Sorin DINCO

 

fakebook of a fool

 

plantam al cincilea salcâm când am primit un telefon. nu ştiu cum să fac, dar, într-o zi, voi lua o decizie definitivă în ce priveşte coabitarea cu telefoane, televizoare şi alte device-uri. e suficient laptopul. e deja prea mult

 

aş fi vrut să aud în receptor o voce caldă, tandră, insinuantă, vocea unei femei care ştie cât de inutile sunt obiectele şi cât de fericite şi puţine sunt momentele de ruptură cu tot ce înseamnă muntele ăsta de griji, angajamente, aranjamente etc., o femeie care să nu împărtăşească credinţa aia cu „mai răruţ e mai drăguţ”, conform căreia „drăguţul” din expresie e un fel de ketchup, iar „răruţul” o fatalitate carieristică. am luat toporişca şi m-am afundat în pădure, singur, fără câini. mi-am propus să găsesc o buturugă. după câteva sute de metri, m-am întâlnit cu nişte copii şi nişte capre. copiii m-au fluierat, m-au salutat, dar m-am simţit ciudat pe acolo şi n-am fost atent să răspund. caprele păşteau ca de obicei

 

faci cele mai neinspirate alegeri şi vine o vreme când vezi cât de neinspirate sunt. de fapt, nici lucrurile sau fiinţele nu te-au ales pe tine, nici tu pe ele. e o forfotă a hazardului şi chiar mă întrebam dacă noi urmăm un pattern cosmic în furnicarul nostru sau suntem complet paraleli cu o altă formă de viaţă socială din univers. un copac singur într-un câmp de sute de hectare duce dorul unui copac dintr-o pădure sau e cuplat cu un copac singur pe un alt câmp de sute de hectare? sigur, din punctul de vedere al lui Puric+Căţel, un copac singur într-un câmp de sute de hectare e doar un copac prea îndepărtat şi poate fi omis din zona de acoperire. un strop de urină lăsat pe un smoc de iarbă de pe acel câmp e suficient pentru a marca teritoriul

 

am găsit un păr sălbatic doborât de zăpezile recent topite. mai rămăseseră în pământ vreo trei metri din trunchiul lui; ceilalţi şapte-opt metri, cu o coroană în mare parte uscată, deasupra pământului, levintând pe crengile unor corni rezistenţi. deşi uscat şi retezat, trunchiul suspendat pe corni mai servea ca sol din care se hrăneau câteva crenguţe de păr, înmugurite preţ de încă o primăvară. soarele le va stafidi în următoarele săptămâni, dar merita încercarea. durerea l-ar omorî pe un seamăn proaspăt ologit; din el, n-ar mai creşte alte membre pentru vreun an sau anotimp. faţă de cele ale naturii, resursele noastre sunt epuizabile, oricât ne-am dopa cu speranţe. într-un fel, durerea criminală e modul prin care suntem scutiţi de iluzii. ajuns degeaba în gară, un tip se aruncă sub tren să scape de nu ştiu ce supărări; ajuns târziu în gară, un alt tip se aruncă după tren şi este tras sub roţi de curenţii de aer. ambii supravieţuiesc, deşi tăiaţi de sub anus. primul tip va trăi luptând cu supărările aduse de nenorocirea de a fi pierdut aproape jumătate din corpul lui; cel de-al doilea tip se pocăieşte în credinţa că i se va ierta păcatul şi-şi va accepta soarta. nu ştiu cum, dar am o bănuială că unul trăieşte viaţa jumătăţii pierdute a corpului celuilalt 

 

am căutat o poziţie şi, cu lovituri scurte şi precise, mi-am scos din bătrânul păr pădureţ buturuga dorită. udă, cu scoarţa verde şi cu miezul putregăit, găunoasă, curbată la capete, cântărind cât un sac mare de ciment. mai trebuia să cobor o vale şi să urc un deal cu ea. copiii şi caprele erau încă în poiana aceea şi avea să le par şi să mă simt şi mai ciudat târând după mine şi tăvălind înaintea mea buturuga. jucau lapte-gros şi aproape că nici nu m-au băgat în seamă. nici caprele. cam ce meritam. m-am oprit să-mi trag sufletul – prea grea, buturuga, pentru cât drum am de împărţit cu ea - şi am simţit un impuls să strig la ei, să le spun ceva. nu prea ştiam ce să le spun. un salut ar fi fost caraghios. mi-era sete. copiii nu ştiu ce-i aşteaptă; şi, oricum, nu cred că se vor lăsa prea tare impresionaţi de cine ştie ce îi aşteaptă. joaca e o bizarerie mai uşor de acceptat decât o buturugă rostogolindu-se în faţa unui om

