cea mai frumoasă floare pe care am văzut-o vreodată. Nu credeam că poate exista aşa ceva.

Cum arăta?

Nu pot să-ţi descriu. În mijlocul florii, înfăşurat în petale, era un cocon auriu. Când m-am apropiat să-l văd mai bine, încă o picătură mi s-a desprins din buză şi a căzut pe coconul auriu, care a pleznit şi a răspândit în aer un nor de polen, mărunt ca praful şi aromat. Îmi venea să strănut şi am dat din mâini să se împrăştie norul. Apoi am putut să văd ce era în cocon.

Ce?

Un bebeluş. Dormea pe un pat de frunze şi iarbă, păzit de câţiva fluturi. Era atât de linişte, încât îl auzeam respirând. L-am ridicat din cocon şi l-am luat în braţe. Am luat-o, de fapt.

Era fetiţă?

Da. Era atât de frumoasă! Am strâns-o la piept şi am mirosit-o. Mirosea atât de bine, a flori, a lapte, a tot ce era acolo, mirosea umed şi răcoros. Am ţinut-o mult la piept şi simţeam cum creşte. I se lăţeau umerii, i se lungea părul, îi creşteau dinţii şi, într-un final, a deschis ochii. Am lăsat-o jos, putea să stea deja în picioare şi m-am uitat în ochii ei mari. Am întrebat-o: cine eşti?

Şi ce a zis? A vorbit?

Nu. Mi-a zâmbit, a pus mâinile pe genunchii mei, şi-a înfipt tălpile în picioarele mele şi a început să se urce pe mine, ca şi cum aş fi fost un copac. Şi-a făcut loc printre coapse şi a mai ridicat o ultimă dată ochii la mine.

Dar ce, erai goală?

Da. Avea ochii atât de mari şi limpezi, că puteam vedea mii, poate sute de mii, milioane de oameni, înghesuiţi în ochii ei. Nu numai că îi vedeam, dar îi şi auzeam. A clipit o dată şi au dispărut. În locul lor se vedea o masă, la care erau aşezaţi câţiva oameni. Râdeau şi păreau foarte fericiţi. A mai clipit o dată şi a dispărut şi masa. Lângă ochiul stâng avea o aluniţă.

Aşa ca tine.

Da, ca mine. A mai zâmbit o dată şi s-a strecurat printre coapse şi a intrat în mine.

Cum? Adică...

Da. Am simţit-o în mine, cum se învârtea, îşi căuta un loc comod să se aşeze. S-a foit o vreme, apoi s-a aşezat liniştită. Am bănuit că doarme şi m-am trezit. Am vrut să îţi spun ce am visat, dar nu mă auzeai, dormeai adânc.

Nu m-am trezit?

Nu.

Stătea cu tâmpla lipită de genunchiul ei. Ea şi-a înfipt degetele în părul lui şi le-a strâns uşor în pumn. El i-a răspuns cu o mângâiere a gambei. Ea l-a strâns şi mai tare, el mângâia şi mai apăsat. A început să-i apese tâmpla cu pumnul înfipt în păr şi câteva fire s-au desprins de pe scalp. El a tresărit şi s-a eliberat din menghina pumnilor. O vedea cum fuge, palidă şi deşirată, şi cum iese din cameră, trântind totul în urma ei.

Mi-e rău.

A rămas uitându-se când către uşă, când afară, unde ploua înverşunat şi apa se aduna pe stradă, urca pe trotuar, în curând va intra în curţile oamenilor, se gândea şi se uita când la uşă, când la apă şi tot aşa. După o vreme a închis geamul şi a coborât să o aştepte în cameră. De jos se auzea agitaţia, se punea masa, de sus se auzeau norii cum se spărgeau, câteva uşi s-au trântit, oameni fugeau pe strada, picioarele lipăiau prin apă.

Radu Vancu

 

Frânghia înflorită

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, nu e zi să nu apară

câte unul despre care vezi imediat

că-i cam năuc, ajuns pe aici

 

ca un refugiat hărtănit de câini

& zdrenţuit de bocancii grănicerilor

& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte

 

la fel cum un câine hămesit se repede

la boţul din mâna hingherului.

Devastat şi totuşi plin de speranţă,

 

un copil aşteptând în fiecare zi

să vadă dragoste în ochii abuzatorului.

Îl înţeleg ca pe un frate.

 

Dragoste aşteptam şi eu, pentru că

plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie

în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,

 

plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ

deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut

musca de sicriu treaba. Am primit însă numai

 

linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie

ca parfumul de nard din vasul de alabastru

peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles

 

că dragostea e sfoara de rafie, dragostea

e boţul din mâna hingherului,

dragostea e vânătăile de sub ochii

 

plini de speranţă ai copilului. Şi poate că

dragoste e numai spaima cu care-l privesc

pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,

 

rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul

privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră

şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,

 

dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul

pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,

tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”

 

Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,

parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul

calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.