 

coborâsem valea şi urma greul, iar bucata aceea de lemn mi se împotrivea ca un dobitoc îndărătnic, ca un orb care nu vrea să meargă pe unde îi arăt. i-am spus că nu are încotro şi va face cum vreau eu: te vei duce într-o râpă, de ridic de acolo; îmi vei rupe mâinile, mi le voi vindeca şi tot vom ajunge acasă. evident că mă luam prea în serios şi că lemnul nu spunea nimic, deşi îl ridicam, îl trânteam, iar şi iar, măsurând cu lungimea lui drumul. când cădea, pământul vibra sub noi ca sub paşii unui uriaş nevăzut. ne-am oprit pe potecă în dreptul unui fag cu doi fagi. văzut de jos, arborele ar fi putut să râdă de truda mea. de sus, siamezii mă bârfeau şi mă spurcau: uite-l p-ăsta, cum ne curăţă, cum profanează morminte. sau ceva de genul

 

empatizez cu copacii şi cu câteva dintre speciile de mamifere. altă prostie, dacă te gândeşti că reciproca nu este deloc valabilă. am pus instituţii pământene pe diferite planete sau sisteme solare: e foarte posibil ca acolo să nu se fi întâmplat nimic niciodată, dar noi să „empatizăm” încă vreo câteva secole până când se va spune: nu e nimic şi niciodată n-a fost. sus sunt doar nişte fâsuri galactice şi nişte flatulenţe interstelare. da, frumuseţea peisajului te zăpăceşte, dar nu aşa face şi un joc de artificii!? ne-am păcălit, suntem groaznic de singuri... şi-acum, ce facem? mai evoluăm? nu, va spune unul. hai înapoi, în epoca de piatră. şi – pac! dispărem

 

am luat drujba şi am crestat buturuga. restul, cu dalta şi ciocanul: trei ochiuri în lemn, în care nişte femei vor planta flori. ca în epoca de piatră şi de lemn. iar unul din epoca de piatră să spună: ce faceţi, de unde veniţi? din viitor. şi, cum a fost pe-acolo? pfff, va face ăla, o adevărată nebunie!... măcar... a meritat? erau femei frumoase? da, va spune unul dintre cei întorşi, dar toate atât de singure!... cum singure? nu se cuplau cu bărbaţi, ca la noi, în epoca de piatră şi de lemn? ba, tocmai că aici e buba, ar fi răspuns acela, resemnat. cum adică? adică, ne-am tot cuplat atâtea milenii, ca, pe ultimele două-trei secole de evoluţie, să constatăm că e o mare pierdere de timp, că-i o alegere neinspirată. şi? va insista cioplitorul în piatră şi în lemn, cum vă bucuraţi şi voi, aşa, de femei? păi, am tot sperat că nu suntem singuri în univers. şi, suntem? da, suntem. da?! şi noi, noi ce să mai facem acum? merită să mai evoluăm?

 

toate epocile sunt ocupate. în oricare dintre ele ai avea şansa să te întorci, dai peste obsesia asta cu evoluatul; cealaltă obsesie e aia cu evadatul.

white noise

 

PdS-uri  de primăvară încruntată

 

 

Liliana Armaşu

 

Bucurii second-hand şi tristeţi de primă clasă

fragment

 

2.
          Azi, în drumul meu zilnic de la serviciu - acasă şi invers, nu am găsit nici un bănuţ. Şi sunt tare tristă.

          De când am pierdut marile mele idealuri: unirea cu Ţara, o dragoste inteligentă şi încă un ideal pe care nu pot să-l declar aici, am coborât ochii, ireversibil, dinspre cer spre pământ. Şi aşa, cu capul plecat, am mers o zi, două, trei…, până am dat de prima monedă de 5. Altă dată am găsit chiar una de 25, iar când într-o zi de marţi am ridicat de jos 50 de bani, am zis: ăsta da noroc peste mine! Am înţeles atunci că pierderea neînsemnată a unora e marea mea şansă.

          Mi-am făcut din asta un scop. Nici mai mult, nici mai puţin: un scop esenţial. M-am săturat să aştept evenimente mari: că voi trăi odată în propria mea casă, că voi locui într-un oraş, dacă nu chiar într-o ţară cu mulţi oameni deştepţi, că voi putea privatiza Biblioteca Naţională, că voi putea călători în fiecare an la Paris,  şi câte şi mai câte…

          Mi-am dat seama într-un târziu că e un lux să vrei chiar atâtea, darmite să le mai ai. Şi atunci mi-am zis: trebuie să te bucuri de ceea ce ţi se permite să te bucuri.

 

          În unele zile se întâmplă să găsesc şi alte lucruri, de exemplu, un capac de la cel mai simplu pix inventat de om. Şi dacă a doua zi mi se întâmplă să găsesc chiar pixul acelui capac, pe o durată bună de timp parcă mi-am asigurat liniştea. Fiindcă imediat mă străbate gândul să scriu cu pixul norocos un poem genial,  pe care să-l pot scoate apoi de vânzare. Iar de pe banii câştigaţi să-mi procur o casă, o bibliotecă naţională, un oraş inteligent, un bilet de călătorie non-stop la Paris şi alte nimicuri.

          Ei bine, sincer să vă spun, până acum n-am scris nici un vers din acel poem genial şi nu pot să ştiu dacă se va întâmpla vreodată.

 

 

 

Ana Puşcaşu

 

frica nu trece

 

mă baţi prieteneşte pe umăr şi

nu am curajul să strig

aşa cum ar trebui frica nu trece

când din stomac îţi ies paie şi

ştii cât de aproape eşti

 

ai alerga de la un capăt la

altul al acoperişului într-o singură noapte şi acolo

la capăt te-ai opri bărbaţi ar ieşi

în stradă s-ar strânge în

jurul tău şi te-ar privi te-ar

obliga să tragi din ţigările lor să bei

din paharele lor şi apoi

te-ar lovi peste faţă

 

e ca şi cum până la inima mea s-ar fi trasat

sute de dâre subţiri de benzină şi la capătul

celălalt cineva m-ar privi în ochi

 

 

 

Aleksandar Stoicovici

 

cântec de leagăn şi de moarte                                           

 

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic

lama cuţitului se mişcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun

şi nicio speranţă nu trece prin zidurile de văiugă

 

inima se chirceşte. se face măruntă cât o rândunea

căzută în grâul roşu de toamnă

 

moartea nu înseamnă mai nimic

într-un loc în care câinii îşi îngroapă propriile oase

 

dacă refuzi să vorbeşti te vei înfrăţi cu şerpii

va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece

pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea

dacă refuzi să vorbeşti

te vei înfrăţi cu şerpii

 

la marginea oraşului cu mii de ferestre suntem doar noi

unul mai tăcut decât celălalt

 

în podul casei bunicul stă întins pe jos

cu lama cuţitului înfiptă-n spate

inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

 

iar sângele morţilor ajunge numai la cei ce dorm

 

 

 

Viviana Muşa

 

8 martie

 

e ziua când vin inspectoarele şi cântăm

de ziua ta mămică şi primim ajutoare

facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici -

şi ştie să facă tot felul de crenguţe înflorite

din toate pungile şi gunoaiele.

Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu

şi se face pielea de găină.

Familia este o planşă urâtă şi plină de praf

care stă în magazie

pe care scrie romdidactica.

Are şi bunici.

 

 

 

Angela Marinescu

 

într-un anumit sens

 