 

Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,

şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată

adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –

 

toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii

că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea

nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.

 

Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva

se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.

Îl înţelegi ca pe un frate.

 

 

 

[Mă uitam la Barcelona – Manchester United, finala Champions League, era deci (constat căutând pe Google) 28 mai 2011. Avea deci doi ani şi treisprezece zile, numai bine copt pentru prima dilemă identitară; l-am întrebat în pauza meciului: „Tati, tu ce vrei să te faci când eşti mare, fotbalist ca Messi sau baschetbalist ca tati?”. M-a privit lung, lacrimile i-au sărat instantaneu ochii şi vocişoara dulci: „Nuuuu, vrei să rămâi Sebastiaaan”. Pentru ochii şi vocişoara asta aş fi în stare să fiu mortul tău drag, tati. Şi chiar dacă n-aş fi în stare – tot voi fi cândva unul dintre morţii tăi; vei răsfoi poate (cu dinţii strânşi mă rog să n-o faci) paginile astea; ţi se va părea poate că e de datoria ta să te înduioşezi (cu dinţii scrâşnind mă rog să n-o faci). Nu e. Să nu te lase inima să mă visezi.]

 

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, aşa cum ai înţeles deja,

prea uşor te lasă inima să mă visezi.

După cum poate vei fi înţeles deja

 

că aproape întotdeauna se întâmplă aşa:

viii sunt cei care se întorc şi bântuie morţii –

stai liniştit în bunul şi bătrânul tău cadavru

 

şi deodată intră viul în lumea ta

pe nepusă masă, ca un frate întors

când nimeni nu-l mai aştepta

 

dintr-un război din care nimeni, niciodată,

nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă.

Intră în lumea nouă de parc-ar izbi uşa crâşmei

 

de perete şi-ar striga: ‚un rând la toată lumea!’,

te priveşte apoi cu privirea aia hipnotică

şi halucinată la care se ajunge

 

abia după o noapte iluminată

de patru jumătăţi de vodcă

turnate direct peste inima arzând

 

cu tot mai mare vâlvătaie de magneziu

în pieptul deja transparent

şi casabil. Te priveşte deci iluminat

 

şi te simţi aşa de fermecător

stând în cadavrul tău

care face lumile să se unească

 

şi să ardă cu flacără, încât greu te abţii

să nu strigi şi tu cât te ţin plămânii

goi de aer şi stafidiţi:

 

‚un rând la toată lumea!’, îl priveşti şi tu

cu ochii care ştiu şi ei bine

ce înseamnă nopţile de vodcă necruţătoare

 

şi pedepsitoarele vâlvătăi de magneziu,

iar aerul deasupra capetelor voastre

se aprinde ca o sondă peste zăcăminte pure.

 

În miezul vâlvătăii, cadavrul tău fermecător

şi viul fermecător se privesc halucinaţi,

o enclavă de iubire în miezul infernului,

 

paradisul nostru de buzunar din infern.

Şi ne privim, şi ne privim,

ochi halucinat în ochi halucinat,

 

încremeniţi ca desenaţi acolo de O Mână

jucăuşă care a vrut să aşeze doi oameni fericiţi

în centrul unei lumi de flăcări veşnice.

 

Şi ne privim, şi ne privim,

flăcările ne ling duioase creştetul,

un promo la o lume veşnică

 

a cărei veşnicie va dura o noapte,

ochiul halucinat se va închide curând

şi se va deschide ochiul cu corp vitros

 

& retină & cornee & lumină falsă

în lumea adevăratei tale fericiri,

în Paradisul CamiSebastian

 

plin de locuri cu verdeaţă şi tobogane

şi baveţici şi nopţi de amor

şi întristare multă şi numai fericire.

 

Iar amândoi vom fi cu cât mai fericiţi,

cu atât mai devastaţi. Nici după moarte

nu se supravieţuieşte uşor

 

unei vieţi duble ca asta. Cu atât mai puţin

înainte de ea. Nu mă mai visa deci, dragule –

prea uşor te lasă inima să mă visezi.”

 

Noaptea arde cu flacără neagră deasupra ta

ca deasupra unui zăcământ impur & tulbure,

ai da orice să mai priveşti o dată

 

ochii lui cu corp vitros & retină & cornee,

pe ei îi cauţi dincolo de ochii halucinaţi

ai cadavrului fermecător care uneşte lumile

 

şi pune fericirea & teroarea în dicteu automat,

însă ştii deja că nu-i vei mai vedea niciodată,

iar curând, în câteva ore, în pătuţ & în pat

 

alţi corpi vitroşi, alte retine, alte cornee

se vor aprinde cu vâlvătăi de magneziu

de la lumina dimineţii –

 

şi nu-mi rămâne, iubit cadavru fermecător,

decât fericirea necruţătoare & impură & tulbure

de a fi regele şi cadavrul lor. Şi numai al lor.