într-un anumit sens, faptul că la mijlocul lui martie
vântul bate puternic la uşile mici, geometrice, perfecte
ale copacilor noştri cei dintotdeauna, ce se află faţă în faţă
şi nu numai în faţă, spectaculoşi şi virili dar şi unduindu-se,
aproape târându-se cu burţile crengilor pe pământ,
muribunzi, nu ar însemna cine ştie ce, dacă nu aş fi
fost şi eu pe acolo, prin preajmă, marginală,
la margine, la periferie,
oscilând mereu între un cartier şi altul,
între un poet şi altul,
între un prozator şi altul, între textul unui poet făcut
şi textul unui poet născut,
dacă nu aş fi o marginală solidară
cu ruina oricărui zid, marginal, ca o evreică născută şi nu
făcută, şi nu cu zidul ce se înalţă ca un tron opulent
al unei biserici acoperite de lespezi de aur,
pe care lasă urme cerşetorii plini de zdrenţe,
dacă nu m-aş lipi de aceste ziduri marginale
ca o lipitoare ce suge mortar şi ciment textual,
dacă nu aş fi o marginală cu luna în sânge, o marginală
purtătoare a unui virus nou, anarhist, visceral, separată
de toţi şi de toate, plină ochi de s.m.s.-uri şi s.o.s-uri
tragice şi funambuleşti, dacă nu aş fi o marginală lipită
ca o lipitoare de zidurile cele mai îndepărtate
de centrul oraşului,
distruse, roase, rănite, ca nişte soldaţi ce revin în arenă
după o luptă ce le-a supt sângele picătură cu picătură,
dacă nu aş fi o imposibilă nevastă de măcelar ce strigă
după ajutor în plină operaţie de tranşare a cărnii,
dacă nu aş fi una dintre propriile mele victime, mai ales
atunci când mă rog pe lespezi ale bisericilor fără turnuri,
fără cupole, fără ziduri şi fără icoane,
una dintre aceia ce scuipă pe obiecte
în chiar centrul obiectelor,
ce scuipă pe poezie, pe literatură, pe artă,
exact în centrul poeziei,
al literaturii şi al artei,
ca un arcaş fruntaş al scuipatului în centru,
mă obsedează centrul,
sunt obsedată de centru, sunt o marginală obsedată
mă târăsc marginală pe centru
mă plimb pe bulevardul din centru
plină de melancolie

 

 

 

Richard Wagner

 

curriculum

nu răpus, terminat
minţit până ce însumi am minţit.
nu gol, doar privat de mine însumi.
nu lovit cu pietre, nici cuvinte.
tratat doar cu tăcere.
nu înfometat, însă cavernă capul.
scăpat, supravieţuit, de asemenea, da.

Rolf Bossert

 

Cântec

Cine mai are un cântec
îşi pipăie beregata: fără
un motiv evident.
(decembrie 1982)

 

 

 

Florin Iaru

 

Marile etaje

 

Iubita mea aleargă prin oraşul de muşama

de la cimitirul de fontă la morga de catifea

 

Ea stinge in braţe buchetele nichelate

ale instrumentelor disecţiei eşuate

 

În calea ei cad de la marile etaje

ale necomunicării

melancolici albaştri

îmbătrânind de urechi

în aşteptarea asfaltului

 

Câinelui meu îi putrezesc prin intestine

regrete canine flori de oţel şi suspine

 

El îşi adulmecă stăpânul absent

cu botul cu sufletul lui de convalescent

 

În calea lui ies peste o mie

de suflete de hârtie

trase pe asfaltul proaspăt turnat

de câte un mic animal flagelat

 

Iubita mea câinele meu află încet despre mine

că mă compuneam din atomi ca oricine

că sub schelăria de case

râd încă amănuntele nebuloase

iubita mea câinele meu află încet despre mine

ceea ce se vedea în cordul meu de mohor

care încă din anii cei buni

ajunsese o casă de nebuni

locuită de un măturător.

Friedrich Michael

 

Al doilea manifest al poeziei europene

 

            Am scris, în Primul manifest al poeziei europene, despre rolul poetului de pontif al generațiilor viitoare. Pentru a putea realiza acest deziderat, sarcina ce îi revine poetului european este de a scrie o poezie vizionară care să urmeze conturul Naturii (al grecescului Physis, de la phyton – plantă, vlăstar ce ia naștere din propria sa sămânță) în sens invers curgerii ei. Drumul poetului este unul ascensional, el pleacă de la preajma ce-l înconjoară – ideile complet depliate ce constituie materia – ajungând în cele din urmă până la Unul-fără-al-doilea, arheul prim și absolut al Naturii, Inefabilul. Prin aceasta, poetul este un filosof „în oglindă”, căci cel din urmă pleacă de la arheu pentru a ajunge la ultimele consecințe, la materie.