 

 

 

[Fermecător cadavru, cum altfel, de vreme ce de paisprezece ani îţi tot farmecă visele. Într-atât de fermecător, încât charisma lui trece în fapt dincoace de vise – nu e zi în care gesticulaţia realului să nu-ţi amintească de el, atât cât să înţelegi că se uită la filmul cu tine şi se amuză să-ţi facă din când în când semn. Un Hitchcock paralitic, întins în sicriu ca-ntr-un şezlong confortabil, cu pământul tras ca un pled călduros peste picioare, uitându-se de unul singur la cele mai dragi filme ale lui şi trecând din când în când dincoace, printre imaginile mişcătoare, nu mult, îndeajuns ca unul dintre actori să simtă că energia aia e acolo şi să întoarcă suprins-îngrozit-fermecat capul şi inima – dar el deja să nu mai fie printre imaginile mişcătoare ci, revenit dincolo, să râdă mulţumit de spaima plină de speranţă a bietului actor. Fermecător cadavru, ghiduş ca un cadavre exquis viu, trecând aşa de iute dintr-o lume în alta că le pune în dicteu automat. Îl vezi zi de zi, nu-l vei mai vedea niciodată.]

Fragment dintr-o povestire din volumul

Roşu, roşu, catifea

de Veronica D. Niculescu

 

(în curs de apariţie la Casa de Pariuri Literare)

 

O! Cei care au intrat cu căciulile pe cap au păţit precum Nadia. În holul imens, flancat de coloane de marmură, cu gîturile sucite spre cerul de sticlă albastră, spre candelabrul colosal, spre scara monumentală, zeci de capete se dezgoliră fără voia stăpînilor. O! Maică-măiculiţă!

Două sute de vizitatori, număraţi la intrare cu o palmă fermă pe umăr, au fost împărţiţi iute în patru grupuri şi preluaţi de tot atîţia ghizi. Fetele ajunseră sub aripa unei helănci, o helancă verde nespus de agitată. Spunea probabil pentru a zecea oară pe ziua de azi aceeaşi poveste, însă în ochi i se citea încîntarea celui ce ştie că va şoca şi va prinde ca într-o menghină curiosul. Aproape, mai aproape, aici! Primele fraze, înţesate de cifre, s-au pierdut în sunetul înfundat al căciulilor scuturate, al tropăielilor şi-al murmurelor. Helanca nu se pierdea însă cu una, cu două. Pe aici! O sută de picioare o urmară supuse.

– Scara, doamnelor şi domnilor, s-a vrut o copie a celei de la Ermitaj!

– Ah... oftară vizitatorii.

– Are o înălţime de treizeci de metri şi aproape tot atîta în lăţime...

– Eh...

– Motivul plafonului se oglindeşte în cel al pardoselei – helanca făcu un gest amplu cu braţul, capetele se plecară –, mozaicul fiind inspirat de cel descoperit la Histria...

– Aiah...

Natalia îşi desfăcu trei nasturi de la palton şi-şi dezlipi cu două degete puloverul care i se lipise de piept, privind peste capete, la grupul dinainte, de pe scară. Greu.

– Ce zici, Nadia, oare dacă m-aş...

Nadia o înghionti scurt:

– Taci, că ascult!

Grupul din faţă se pierdu după colţ, în timp ce al lor nu se clintea nici un pas de cîteva minute zdravene. Cînd helanca întinse braţul şi se urniră şi ei pe scara colosală, nu se mai vedea nici picior de vizitator în faţă. Natalia încercă să o ia uşurel înaintea grupului, dar ochii din gulerul de vulpe îi ţineau calea. Pe la jumătatea scării, strigătele helăncii verzi dădură semnalul de oprire:

– Un milion de metri cubi de marmură! 

– Ăăă...

– Eu v-am zis, şopti alendelonul.

– Aţi zis o tonă, ripostă capul de vulpe.

– Mii! sări haina de iepure.

– Pssst!, se enervară nişte pufoaice.

– O mie de tone de bazalt, cinci mii de tone de ciment, şapte mii de tone de oţel, douăzeci de tone de nisip!

– Phiii...

– ...şi peste trei mii de tone de cristal.

Helanca verde sclipi biruitoare deasupra mulţimii. Paltonul maro zîmbi umflîndu-şi guşuliţa. El le zisese.

– Stimaţi vizitatori, peste două mii de candelabre. Unul dintre ele, cel mai mare, cîntăreşte cinci tone. Un altul foloseşte şapte mii de becuri.

– Uuui...

– Da, da, pe toate le vom vedea de îndată, scînteie helanca. Poftiţi!

Urmară girofarul verde în susul scării, apoi la dreapta, pe sub bolţile gigantice, printre coloane, atingînd, adulmecînd, cumpănind din priviri, şuşotind, palton cu pufoaică, cap de vulpe cu spinare de iepure, fîş cu fular, pîş, pîş. O!

Natalia privi în depărtare, printre coloanele ca nişte biscuiţi spriţaţi muiaţi în miere la capete. Grupul celălalt se pierdea departe, în capătul coridorului. Ochelarii aburiţi, şoapta în ureche, dezastru. Se lăsă dusă cu valul, intrară într-una din săli.

– Covoarele, to... doamnelor şi domnilor – doamnele şi domnii îşi feriră ciubotele murdare de noroi şi de sare din calea privirii celorlalţi –, covoarele sînt lucrate manual, la fabrica de la Cisnădie. Datorită dimensiunilor, au fost realizate pe bucăţi şi asamblate apoi aici, în fiecare sală. Aici, stimaţi vizitatori, sala are o suprafaţă de şase sute douăzeci şi cinci de metri pătraţi.

Paltonul maro clipi şi împărţi iute numărul la zece, constată că dacă mai scădea patru îi dădea suprafaţa apartamentului său.

– Covorul! se dezlănţui helanca, tălpile tresăriră jenate, covorul respectă întocmai modelul parchetului de stejar – toate privirile în jos – şi pe cel al candelabrului – toate privirile în sus. De jur împrejur – inutil de descris rotaţia evidentă a privirilor – de jur împrejur, iată, acest modul alcătuit din doi pilaştri de lemn de stejar, reiterîndu-se la fiecare şase metri, imitînd arhitectura Renaşterii italiene. Remarcaţi plafonul bogat ornamentat, succesiunile de pătrate din lemn imitînd....

– Tiii...

Natalia îşi deschise toţi nasturii, ezită un pic, apoi îşi scoase paltonul şi şi-l puse pe braţ. Nadia o privi cu reproş, sigur n-o să-şi mai amintească nimic în cameră, la cămin. Cu căciula îndesată la loc pe cap – „ştii că mă trage” – şi cu paltonaşul încheiat pînă la gît, Nadia asculta atentă, numai ochi şi urechi la helancă.

– Iată şi candelabrul de care vă vorbeam, cel cu şapte mii de becuri, din cristal de Mediaş...

Craioveanca Nadia tresări, îi trase un ghiont Nataliei:

– I-auzi măi, de la tine, de la Mediaş!

Medieşeanca Natalia îşi pedepsi colega cu o uitătură feroce, imitînd-o:

– Taci, tu. Că n-o să-ţi mai aminteşti nimic în cameră.

– E istorie, fată!

– Istorie... Mai bine ţi-ai arde tu istoric carnetul ăla al tău...

–... al doilea ca dimensiuni din Casa Poporului, formînd un tot unitar cu masa circulară, priviţi! continuă helanca verde.

Capetele confirmară fără voie, privind în sus şi în jos, iar în sus, iar în jos.

– Renaşterea, se înălţă helanca, Renaşterea se interferează cu elementele autohtone, tradiţionale. Priviţi, priviţi: clanţele, radiatoarele, lambriurile, pragul!... Aceasta, stimaţi vizitatori, este sala în care urmau să se ţină şedinţele Comitetului Politic Executiv. Iată, în jurul mesei sînt şaizeci de scaune, lemn de stejar, tapiţerie de catifea. Li s-ar fi alăturat încă unul la final, un fotoliu tapiţat cu fir de aur şi argint, amplasat la o anumită înălţime, pe care ar fi stat...

– Au supt sîngele poporului! strigă o pufoaică şi părăsi în goană sala.

O sută de ochi stupefiaţi oscilară între uşă şi braţul înălţat al helăncii. Helanca învinse:

– ...pe care, da, domnilor, da, pe care ar fi stat fostul conducător.

Ghidul rosti ultimele cuvinte învăluindu-le cu un tremur.

– Ooo!

– Unde-i fotoliul cu fir de aur? strigă un pardesiu mototolit.

– Unde-i?

– Şi de argint.

– L-au furat.

– S-o fi furat.

– S-ar fi furat.

– Nu l-au terminat.

– Bine că s-a terminat.

– Au supt sîngele poporului! se auzi din depărtare.

– N-am terminat. Domnilor, domnilor, poftiţi! strînse hăţurile helanca verde.