            Poetul trebuie să urce pe verticala Naturii, cea care unește lumea de Divin, trecând obligatoriu prin Logos, prin chipul Divinității, uns de acesta împărat, adică conducător și legiuitor al lumii, Hristos. Acolo, în acest popas intermediar (nu punct terminus al ascensiunii) poetul regăsește Biserica sufletelor, Monada compusă din monade, din semințe ce se deschid în lume ca fiind particulare, asemenea Logosului ce se deschide în permanență, ca lume, El însuși situându-se pe dimensiunea eternității, spre a reveni apoi iarăși la sine.

            Termenul logos provine de la grecescul legein – a lega. În El se leagă haosul multiplu al limitelor aparținând ființei (chipul Divinului, însăși frumusețea, numită de greci Afrodita) de către forța de unificare reprezentată de Unul-unic-unitor, adică de Intelect, al cărui vârf, treaptă a treia, Intelect propriu-zis grecii îl numeau Zeus.

            Dar excursul poetului nu trebuie să se oprească aici, întru Hristosul uns de Tată ca arheu al lumii, de la care aceasta din urmă provine spre a se reîntoarce de unde a plecat. Abia de aici temerarul erou (în sens wagnerian) urmează să aproximeze, să ”înconjoare din toate părțile” enigma Absolutului. Poezia nu are cum să treacă pragul simplității originare, lipsită de relație, a Simplului însuși întrucât El este unificarea deplină, media armonică simplă a tuturor numerelor-suflete-arhei ce constituie tot atâtea pietre din care este construită Biserica celestă, în care armonia joacă rolul de liant al unificării.

            Iată, pe scurt, viziunea mea asupra Naturii: o cruce având vârful dincolo de ceruri, în Dumnezeu-Unul, și temelia în lume, cu brațul orizontal având capătul drept una din eschatiile primordialului ( Unul-care-este, multiplul-în-unu sau ființa) iar cel stâng – Unul-unic-unitor sau Intelectul. La mijloc, crucificat, se află Mesia, mântuitorul sufletelor, cel ce le aduce pe toate la unitate, mântuindu-le de multiplu.

            Depășesc așadar viziunea greacă, neoplatonică, a emanației continue din Unu a sferelor concentrice, prima dintre ele constituind ființa, urmată de viață (Logos), de Intelect (căruia grecii îi acordau rolul de hegemon al cosmosului), de sfera zeilor hypercosmici, și așa mai departe, pentru a ajunge în final până la ultima sferă, cea a materiei.

            În aceeași măsură depășesc însă și înțelegerea creștinismului originar,

redusă la axis mundi care unește pe Dumnezeu-Tatăl cu Spiritul (Sfânt), adică cu cel purces în lume ca lume, ca circularitate a fluxului de idei, prin intermediul Logosului, Fiul Lui Dumnezeu-Unul și arheu al lumii.

            Le depășesc, îmbinându-le într-o viziune în formă de cruce, a cărui verticală aparține creștinismului predicat la început de Iisus și de apostoli, iar orizontala aparține viziunii grecești, care face din Logos elementul mediator dintre multiplu și unitatea unificatoare.

            Scena răstignirii lui Iisus poate și trebuie să fie explicitată de o manieră gnostică: acesta are la picioarele sale lumea, cuprinzând toate lucrurile, pe soldații romani, dar și pe femeile și ucenicii care-L însoțesc până la capăt. Deasupra capului Său se află Tatăl, Cel-de-nevăzut, Simplul lipsit de părți care să-L poată vedea. De o parte și de alta a crucii sunt țintuiți doi ”tâlhari”. Unul din ei, cel ce se mântuiește, este însuși Intelectul, forța de unificare, cunoașterea Unului și totodată poarta de intrare în Abisul divin. Celălalt refuză mântuirea, el fiind multiplul-în-unu, însuși răul.

            Dacă vreuna dintre viziunile greacă sau creștină ar fi fost perfectă, ar fi redat întru totul conturul Naturii, fără să mai fie nevoie de o evoluție ulterioară. Atunci Europa nu ar fi avut istorie, Geschichte des Seins, în termeni heideggerieni. Conștiința sa ar fi rămas țintuită la acea viziune. Dar Logosul i-a hărăzit Europei să treacă prin calvarul metafizicii și, corelativ ei, prin expresiile sale artistice, în final prin arta (poezia) modernă.

            Metafizica a făcut ca prin conceptualizare să se obnubileze Unul absolut, Divinul, aducându-L pe acesta mai întâi în planul henologic al primordiumului Său, ca Intelect, apoi coborându-L în planul ontologic și echivalându-L cu esența ce cuprinde în sine totalitatea elementelor, mai puțin materia, ce urma să fie echivalată cu natura.

            Trinitatea dogmatică creștin-metafizică face din Dumnezeu o unitate triadică, în care Tatălui îi revine doar rolul  de creator al celorlalte două persoane, fiind însă limitat de acestea. Dar Unul este simplu. El nu este compus, ci este o medie armonică simplă a tuturor numerelor-monade, ruptă de legături (absolută) față de toate celelalte aflate în ceruri, în primordium. Pierzând ”din vedere” simplul, europeanul a renunțat la Unul-Bine. De atunci încolo, fără Bine, nimic nu a mai fost bun. Creștinismul metafizic a ajuns să fie o religie logocentrică, făcând uitată simplitatea originară în care arheii individuali sunt absorbiți ca într-o mare moarte prin renunțare la sine, care înseamnă de fapt o mare viață, viața Unului însuși.

            Poetul se mișcă, la fel de ușor, atât în lume, la suprafața celor ce sunt, pe verticala Naturii, în voiajul său ascensional, cât și în ceruri, în planul orizontal cuprins între cele două eschatii primordiale, ce au între ele Logosul.

            Mișcarea este firul roșu al poeticii sale. Căci dacă ceva se mișcă, atunci acel ceva trebuie să aibă un conținut, să fie mișcare a ceva, a unei substanțe, a unei materii. Iar dacă se mișcă, înseamnă că trece de la o primă stare la o alta, ulterioară, obținând astfel cunoașterea. Poetul este un lucru natural, un om natural, având astfel un profil triadic: de substanță(materie), viață(mișcare) și intelect(cunoaștere). Poetul, în naturalețea sa, locuiește poetic în Natură ca fiu al Omului. El are conștiința faptului că este fiul lui Dumnezeu-Tatăl, prin intermediul Fiului.

            Poetul european este preotul viitorului, noul Orfeu și totodată un nou apostol, capabil prin gnosa sa poetică să cuprindă nu doar o dimensiune a Naturii, ci întregul acesteia, potrivit necesității arheului-concept ce se dezvăluie  din sine însuși spre a se reîntoarce iarăși la sine, prin unificarea continuă a conținutului său.

            Parcurgând în sens invers dialectica Naturii, față de filosof, adică de la preajmă la Unu, poetul-Dichter scrie după dictarea Cuvântului sacru, a Împăratului lumii, ceea ce îi este hărăzit de către Pronie, adică de către însuși divinul Tată. Totul de la Unul-Dumnezeu vine, prin Logosul său, adică prin cunoașterea Sa despre sine. Poetul dă glas acestui imperativ sacru în poeziile sale, apropiindu-se asimptotic de Unu, printr-o nouă poezie orfică și creștină totodată, a numărului și armoniei reprezentând pietrele și mortarul din care zidită este Biserica sufletelor.

Ruxandra Cesereanu

 

  POEME SHAMANICE

 

Arizona

 

la fereastră se găsesc pantofi desperecheați și un pahar înalt cu praf strălucitor

în odăi miroase a zahăr ars

vreau o liniște strânsă într-o batistă cu inițiala numelui

toracele meu se umflă de parcă ar avea mingi de ping-pong înăuntru

în timp ce adorm într-un hamac cu model de cactus

și deodată ajung în arizona unde o fetiță desenează deșertul

despărțindu-l de nisipul roșu cu sfori atârnate în găuri de șarpe

e ca o pojghiță de celofan pe o fotografie care se sparge fiindcă e solidă

e ca un câine credincios ce adună deșertul într-un giulgi

deasupra mea plutește un zmeu creponat cu franjuri ca barba unui străbunic

câtă făină fierbinte presărată pe iarba ta arizona

pe colinele cărămizii din care cresc conserve umplute cu pietre

prin somn pășesc pe catalige și mă îngrop în hamac

iar din rucsac scot pene crestate de lipit pe piept

miros a zahăr ars odăile mele cu pantofi desperecheați

în varul din pereți există ceva însorit care nu se mai poate pierde.